|
|
| Magazine mensuel de dialogue culturel | Depuis 2001 • No 9 • Montréal • 15.05.2005 |
|
|
|
|
|
|
Nicholas Dawson DÉPOSITION Quand j’ai su que tu ne viendrais pas, j’ai voulu crier. J’ai fermé les yeux et les ai ouvert aussitôt, juste le temps de créer. C’est que le temps est un sommeil depuis que mon Amérique n’est pas la tienne. Tu es un enfant de mer, Leo, un enfant de sable mouillé. Je vis à mille lieues de ton Sud, dans un hiver qui tombe si froid que le sol s’est gelé à jamais. Je suis devenu un enfant de frissons, glacé comme le fer et liquide comme mercure. La terre entière m’est portuaire et au bout de toutes mes phrases il y a un port qui gèle.
* Je suis liquide et coule d’une île perdue vers un morceau terre où sied une maison. Mais il n’y a pas de foyer pour l’exilé. Il n’y a qu’un ciel de fer et une langue givrée. Alors je dépasse les larmes frontières de métal sur mon visage et te crie mon témoignage: les mers ne séparent rien.
*
Ton origine est belle et simple, faite de la chaleur que je tente de retrouver dans un café entre mes mains. Faite du sel que je goûte à peine au bout de quelques glaçons. La mienne est un couteau dans une glace si épaisse que même mes membres ne poussent plus sur cette terre nouvelle. Désormais vers le ciel je me raconte à toi, Leo, comme un chuchotement au fond de la mer dans l’oreille d’une sirène. Alors que tu crois en ton réel avec des restes de racines, j’invente ma vie avec mon ventre plein.
*
J’ai mangé les glaciers de l’Amérique du Nord, bu les eaux de l’Amérique du Sud. Le ventre plein, j’ai tenté de chanter mon hiver qui tombe. Mais j’ai le mal de mer, le mal des terres qui flottent. J’oubliais que l’origine n’est pas dans la bouche. J’ai posé le doigt au centre de l’Amérique. Depuis, je suis amputé.
*
Ne viens jamais, Leo, tu entends? Tu ne connais pas le froid du mercure et tu chantes si bien. Écoute plutôt les voix de la mer et sauvegarde tes frontières blanches comme une page. J’irai te rejoindre en marchant jusqu’à la dernière rive du monde, en glissant sur une étendue de verbes gelés. Terre portuaire de mon amour, un jour j’arpenterai le moindre de tes glaçons.
Inspiré par le voyage avorté en Amérique du Nord d'un cousin vivant depuis toujours dans le pays natal de Nicholas, celui-ci a profité de ce moment d'attente, entre la fin d'un baccalauréat en études littéraires et le début d'une maîtrise en création littéraire, pour écrire le lieu de l'entre-deux, l'état d'exil qui est toujours au coeur de ses créations. "Déposition" est un extrait d'un recueil en devenir, à l'image de l'identité de l'éternel exilé. Entre la glace de l'hiver et la sueur de l'été, l'écriture de Nicholas construit et déconstruit petit à petit l'identité du sujet poétique. 
José Luis Zerón
"Concep poezia ca risc şi aventură" mărturiseşte José Luis Zerón într-o încercare condensată de a defini genul şi geniul poetic căruia de mai bine de două decade i-a jurat credinţă.
"Scriu într-o stare ciclică de putere şi neocrotire. Pînă acum am scris numai fragmente neîmplinite din marele poem pe care aş vrea să-l creez; o succesiune de încercări eşuate de a spune ceea ce probabil sînt condamnat doar să bolborosec".
Fără îndoială, inefabilul creaţiei lui José Luis Zerón poate avea de a face cu această stare perpetuă de bună speranţă în care se găseşte autorul şi pe care nu intenţionează să o părăsească căci cu fiecare nou poem îşi simte propria suflare căutînd "jăraticul păstrat sub cenuşă de pe o zi pe alta".
Ceea ce el numeşte "încercări" cu perplexitatea creatorului în faţa abominabilei grandori a actului creativ, se materializează mai întîi în placheta "Anúteba[1] " (1987) a cărei paternitate o împarte cu Ada Soriano, soţie şi co-editoare a revistelor "Empireuma" şi "La Lucerna", iar apoi în volumele "Solumbre[2] " (1993), "Alimentando lluvias" [Alimentînd ploi] (1997) şi "Frondas" [Frunzişuri] (1999) căruia i se decernează premiul "Nicolás del Hierro".
José Luis Zerón născut în Orihuela în 1965, poet, ziarist şi editor, primeşte de asemenea menţiunea Premiului de Poezie "Ciudad de Orihuela" în 1987, Premiul Naţional de Poezie "Montesinos 2000" în 1996, şi este ales ca finalist în două rînduri pentru Premiul Naţional "Miguel Hernández".
Creaţia sa apare în mai multe antologii din care amintim: "Jóvenes poetas alicantinos" (1985), "Poetas hispanos de hoy" (1986) y "Los nuevos poetas" (1994).
Poeziile care însoţesc această succintă notă biografică sînt seleccţionate din volumele "Frondas", "Solumbre" şi "Alimentando lluvias".
Prezentarea autorului şi traducerea poeziilor: Catalina Iliescu Gheorghiu
José Luis Zerón - POEZII
Cîntări în amurg I (vol. "Frondas": Cantos Vespertinos I)
Coboară şi cortina ceţii. Culorile se-neacă în grădini. Copacii se ascut. Negura ce palpită vişinie extermină lumini. Acolo zidurile. Aici ofrandele pămîntul răscolit şi pipăirile împrăştiate. Aici cascadele şi frageda lor spumă.
Cîntări în amurg XII (vol. "Frondas": Cantos Vespertinos XII)
Am lăsat mîinile să ne alunece pe trupul nopţii. I-am pipăit toate formele nocturne şi armonioasa încrengătură a arterelor. Am verificat eroziunea mîngîierilor.
Plini de întuneric fugim de întunecimi către o lumină de smarald mereu crescîndă pe cînd se spulberă-n imaculate adîncimi. Şi vrem s-o prindem în priviri cînd cu paşi lenţi frunzişul îl străbatem.
Lumină de abis, lucire goală, şi sfîşiere de opac în zori. Moartea înfloreşte în dureroasă iluminare.
Un prizonier al clipei de existenţă şi trecătoare realitatea momentul îşi dilată. Din îndoieli se naşte o prezenţă nefiinţată e dincolo de lîncedele umbre, dincolo de nebănuita dezolare.
Frunzişuri (vol. "Frondas": Frondas)
Aş năvăli în ale tale depărtări dar n-ajung marginile să-ţi străbat. Cu degetele îţi răscolesc în răni, fără a le prinde atingerea ostilă. Din a te contempla eu îmi trag seva, şi din a te cuprinde, veghea. Imbrăţişat mă las de alungarea ta. Aş vrea sătul să-ţi părăsesc sălaşul înţelegînd că fructul tău îndrăgosteşte foamea. Să mă adăpostesc aş vrea sub clarobscurul frunzişurilor tale, dar în bătaia soarelui rămîn şi la lumina ta de stepă. Să-ţi sting aş vrea dogoritorul foc, să-i devorez cenuşa buruieniş la flăcări condamnat mă simt.
Vestigii (vol. "Solumbre": Vestigios)
Amintirea insistă cu un mocnet blînd se aprinde într-un astăzi bun de nimic. Şi chiar de-i distanţa descurajare jăraticul mişc, şi lemn tot aduc coloana de fum să poată urca peste dărîmături. Focul să aţîţ, coagulîndu-i sclipirea să salvez din cenuşă scînteia, acelaşi ritual se repetă mereu, firul ombilical fără rost secerat. Cînd lumea e pinten ce-am trăit mă loveşte. Dincolo de lumină prin noapte privesc, reproduc îndoieli, străbat codrii întregi, prezentul devine uitare, căci ce vieţuieşte în focul ei şade şi scăpat de la sită se-ntoarce.
Patru descîntece pentru teamă I (vol. "Frondas": Cuatro conjuros al miedo I)
Beţi de-a trăi ori savurînd perseverenţa de a-i cîştiga morţii mereu teren, şi acelor lucruri ce tenebrele corup şi sordidului abandon al fricii şi necunoaşterii ce drumurile încurcă. Trăind, ştergînd încrucişarea urcîndu-i scara celuilalt tărîm unde înviem în fiecare clipă, unde trupeşte simt prezenţa ta, unde cuvintele ni se fac păsări planînd peste sterilitate, şi unde gravităm în dulce echilibru privirea noastră declarînd eternul.
Cer neacoperit (vol. "Alimentando lluvias": Cielos despejados)
Fereastra încă înecată-n noapte o deschid şi privesc cu ochi de copil dincolo de ceea ce cuprind cu privirea. Soarele se dezmorţeşte prin gangurile oraşului iar luna apare ca un fruct copt ce stă să cadă pe vreo terasă. Somnul cadavru miroase în aerul umed. Privesc şi imagini reţin, ţinutul ciocîrliei întreg il cuprind, furtivă îmi pare însă ceremonia. Ziua zgîriind pielea de rouă a lumii, ce urlă gingaş. Limpede orizont a tot ce se naşte: deja îmbobocit soarele-i pe şosele, tremură, creşte în grădini pe răzoare; lumea-mi şopteşte la ureche secrete. Chipul îmi oglindesc în pîrîuri, vagă proximitate, sclipiri trecătoare pe terasamente, matinalul motor se porneşte. Mă arăt la fereastră simt dulce plăcerea existenţei în ochi, rătăcit sînt în jungla cu păsări ce cîntă frenetic, cu mure ce-n sînge plesnesc, In bruma culcuşului din şanţuri zac. Curînd şi serbarea de intemprii voi uita cînd ziua în fine arborată, privirii se dă şi nu voi putea nimic nou să visez. Atunci voi uita că mă nasc cînd privesc. Că nu ştiu să spun ce sînt eu în această alunecare pe-o certitudine.
[1] Cuvînt de origine arabă exprimînd un îndemn la război sau la refacerea fortăreţelor. [2] Din "solombre" care în spaniola veche însemna umbră.
|
|
|||||||||||||||
| Littérature | Poesie | Essai | Prose | Livre | Politique | Arts Vis | Événements | Archives | Musique | Contact | Interview | ||||
|
|||||||||||||||
|
|||||||||||||||
Droits de reproduction et de diffusion réservés © TERRA NOVA 2005. Tous droits réservés |
|||||||||||||||
|
|||||||||||||||
|
|
|