Magazine mensuel de dialogue culturel Depuis 2001 • No 8 • Montréal • 15.04.2005

 

ARCHIVE

Florin Oncescu

Le lieu où on dessine des vautours (4)

(Suite du numéro précédent de Terra Nova) 20


Je prends mon repas dans le salon, tout en lisant le journal. Tout à coup... BANG ! Une porte d’en haut s’ouvre avec brutalité. Le pas de quelqu’un sur l’escalier en bois... On entend quelques essoufflements, de sportif éprouvé durant les exercices d’échauffement... mais aussi des bips, des voix diverses... Puis Germain fait irruption dans le salon... En maillot, la chemise pliée sur le bras... sentant la lavande...

Il semble affreusement pressé. Il me salue à la hâte, en anglais. Hello ! Germain est fier de sa prononciation. Elle lui est restée d’une de ses ex, une anglophone de l’Ontario. Pendant qu’il cherche dans le frigo et qu’il remplit un verre avec un mélange de lait et de cacao, il laisse sur la table l’appareil responsable des bips et des voix. Il boit son lait avec des gorgées précipitées, il saisit son jouet et se rue vers la sortie. Instantanément j’entends le démarrage ultra bref de sa voiture.

Il m’a fallu quelque temps pour me rendre compte de ce que la petite chose piailleuse était... Un appareil à intercepter les conversations tenues par les téléphones sans fil. Avec ça tu deviens le témoin anonyme des problèmes des autres. Querelles, confidences, amours cachées... C’est bon aussi pour les messages de la police. Tu apprends qu’il y a eu un incendie, un vol, une bagarre, un meurtre ? Tu vas vite au lieu du crime et tu vois.

Germain est toujours à l’affût de ses bips. Il dort à la hâte, l’œil mi-clos... Le jour, la nuit, ça n’a pas d’importance... L’important c’est de ne pas manquer l’évènement ! Un matin, j’ai assisté au début d’un scandale. Germain faisait des reproches à Louis, car celui-ci, rentré de son resto à trois heures du matin, avait bloqué la sortie du parking avec sa Honda... Et à quatre heures, quand Germain a eu une de ses urgences, il n’a pas pu sortir sa voiture...

 

21.

Je donne à Catherine l’argent du loyer pour la semaine précédant les vacances. Pendant qu’elle écrit le reçu, je lui dis que je me prépare pour un voyage à New York.

- J’ai vécu presque deux ans à New York, me dit Catherine, à voix basse.

Je lui demande des détails. Je sais qu’elle est venue à Jolimouton juste après ses études universitaires, faites à Montréal. Je ne comprends pas quand elle a pu trouver le temps de passer deux ans à New York.

- Pendant les études, me dit-elle, toujours à voix basse. Mon ami habitait à New York. Quatre ou cinq mois par année j’étais là-bas, avec lui.

- Catherine !

La voix de Louis. De la chambre d’à côté, il l’avait entendue divaguer. Catherine me sourit, d’un air coupable. En la regardant, je m’incline à croire que Germain a raison.

 

22.

Quand le téléphone sonne, il y a deux chances sur trois que ce soit pour Anne. Et le soir, Anne est presque toujours sortie. Il m’arrive donc assez souvent de prendre des messages pour elle. Des fois, un type à la voix cassée me prie de lui transmettre juste ça : Jean-Jacques l’a cherchée.

Un soir, en rentrant du boulot, je tombe sur un individu qui déambule à travers le salon. Il y a quelque chose qui cloche avec ce type, je me dis. La façon dont il bouge les pieds... et les mains... La fixité du regard... Il a l’air d’un robot humanoïde des vieux films de science-fiction. Il répond à mon salut avec retard, en hésitant. Je commence à préparer mon dîner et lui, il continue sa promenade de martien. Catherine débarque aussi dans le salon. Les deux continuent une discussion qu’ils avaient entamée avant mon arrivée.

- Je n’ai pas la clé de la chambre d’Anne. J’ai vérifié. Et... côté argent, je n’ai rien à la maison... Louis a déjà déposé les loyers à la banque.

- Bien... Alors, je vais attendre un peu plus...

Et la promenade se poursuit. Me regardant un instant avant de quitter le salon, Catherine fait les yeux ronds. Sa façon à elle de me dire que la présence du Martien l’exaspère.

Je me suis mis à table maintenant, prêt à manger. J’ai allumé la télé, le volume au minimum. Les nouvelles de six heures viennent de commencer... mais le gars louche se promène devant moi, entre la table et la télé, comme un balancier de pendule... Un qui marque les minutes. Je lui demande s’il veut manger quelque chose. “Nooon”, me répond-il, en chuchotant. La seule pensée qu’il pourrait engloutir quelque chose semble lui faire mal. Je l’incite à s’asseoir sur le canapé, devant la télé. “Nooon, je préfère rester debout, ça me fait du bien...” Je comprends qu’il a un problème de santé. Je le laisse à sa guise.

Pendant que je mange, il continue sa promenade. Mais quand il me voit prêt à quitter le salon, il s’arrête d’un coup et me dit : Je peux te demander quelque chose ? Je pressens où il veut en venir. J’ai entendu cette question maintes fois, dans les rues de Montréal, de Bucarest ou d’ailleurs. Mais... on ne sait jamais à l’avance. Je l’incite à continuer. “Tu pourrais me prêter un dollar ?” Mouais... Je le savais... Il dit qu’il lui faut à l’instant même deux cachets d’un certain médicament et que malheureusement il n’a pas le montant qu’il faut, deux dollars et quelques cents... Il ajoute aussitôt qu’il va me retourner mon dollar demain... car il doit encaisser un chèque...

Une demande modeste... Pas difficile de faire le généreux... Je lui dis de m’attendre quelques instants. Il comprend que j’ai avalé la pilule avec l’histoire du chèque et il renchérit : “Excusez-moi, serait-il possible d’avoir deux dollars ?” Je suis pas sûr, mais je vais vérifier, je lui dis. Je l’avertis de cette manière qu’il ne peut pas aller plus loin. Je monte dans ma chambre et je redescends avec une pièce de deux dollars. Je la lui donne et je le laisse seul.

Deux heures plus tard, je me décide à sortir, faire une promenade. Je passe par le salon. Le Martien n’est pas parti. Toujours debout, mais entouré par Louis, Catherine, Miriam et Anne. Catherine a ouvert la porte coulissante, vitré, qui donne vers la cour de l’arrière. Louis le soutient en le tenant d’un bras et l’incite à s’approcher de la sortie. Miriam elle aussi participe à l’expulsion :

- Allez, Jean-Jaques, là-bas tu trouveras tout ce qu’il te faut !

Jean-Jacques se retourne vers Anne.

- Anne... Je ne veux pas aller là-bas... S’il te plait, Anne...

Anne serre ses lèvres et hoche la tête, en signe de refus.

- ... Je dors sur le canapé, Anne. Je pars demain matin. Je t’en prie, Anne !

Anne continue à se taire. Jean-Jacques, voyant qu’il n’a aucun allié, ne s’oppose plus. On le pousse dehors et on le fait monter dans la voiture de Louis, sur la banquette arrière. Anne monte devant, à côté de Louis.

Après le départ de la voiture, j’échange quelques mots avec Miriam. J’apprends que Jean-Jacques va passer la nuit dans un centre d’hébergement. Un abri temporaire pour les “itinérants” ayant des problèmes de santé, entre autres. C’est le cas de Jean-Jacques. Il n’a pas de logement et le fait qu’il soit malade, on voit ça à l’œil nu. Mais qu’est-ce qu’il a ? je demande. Miriam vide d’une seule traite un verre invisible et pouffe de rire. Je suis ébahi. Je ne me suis pas douté un instant qu’il était ivre. Une ivresse sans odeur et sans joie, une ivresse clinique...

- Anne et Jean-Jacques sont pareils, dit Miriam. Ils ont fait connaissance là-bas, au centre... Ils se sont vus et ils sont tombés amoureux l’un de l’autre, hi ! hi ! hi !

 

23.

Un jour, en septembre, pendant ma pause de midi, j’entre dans un magasin Métro. Je veux acheter du pain, avant de rentrer chez moi, pour manger. Entre deux rangées, je tombe sur Gilles.

Il semble fatigué et triste. Il me demande si je travaille au même endroit et si j’avais testé la machinerie, durant l’été. Je lui raconte comment Monsieur Laflèche s’est promené avec celle-ci sur le lac et comment il a aussi fait quelques petits détours sur la rive sablée... Comment il a essayé de s’envoler, en réussissant juste un saut... Un demi-mètre de hauteur et environ trois mètres de longueur... Comment, pour finir, on a vu une grosse fumée s’échapper du moteur et on a dû arrêter... Comment j’ai filmé tout ça, d’une chaloupe...

Gilles avale mes mots. Quelle vie ! il semble se dire. Il veut plus de détails. Qu’est-ce qui s’est passé, en fait, avec le moteur ? Je lui parle de la biellette cassée et de la cause première, le système de refroidissement déficitaire. Gilles me regarde comme s’il voyait en moi un élu des dieux.

Entre nous s’installe un grand silence. Pour le dissiper, je lui pose une question. A-t-il obtenu, oui ou non, le certificat d’instructeur de vol ? Gilles redevient morose. Non, il ne l’a pas obtenu. Peut-être l’été prochain...

Je regarde ma montre et je dis :

- Gilles, ma pause n’est pas trop longue... Je dois partir.

- Ah oui ! Moi aussi je dois retourner au travail !

Il y a quelque chose comme un léger reproche, dans sa voix. Je comprends : Tu n’es pas le seul à travailler dans ce monde, bon sang !

 

24.

Toujours en septembre, un matin, alors que je passe par le salon, je tombe sur Robin. Un autre Robin. Un pas rasé, avec des vêtements usés et qui évite de me regarder dans les yeux. Il attend Christian, me dit-il. Il me demande comment va mon boulot. Je lui dis que c’est toujours pareil. Je ne lui demande pas comment va son boulot. A en croire son apparence, Robin ne semble plus capable de vendre quoi que ce soit. Je lui demande ce que devient Hélène. Il me dit qu’elle va bien, mais qu’ils ne sont plus ensemble.

Quelques jours plus tard, Christian me parle des ennuis de Robin. Ça fait un mois que Robin est au chômage et une semaine qu’il travaille au noir, avec Christian. Mais c’est pas pour ça qu’il est malheureux, Robin, non... Il souffre à cause d’Hélène. Elle l’a laissé seul dans leur quatre et demi, avec le mobilier qui avait englouti tout son argent. Les meubles, il les avait achetés pour elle ! précise Christian.

Il a un motif de plus, Christian, pour être ému par la malchance de Robin. Depuis quelque temps, lui et Miriam habitent ensemble, dans la grande chambre du rez-de-chaussée, occupée autrefois par Carole. Je les ai trouvés comme ça en revenant de Montréal, un lundi.

Les soirs où je tombe sur les deux dans le salon, ils me donnent l’impression d’un couple qui a découvert la recette du bonheur. Ils sont assis sur le canapé, devant la télé, se serrant l’un contre l’autre, chacun avec sa bière et sa cigarette à portée de main, tout en riant et en échangeant de gros bisous. Mais quand je les rencontre séparément, je suis forcé de voir les choses un peu différemment. Miriam se livre à sa cousine, au téléphone, en ma présence : “Je lui ai dit qu’on ne peut plus continuer comme ça ! Moi, avec mon argent à moi, je mangeais mieux. Il est avare, ce type !” Et quand je demande à Christian pourquoi lui et Miriam ne cherchent pas un appartement, il répond : “Mmm... Pas encore... Il faut voir... On ne sait jamais au début comment ça marche...”

 

25.

Le mois suivant, je parviens à une entente avec Monsieur Laflèche. Il me laisse partir au chômage pour quelques mois, puisque j’ai plein de choses à faire à Montréal... et moi, en échange, je mets de l’ordre dans la documentation du triglisseur avant le départ. Pendant les neuf mois de ma présence à Jolimouton, le rêve du patron s’est vu pousser des ailes. L’invention ne vole toujours pas, c’est vrai, mais elle atteint parfois quelques petits sauts...

C’est mon avant-dernier jour de travail à TRIEL Ltée, vers la fin de l’après-midi. J’entends la sonnette. Je me détache à grande-peine de l’écran de l’ordinateur. Sur les marches de l’entrée c’est Gilles qui attend. Il a encore plus mauvaise mine que lors de notre dernière rencontre, à Métro. Il semble surpris de me voir... Heureux, en même temps... Comme s’il était prêt à entrer dans la maison, désireux de voir ce que je fais... de s’édifier enfin sur ma façon à moi de gagner mon fric.

Le patron est sorti, les autres membres de la famille aussi. Je ne peux pas inviter Gilles à l’intérieur. Je lui demande s’il est venu pour parler à Monsieur Laflèche au sujet d’un emploi. Ouais, me dit-il, un peu embarrassé. Il ne sait pas comment me percevoir. Un concurrent ? Un allié ? Pour chasser ses craintes, je lui dis que je vais arrêter mon travail le lendemain. Ce détail semble le mettre à l’aise.

- J’ai une idée à lui présenter, me dit-il. C’est sur la modalité d’empêcher une skidoo de s’enfoncer dans la neige molle.

- Très bien, je lui dis, tu dois parler avec lui.

Gilles prend mes paroles comme un signe d’intérêt pour son idée. Il sort de sa poche un bout de papier pas plus grand qu’un ticket d’autobus. Sur le papier il y a l’esquisse d’une motoneige, ayant une hélice d’avion plantée à l’arrière. L’axe de l’hélice est légèrement penché.

- Tu comprends ? L’hélice a un double rôle ! Elle pousse la skidoo et elle maintient l’arrière au-dessus de la neige !

Je hoche la tête. J’ai compris le principe. Gilles me regarde quelques instants, l’air pensif.

- Peux-tu présenter cette idée à ton boss ? me dit-il.

Je refuse dignement.

- Mais non, Gilles, c’est ton idée ! Moi, je peux seulement lui dire que tu veux lui parler. Laisse ton numéro de téléphone et il te rappellera.

Gilles me dit qu’il n’y a pas de téléphone, là où il habite maintenant. Je trouve ce détail assez étrange. Je me demande si Gilles est devenu “itinérant”, si son domicile n’est pas un banc, dans un parc.

- OK, Gilles, je lui parle de toi et je lui dis que tu le contacteras de nouveau. D’accord ?

Gilles semble satisfait. On se sépare en se souhaitant le meilleur dans la vie. De retour au bureau, je reste les yeux figés sur un des papiers collés au mur par le patron. Je lis le texte comme si c’était pour la première fois.

“Si ta détermination à réussir est suffisamment forte, tu ne connaîtras pas l’échec !”

 

26.

Le soir suivant, je passe pour la dernière fois sur la rue principale de Jolimouton, au volant de ma Mazda.

Je lis l’annonce collée sur la vitre du restaurant Dunkin’ Donuts. “Ouverture prochainement”. L’annonce de la fermeture, au mois d’août, m’avait fait de la peine. J’y étais presque chaque soir. Les filles me connaissaient. Personne ne faisait la grimace si je restais une heure devant une tasse de café, en lisant un livre... Sur les tables on trouvait les principaux journaux francophones... Jamais trop de monde... Un endroit plaisant. Parfois, à travers la porte derrière le comptoir, je voyais Stéphane, vêtu d’un tablier blanc et d’un bonnet de la même couleur. On se saluait à la hâte.

Je m’arrête maintenant aux feux près de la cathédrale. Tout à coup j’entrevois Gilles, se faufilant le long du trottoir, parmi ceux qui se préparent à traverser la rue. Gilles, celui qui dessine des vautours... Je baisse la vitre et l’appelle, en haussant la voix. Il se retourne, regarde par-dessus les voitures, de l’autre côté de la rue, puis il continue son chemin. Dans le rétroviseur, je le vois s’éloigner. Les mains enfoncées dans les poches de son pantalon, le dos voûté, la tête penchée... Une démarche indécise, de quelqu’un qui est gêné d’exister. Je commence à me parler à moi-même : “Si ta détermination à réussir...”

 

 

Cerasela Stosescu Nistor

 

Cu ochii bulbucati…


Niciodata nu reusesc sa ma trezesc pina pe la prinz. Chiar daca, in timpul asta, umblu motaind, citeodata schimb autobuze, metrouri. Beau chiar si cafea in timp ce ma misc, mai mult somnambula, dintr-un loc in altul. Cind, insa, ajung la destinatie si ma asez sa-mi beau de-a binelea cafeaua, incet-incet incep sa deslusesc imagini din curtea cu gaini. Si pe ele, una cite una, cu tabieturile, suferintele si bucuriile lor.

 

Marita

 

Marita e cel mai spectaculos personaj din curtea cu gaini. Cu niste late caramizii sterse, cu o fata crispata in permanenta, te intimpina prima, latindu-si zimbetul nefiresc pina la urechi. In semn de simpatie, imi face cu ochiul atit de des incit simt ca sint o binecuvintare, de atitea ori i se string pleoapele. Mai incolo imi zice ca are ceva la un nerv ocular si ca nu vede, de fapt, aproape deloc. In tineretile ei, a fost balerina, a lucrat cu dansatori rusi si intr-o zi mi-a povestit ca a dansat cu Rudolf Nureev. Mi-au sclipit repede ochii, si vedeam un senzational articol in ziar, i-am cerut poze cu « steaua rusa », dar mi-a zis ca nu le mai are. Acum citiva ani, un mare admirator a hartuit-o si i le-a distrus. Mie imi fac ochii ca la desene animate, ca bietului motan Tom pus in incurcatura. A mai fost balerina in Ungaria, ii place in Europa, iubeste paprika si caciulile cazacesti. Periodic, ea ne ia ciocolata sau mici inimioare cu modele de la magazinul de chinezarii. Ma anunta mereu cind trebuie sa se duca la baie si intr-o zi am intrebat-o ce se intimpla daca ii zic nu. Fata i se crispeaza si imi transmite o senzatie de suferinta profunda, semn al sensibilitatii si fragilitatii ei. Mai misca si din nari, ceea ce m-a facut de la inceput sa zic despre ea ca « trage pe nas ». Si asta o banuiesc ca si face de fiecare data cind se inchide in baia mare cu poseta ei neagra.

Marita e o fata de treaba, ajunsa la menopauza. Sintem la curent cu toate schimbarile ei hormonale si cu gramada de medicamente aduse cu poseta neagra, pe care si le administreaza zilnic. Si cu preferintele iubitului ei chilian, caruia ii plac sinii mici.

 

Hilda

 

Hilda e prietena Maritei. Ea imi aminteste bine de o catea mare, neagra, dog german, cu acelasi nume. Prietenul meu, Tibi, din Suceava a venit la scoala cu tot cu Hilda, pe care o lua, adesea, in vizita, la noi, la camin. Cateaua, in calduri, se intindea cit era de mare si de neagra, in mijlocul camerei, printre paturile noastre si totul intepenea in jur pina plecau. Noi, fetele, ne lipeam de perete, si la orice gest la nostru, Hilda slobozea un latrat, urmat de niste bale prelungi. Cind plecau, rasuflam usurate, ne venea inima la loc si continuam cu frecatul mentei. Vizitele Hildei insa ne ingozeau. Ne holbam la ochii albastri ai animalului lesinat de caldura, cu limba scoasa de doi coti si nu faceam nici o miscare.

Asa si cu Hilda cealalta. Nu se intinde pe jos, nu e nici mare si neagra, balele insa ii curg zdravan. Mai ales de vreo 5 luni, cit a lipsit iubitul ei haitian si ne-a vazut pe noi, pe mine si sirboaica, « ridicate » de sotii nostri de la serviciu.

Broasca e mica, neagra (ca se imbraca in negru), o butie pe doua picioare cit doua schije, cu parul roscat pe care si-l smulge probabil dimineata in oglinda, ca sa cada exact ca o farfurie peste fata obosita. Si-a scos toate bijuteriile, ale ei si ale familiei ei, si le-a insirat pe miinile pline cu pistrui. La sfirsit si-a trasat un ruj rosu peste buzele mici. In pauze ne povesteste cit e de bolnava, cum si-a scos ovarele de ani de zile, cum vomita si cum face caca de la prima inghititura de lapte. Atitudinea lui Tom cu ochii bulbucati imi e familiara, o repet adesea, imi sar ochii din cap la toate povestirile asta. In scurt timp, cunosc toate istoriile din familia ei si, in plus, pentru ca sint cuminte, aflu si despre vietile altorta aciuiati pe linga clanul de italieni din care provine Hilda. Una din ele, cea mai fascinanta, cu un « print » turc, fugit in lume si stabilit aici, la Montreal, pe linga familia care l-a crescut, acum indragostit lulea de Hilda. Dar ea nu raspunde gesturilor lui de afectiune, pentru ca nu reuseste sa gaseasca acea « chimie » care sa-i apropie in viata.

Finalmente, soseste alesul inimii ei, un negru mare, viguros si care pare sa fie fiul ei. La vederea lui, imi sar iar ochii din cap, dar cuplul e demential, ea, butia mica, pe betele ei care se misca repede-repede, el, mare, lat, cu buze care-i atirna pina peste barbie si cu gesturi lente, de parca s-ar misca in reluare.Vine si-si ia butia care, intre timp, s-a parfumat bine in baie, cred ca si-a spart borcanul cu parfum Channel, daca intri vomiti, nu alta, daca stai mai mult, mirosi, inevitabil, si tu. Haitianul a venit din patria lui, unde a lucrat cu un contract de citeva luni. Intre timp, presedintele lor, Aristide, a fugit, acolo sint lupte de strada, iar Hilda a citit disperata ziarele sa afle care-i miscarea politica in insule si ce se intimpla cu iubitul ei.

De la venirea lui, ne bucuram si noi, ea a inflorit, ne cumpara cafele si prajituri si ne face concurenta la fuste scurte si pantofi cu toc, isi pune bluze de dantela transparente, prin care ii vedem cinstita « bidine » (burtica) pe care nu o poate ascunde, indiferent de cit de subitri i-ar deveni betele pe care se deplaseaza.

Ii multumim si lui Dudu, asa ii zice animalului ei mare si negru, pentru ca a venit si a scos-o pe neagra Hilda din depresie.

 

Domnisoara PeePee

 

Domnisoara PeePee exerseaza cu mine spiritul de fronda. Toata ziua da din miini si din picioare, isi reaminteste schemele ei de kickbox pe care l-a facut cind era mai mica. In primele cinci minute din prima noastra intilnire am aflat ca are 23 de ani, ca la vara se marita, a doua oara, ca a mai fost maritata si ca a pierdut o sarcina din cauza proastei de doctorite, care « nu mi-a spus ca sint gravida, intelegi ?! », poveste pe care o aud in fiecare zi apoi. Dupa aceea urmeaza scena cu anticonceptionalele, pe urma aia cu familia ei care se trage din Queen (nu mi-a zis care), cu colierul de perle pe care le-au muscat citeva generatii de-ale ei si pe care ea le-a mostenit pentru ca e de vita nobila. Ma anunta de fiecare data cind se duce la baie si, cind iese, victorioasa, ne anunta sa nu intram pentru ca tocmai si-a golit burta. Ii spun ca nu e chiar necesar sa aflam totul despre ea, si imi raspunde ca noi, aici, in echipa asta, asa sintem, povestim tot tot, spunem adevarul golut si sintem ca surorile. Pe urma isi reia datul din miini si din picioare, lasindu-ma cu ochii bulbucati.

 

Catherine

 

Pe romaneste, numele ei ar putea fi Catrina, nume de fata de la tara, ceea ce si minunata Catherine e. O taranca quebecoasa contemporana, a carei simpla aparitie contrazice, domnule, opinia unor conationali nou sositi cum ca oamenii astia nu au traditie sau mai stiu eu ce... Ea are doar 20 de ani, ceva scoala, adica vreo 9 clase, suficient, ca altfel oboseste. Visul ei e sa lucreze intr-un birou, la un computer, o intreb daca are unul acasa, zice ca nu, n-a lucrat niciodata, atunci insist si o intreb ce sa faca la un calculator. Nu stiu, imi zice, secretara, ceva, receptionista. Cind umbla, n-are nici un control asupra picioarelor. Acestea ii sar cind intr-o parte, cind in alta, pe adidasii cu toc, ultimul racnet in materie de moda stradala. Buricul ii e mai tot timpul descoperit, trei fire de par tisnesc laolata cu un cercel infipt in ombilicul fetei stravezii, pe care maieuasele stau lipite fix.

Intr-o zi incepe si ea sa-si caute iubitul, un tip mare si gras, care lasa dire de noroi cind vine s-o ridice, nu da de el si atunci incepe sa sune in disperare la toate cunostintele si rudele. O aud strigind disperata ca isi face grijii pentru masina ei. Masina mea, masina mea ! Dupa vreo 4 ore, o intreb, intrigata, de ce nu-si face griji pentru iubitul ei, daca a patit el ceva. Imi raspunde, aruncindu-si picioarele ca nu-i pasa, ca si-asa face puscarie daca il prind astia, dar ca ea are nevoie de masina, intelegi? Ok, ii zic, de ce ii dai atunci masina? Pentru fun, imi raspunde sec. Adica cum? Adica se plictiseste si n-are ce face, ma priveste ea uimita si simt cum ii creste enervarea. Pai daca ar munci cum ar fi ? Ce sa munceasca ?! Si de ce sa faca puscarie? Pentru ca nu e prima data cind il prinde Politia. A, i-au suspendat permisul ?, intreb eu. A, nu, ca nu are. A, continui in naivitatea mea, urmeaza sa-l dea in curind. N-auzi ca n-are deloc, ce, esti surda ? Sfirsesc cu uimirile, folosesc figura aia de la Tom si Jerry, cu ochii bulbucati, merge si in cazul asta. Ma linistesc complet cind imi zice cu mindrie ca ea este cea care vorbeste cel mai urit din toata compania.

 

La petite

 

Asa-i zic eu pentru ca e mica, neagra si frumoasa. Pare si inteligenta uneori, mai putin cind o aud urind prietenilor sai, la telefon, partide bune de sex. Lucru de care s-a bucurat si ea, din plin cred, saptamina trecuta, cu iubitul ei tot alb, frumos, n-am ce zice! A sunat mama-sa dupa ea si am stiut imediat ca La petite nu a dat pe acasa de citeva zile. Apare, in final, cu ochii cirpiti, scuzindu-se ca a dormit la el si nu s-a mai trezit! Vai, dar ce bine ca a ajuns la serviciu! Poate sa-si ia o cafea ? Dar cum sa nu, pot sa si dorm un pic? Chiar, ma intreaba cu privirea ei timpa, dezvelindu-si dintii albi si mari, ca niste boabe de fasole crescute bine? Chiar asa, fluturas... Peste doua zile soseste cu doua valize, plingind, la serviciu, ca tata-sau a evacuat-o din casa pret de o luna, in urma escapadei. Nu se streseaza prea tare, se calmeaza chiar ca prin farmec, foloseste telefonul firmei, sunindu-si prietenii si rudele si-si aranjeaza citeva sejuriri de neuitat prin imprejurimile Montrealului. Pe urma fuge si-si goleste cartea de credit pe niste bluzite din doua ate si pantofi cu strass, iar la final repeta telefoanele cu urarile de sex in toata regula, la care, desigur, n-am alta reactie decit aia cu ochii bulbucati, pe care i-o datorez, in continuare, motanului Tom, un fel de Sisif al desenelor animate!

 

Elise

 

Ei, da, Elise e speciala. Pe ea o iubesc cel mai mult. De ce ? Pentru ca e singura fata pe care am vazut-o citind aici. Yes, yes, yes ! mi-am zis, citeste! Uraaaaaaaaaaaa! Citeste cind maninca, citeste la baie, citeste pe sub birou. Ce? Danielle Steell. De Sandra Brown ce zici, o intreb? N-am auzit, imi raspunde. Auzi, nu stie de Sandra Brown! Ii zic ca vine de aici, de pe continentul lor. Da, dar dupa Danielle Stelle se fac si filme. A, da? Ca sa vezi, ce chestie, domnule... Cind termina o carte, incepe sa sune la prietenele ei repede si sa le povesteasca ce s-a intimplat, cum a evoluat personajul X sau Y. O data am vazut-o plingind din cauza unui personaj feminin care murise de cancer. O, biata fata, dar ea chiar e autentica! Apare, inevitabil, si iubitul ei. Un personaj cu ochelari, cu un sac ce-i atirna pina la genunchi, trecut pe de-a curmezisul. Dar ceea ce-mi scoate ochii din orbite, jucind saltaret pe arcurile mele optice, sint gaurile imense din urechile lui, in care individul si-a introdus niste role de scotch. Ma stringe in spate cind il vad, ma intorc la 180 de grade si ma gindesc ce dracu’ face asta in viata lui cu urechile alea ?!!! Raspunsul nu se lasa asteptat, soseste in doua saptamini fara role si lobii ii atirna blegi, pastrind niste gauri care se alungesc fara nici o noima. Cei doi si-au gasit un apartament si Elise pleaca de acasa, de la parintii ei. Taica-su, francez sadea, maica-sa canadianca. Elise, singura odrasla. Ei protesteaza si o asigura de lipsa oricarui sprijin in cazul in care dispare cu specimenul cu urechile gaurite. Prea tirziu, contractul pentru casa e deja semnat. Nici Elise nu are mai multa scoala, insa e educata si are simtul ridicolului. Umbla mindra toata ziua, strimbind din nas, cu fundul ei bombat si cu nasul mincat de pistrui, cu pletele roscate in vint, mostenire de la bunicul ei irlandez ajuns in Lumea noua pe la 1900. Nu ne bucuram de nici un zimbet din partea ei, e sceptica si contesta toata ziua ceva sau pe cineva. Doar la vederea rolelor de scotch, ochii i se lumineaza si pe buze ii apare un adevarat zimbet, de care n-ai zice ca e capabila altfel.

 

Homer

 

Pe asta nu-l stiu, insa cind am venit intr-o seara de la scoala, in autobuz, in fata mea, era un tip cu figura ascetica, ochii umezi ca de vitel, care avea in fata lui, nici mai mult, nici mai putin decit Odiseea lui Homer. Citea cu interes si mai sonda, din cind in cind, lumea fosgaitoare din jurul lui. Cind insa doi pletosi, ea si el, au intrat in vorba cu el, mi-a parut efectiv rau ca l-au intrerupt. Nu era doar atit. O fatuca cu ochelari patrati si parul strins neglijent intr-un elastic, desena linga mine tot felul de crochiuri, ascultind muzica in casti. Cei doi pletosi au povestit o gramada cu Homer, le-am vazut doar spatele. Cind s-au intors, pregatindu-se sa coboare, iar l-am copiat pe Tom: fata avea un cap de bovina imens, cu ochii foarte mari, comparativ cu corpul mic, indesat in jeansi. Latele lor slinoase li se incurcau, cum mergeau ei, asa, mina in mina, prin ingramadeala din autobuz. Am gindit ca sint niste tirzii flower-power, dar tot nu mi-am retinut greata la mirosul pe care l-au lasat in urma si la vederea rucsacilor zdrentuiti si tiriti prin noroi, pe care ii tirau in spate.

 

Seherezada

 

Ei, asta e preferata mea intre gaini. “Izvor nestemat” de idei vestimentare, Seherezada a venit intr-o zi imbracata la serviciiu exact ca o cadina din “O mie si una de nopti”. Cu niste salvari rosii, transparenti, cu o bluza, de asemenea rosie, peste care era articulat un sutien cu rotocoale aurii, cu mineci bufante, cu bijuterii inlantuite una de alta, de-i ajungeau pina la urechi, Seherezada a rupt gura tirgului. Toata ziua se vede cu toy-boy-ul ei, despre care eu am crezut ca e iubitul uneia dintre fete, atita de tinar si de frumos, la cei 30 de ani. Dar nu, m-au linistit ele rizind, toy-boy-ul Seherezadei, pentru el cotoroanta de 65 de ani se imbraca provocator si il lasa, in pauze, sa o atinga si sa o mingie. Ochii motanului Tom isi fac datoria, dar nu e suficient, pentru ca senzatia de voma imi revine obsesiv. In alta zi, Seherezada vine cu ciorapi negri de plasa si o rochie scurta, decoltata pe spate. Pe pielea batrina zarim citeva linii paralele, trasate adinc, iar Sfinta Lucia ma intreaba cu voce stinsa daca eu cred ca ea si le-a facut sau are o boala? Seherezada e suedeza, a aterizat aici pe la 14 ani, la 16 a nascut un baiat care traieste acum in Statele Unite, pe care il viziteaza cu iubitul ei, sweetie al ei, altul decit toy-boy-ul, cel pentru care pregateste un asternut plin cu petale de trandafir si care e in forma de blana de tigru. Pe el mai dorm ziua doua pisici cu care se vorbeste doar in suedeza. Cu noi o rupe in engleza, si traduce partial intr-o franceza cu accent special, care ne distreaza de murim. Altfel, e generoasa, de 8 martie ne-a cumparat la toate cite un trandafiras de hirtie, cu un ingeras ancorat pe tulpina, iar de Pasti ne-a propus sa ne imbracam fiecare in alta culoare, ca « doar e Easter, cherie... ! » si trebuie sa aratam ca ouale de ciocolata. A scos si un iepuras cu bomboane si toata ziua am infulecat la greu, urmarindu-i miscarile demne de Moulin Rouge si susotind intre noi, care niste muieri ce sintem, despre dantela ei albastra aruncata neglijent peste sinii cazuti si peste spatele liniat cu atentie.

 

Sfinta Lucia

 

Sfinta Lucia e draguta, vorbeste ceva ultrainternational: italiano-francezo-engleza-germana, zimbeste mult si timpeste, in tinerete a fost frumoasa, acum mai pastreaza ceva din acele trasaturi. Nu-mi sar deloc ochii lui Tom la vederea ei, li se mai da citeodata si o pauza, zau asa... !!! Ma bucur s-o aud cu accentul ei stricat, povestindu-mi cum face « faggiolli » cu « polenta ». Pe urma ma prinde intr-o pauza si-mi face capul mare cu fiul ei nefericit, pe care nevasta l-a lasat, dar el, iti zic, munceste! sa-l vezi ce munceste, saracul!

 

Ptiaj

 

Cu nume arab, Ptiaj e si ea o butie plimbatoare. Cu un cap foarte frumos aruncat peste maldarul de osinza, ne povesteste intr-o zi, de 8 martie adica, cum sotul ei a venit acasa cu un robot cu care-si face prajituri, iar ea, in semn de iubire, si-a imbracat in camasuta transaprenta butoiul cu osinza.

Se opreste direct in fata mea si ma sfichiueste repede cu o intrebare : « Tu ce anticonceptionale iei ? ». Scap hirtiile din mina, ma aplec incurcata sa le culeg, imi zice ca ea ia unele si ca face copii cind le termina si ca e reglata hormonal. N-as fi zis in viata mea ca nu, Doamne feri-ma! Continua povestirea cu camasuta transparenta pe care si-a pus-o in semn de iubire si brusc apare cumnatul ei, iar butia se inroseste de rusine, dupa ce apucase sa-si aprinda luminarelile cu care aranjase un cadru intim pentru ea si iubirea ei, donatorul robotului de bucatarie.

Ochii lui Tom au sarit atunci, o data cu hirtiile de pe jos, cind n-am stiut raspunsul corect.

 

Dobri

 

Dobri e ultima pe lista. Ea e sirboaica, a venit aici cind a inceput razboiul in fosta Iugoslavie. 40 de centi aveam in buzunar, baby, imi zice. Am pierdut tot cind a inceput razboiul, baby, baby!!! Tine capul drept frumos si vorbeste la telefon intr-o limba care-mi aminteste de Arrabela si de Rumburak, un film-poveste pe care l-am iubit toata copilaria mea. Cind sint prin preajma, se scuza si reia intr-o franceza stricata, dar insist sa continue, ca sa mai aud putin vocea printesei Arrabela sau a vrajitorului Rumburak, care ma fascinau! Seara ne urcam in masina, punem la maximum Goran Bregovic, strigam « Kalasnikov », dupa tiganii sirbi, si ne oprim sa bem o bere si sa povestim, de peste zi, intimplari din curtea cu gaini.

 

Tom

 

Tom e un personaj simpatic, orice s-ar spune nu se lasa batut, o ia mereu si mereu de la capat, oricite sicane i-ar face dusmanul lui, soarecul ala impielitat de Jerry. Arareori il gasim si pe el intr-un moment de liniste, pentru ca dracul ala de sobolan face ce face si-i strica tot cheful, obligindu-l sa alerge si sa-si mentina, in acest fel, silueta. Ochii si limba lui cu siguranta sint niste piese rezistente, pentru ca sar de la locul lor in nenumarate rinduri, prilej de nesimtire pentru creatura mica, care se bucura de simpatia telespectatorilor. Numai Tom ia pietre in cap, vede stele verzi, are ochii elastici, se face mic, se face mare, ba una cu pamintul, ba lung de doi metri. Dragut e ca nu se lasa, si in episodul urmator il regasim la datorie, adica vinindu-l pe Jerry. Citeodata sfirsesc prin a se imprieteni, ceea ce inseamna, in final, putina liniste si lipsa de vigilenta din partea lui Tom. La scurt timp, conflictul renaste, caci, vorba aia, « ce naste din pisica, soareci maninca... »

 

Eu

 

Eu tot il mai iubesc pe Truman Capote, mi-ar fi placut sa « tin aproape », « cu singe rece... », dar ma trezesc adesea « cu ochii bulbucati... » sau, cum zice amicul meu, Florin Oncescu, dupa « parintele » nostru Caragiale, « simt enorm si vaz monstruos... »

 

création et réalisation par Cristian Nistor

Droits de reproduction et de diffusion réservés © TERRA NOVA 2005. Tous droits réservés