Cand s-a inchis scoala, ziua-lumina era pe sfarsite. Chiar daca nu eram singurul navetist de pe acel traseu, eram singurul din scoala care venea de departe. Iar la ora aceea, fiind si sfarsit de saptamana, erau putine sanse sa mai treaca cineva cu masina in directia in care voiam eu sa ma deplasez. Scapasem demult de greata matinala, singurul avantaj pe care il aveam fata de primele ore ale diminetii. Ii luase locul o senzatie din ce in ce mai dureroasa de foame, pe care, din pacate, nu aveam cu ce s-o alung. Imi terminasem demult pachetul. As mai fi avut o sansa daca brutaria din sat ar mai fi fost deschisa. Ultima data, insa, cand trecusem pe acolo fusesem privit cu un aer sceptic, de cum intrasem pe usa: « Nu prea aveti noroc, dom’ profesor, am terminat painea pe ziua de astazi ». Poate si din cauza starii in care ma aflam atunci, nu m-am ales din acea descindere decat cu imaginea unui barbat care manca branza cu paine, muscand, din cand in cand, dintr-o ceapa mare.
Ca si atunci, am inghitit in gol. Apoi m-a cuprins un soi de slabiciune, din acelea care ne ajuta sa facem trecerea de la un real nesatisfacator la unul pe care il tinem de rezerva, in situatiile-limita. Asa am adormit in statia pustie, pe unde nu mai trecea nici un autobuz pana la miezul noptii. Mirosul teilor din marginea drumului ma parfumase pe dinauntru, iar eu eram gata sa ma las invaluit de atmosfera lor familiara. Doar domnul Moscovici mai lipsea din areal. Alunecasem intr-un peisaj necunoscut, facut dintr-o succesiune de linii frante, care ieseau mai bine in relief decat dealurile pe care le delimitau, fara sa le desparta, totusi, unele de altele. Deocamdata, nu se zarea decat doamna Moscovici, afundata intr-un desis. Parea singura. Lumina soarelui nu avea nuante, asa cum pe cer nu gaseai un punct luminos mai intens. Lumina ii era raspandita in mod egal peste tot peisajul. Era firesc sa pierzi din vedere sursa unica de la care se alimenta. Peste verdele dominant, o usoara nuanta de galben trecea ca o adiere venita din partea unor flori salbatice.
As fi adormit, poate, a doua oara, daca semnalul unei locomotive nu m-ar fi facut sa tresar. Traiectoria ei clar-coboratoare era urmarita cu interes de singurul pasager aflat in gara: domnul Moscovici. Cand trenul ajunse in halta, silueta acestuia fu acoperita in intregime. Doar punctul stralucitor pe care-l reprezenta doamna Moscovici, inconjurata de verdele ierburilor punctate cu galben, se mai zarea, de departe. Dealtfel, ea cazuse prada stralucirii propriilor bijuterii, ce transformasera locul unde se afla intr-un punct nefiresc de luminos. De aceea, nici nu observai cand parasi trenul statia, fara sa coboare nimeni si fara sa-l fi luat pe domnul Moscovici. Acesta ramasese calm pe peron, fumandu-si tigara inceputa mai dinainte. Apoi se duse in dreptul liniilor ferate si privi lung dupa trenul care disparea treptat din imagine. Dupa care se intoarse, scoase ziarul dintr-un buzunar al vestonului si se aseza pe o banca.
Inca se mai auzea in departare suieratul vesel al locomotivei, cand isi facu aparitia doamna Moscovici, mergand agale in lumina blanda a soarelui. Nu-i mai ramasese nimic din stralucirea in care se inconjurase putin mai devreme. Vorbea cu aerul ca abia isi intrerupsese o discutie inceputa: « Am fost pana la marginea care se vede acolo...Eu nu stiam ca e chiar locul unde se termina Natura...» Domnul Moscovici avea si el aerul ca, vorbind, continua o discutie abia inceputa: « Niciodata nu am suportat irationalul, tot ce iese in afara intelegerii ma inspaimanta...» « E o vedere extraordinara, nu am mai vazut niciodata asa ceva, parca esti pe alta lume...Fericiti oameni trebuie sa fie cei care traiesc pe aici...» « Ce facem acum, pana maine dimineata, cand trece urmatorul tren...?» « L-am vazut trecand, tocmai ajunsesem acolo, erau o multime de oi care pasteau...» «Macar daca luam mai multa mancare la noi....Dar cine stia ca nu vom prinde trenul asta, cand am avut atata timp! « Nu credeam sa vad asa frumusete, te imbata, ca si aerul...» Si doamna Moscovici respira adanc, demonstrativ. Atunci peisajul se schimba brusc, ca si cum respiratia ei ar fi putut influenta aspectul vremii. Incepu sa bata vantul, in timp ce nori se roteau amenintatori pe cer. Cei doi soti, deloc impresionati de aceasta schimbare, capatara dintr-odata alura unor statui impasibile in mijlocul naturii vitrege. Vantul, din ce in ce mai insistent, ca si rotirea norilor cenusii, adusera primii fulgi de zapada. Cand acestia se intetira, vantul mai scazu in intensitate. Pe fondul tacerii albe, rasuna behaitul oilor care se confundau cu zapada. Iar in mijlocul tabloului hivernal, sotii Moscovici stateau sprijinandu-se in niste bate mari, asemanatoare unor tulnice. De sub enormele cojoace mitoase, care le apasau umerii, ei priveau impietriti la miscarea turmelor de oi.
Apoi vantul incep sa sufle din nou, de data asta spulberand zapada, iar eu ma trezii avand sentimentul ca nu revenisem inca la real. Imi era frig la picioare si, cum stateam culcat, vedeam cerul acoperit de stele ca pe niste dealuri intunecate, misunand de oile albe. Ca sa anulez confuzia dintre planuri, ma ridicai de pe banca unde ma intinsesem. Constatai ca langa mine se mai gasea o pereche de pantofi. Intelesei repede ca era vorba tot de pantofii mei, deoarece acestia imi lipseau din picioare. La fel ma parasisera si pantalonii, pesemne, fiindca se dovedira de negasit. Ramasesem doar in niste boxeri bleu, pe care era imprimata sigla unei echipe de fotbal. Nu prea se potriveau cu pantofii, insa alaturi de tricoul pe care-l mai aveam pe mine, intregeau imaginea unui posibil echipament sportiv. Ma puteam considera, constrans de imprejurari, unul din membrii echipei locale de fotbal, asteptand sa fiu cules de autocarul care avea sa ma duca in cantonament. Iata, ca, dincolo de toate, situatia mea putea sa se asemene cu una reala, in ordinea fireasca a lucrurilor. Ramanea, insa, de neinteles destinul pantofilor mei: cum de nu disparusera si ei cu tot cu pantaloni? Si, mai ales, cum de nu disparuse, cat timp dormisem, si sticla cu tuica, pe care o plasasem sub banca, direct pe pamantul nisipos? Sa fi fost hotii deja afectati de mreaja puterilor ei, astfel incat sa n-o fi putut detecta intr-un context in care era nevoie, in primul rand, de obiectivitatea privirii? Iar pantofii mei, pur si simplu, sa nu li se fi potrivit, doarece strabatusera alte drumuri..?
Doar fiindca lucrurile luasera o astfel de intorsatura, am luat un gat din tuica de care uitasem complet...O primisem chiar inainte de a pleca de la scoala, langa unul din stalpii de beton ai portii. Cum de stiusera parintii acelor elevi-problema ca ziua aceea putea fi decisiva pentru situatia propriilor copii ? Se insirasera rabdatori de-a lungul gardului de la scoala si fiecare statuse pregatit sa abordeze pe unul din profesorii care mai putea influenta soarta copilului sau. Din pacate, nu ma alesesem de pe urma acestei interventii decat cu o sticla de tuica, e adevarat, de buna calitate...Ascultasem explicatiile acelui parinte cu privirea zabovind pe plasele colegilor mei mai norocosi. Si asta, pe fondul unei senzatii de foame din ce in ce mai neplacute, (principalul motiv, probabil, pentru care uitasem de existenta acelei bauturi). Acum aroma ei arzatoare isi facea loc in pantecele meu gol si plin de sperante. Nu mai simteam foamea de dinainte, dimpotrivea, simteam ca ma purific de gandurile fixate pe o materie iluzorie si trecatoare.
Intr-o astfel de stare m-a cules autobuzul, pe la miezul noptii. Avusesem destul timp sa ma ametesc bine, mai ales ca nu mai mancasem nimic de la amiaza. Eram chiar bine dispus si pus pe glume, fiindca atunci cand a trebuit sa urc in autobuz, in loc sa-i platesc soferului banii pe bilet, i-am intins cu fermitate sticla cu tuica. M-a refuzat scurt, insa mi-a raspuns cu aceeasi moneda, avertizandu-ma ca e interzis sa urci cu « benzina » in autobuz. Totul parea amuzant, numai ca, odata cu pantalonii, pierdusem si banii pentru biletul de intoarcere. Am fost nevoit sa-i povestesc soferului patania mea, ca acesta sa ma lase, totusi, sa urc. Din fericire, cazul meu nu i-a parut atat de grav, incat sa ma lase afara, in drum. Si nici mie, pe moment, nu mi s-a mai parut ca intamplarea isi mai pastra caracterul neplacut. As fi zis ca, iata, era o ocazie sa invat ceva din asta, eventual sa nu mai adorm in vreo statie pustie. Avusesem noroc ca vremea era blanda si inmiresmata. Ma simteam mai usor ca oricand, iar padurile, pe care, de la fereastra autobuzului le zaream impietrite in noaptea indepartata, continuau sa ma smulga din vicisitudinile realului.
Abia acasa, a doua zi dimineata, am realizat dimensiunile pe care le avea intamplarea din ziua precedenta. Asta deoarece inca mai traiam in epoca in care hainele mele, aflate mai mult sau mai putin la vedere, nu-si aveau o alta pereche, asemanatoare sau identica. Doar existenta ciorapilor se abatea de la aceasta regula. Totul venea de la faptul ca ma lasasem sedus de ideile unui cunoscut filozof, dupa care, in viata de toate zilele, ar fi trebuit sa ne simplificam lucrurile utile intr-un singur exemplar al acestora. Si asta pentru a nu ne pierde mereu in desisul unei diversitati false, inlesnindu-ne drumul spre idee, fara a ne mai aventura inutil pe carari laturalnice. Evident ca mi se atrasese atentia ca preluasem niste idei filozofice trecandu-le inadecvat in real. Pentru mine, insa, tentatia de a concretiza o astfel de idee fusese prea mare, chit ca totul se oprea aici. Adica nu eram dispus sa merg mai departe pe drumul cunoasterii.
Treptat, constatasem doua aspecte in urma actiunii mele: unul era chiar rezultatul concret al ideii puse in practica, celalalt tinea de latura nevazuta a personalitatii umane. In primul rand, in cativa ani am reusit sa fac economii serioase. Este unul din motivele pentru care nu puteam abandona aceea idee filozofica. Resusisem sa-mi cumpar cateva lucruri importante pentru locuinta mea, pe care nu le-as fi putut obtine altfel decat daca m-as fi indatorat la vreo banca. In al doilea rand, si asta dupa un timp mai indelungat, constatasem ca ma simteam mai egal cu mine insumi daca imbracam doar o singura varianta vestimentara. Imi era mai usor sa ma reinventez, in felul asta, in orice ocazie, apeland la sentimentul familiarului pe care mi-l dadeau aceleasi haine. Si astazi mai am nostalgia vremurilor cand nu purtam decat o pereche de pantaloni. Aproape ca ma identificam cu ea, incat, ulterior, puteam reface atmosfera unei scurte perioade din viata mea doar reimbracand acei pantaloni pentru cateva minute. Totul era sa-i fi pastrat intr-un loc sigur.
Exista lucruri care, odata pierdute, nu mai pot fi regasite: timpul, evident, apoi marile sentimente si trairi, in care la un moment dat nu ne mai putem recunoaste. As adauga la acestea si pierderea unor lucruri aparent minore, cum ar fi o pereche de pantaloni. Cazul meu. O pierdere care nu e chiar simpla pierdere a unui lucru usor de inlocuit. Imi pierdusem, odata cu ei, un martor esential al timpului petrecut inauntrul lor, masura mea zilnica, altfel spus. Ar fi fost dificil de explicat unei alte persoane valoarea particulara pe care o simpla pereche de pantaloni o avea pentru mine. In acest sens, una din vorbele filozofului, care imi schimbase partial existenta, se potrivea suficient de bine situatiei: exista lucruri pe care nu le putem destainui nimanui, dintr-un motiv sau altul, si care nu pot fi divulgate decat pe calea scrisului. Si, totusi, as spune ca scrisul reprezinta doar un fel de a inregistra problema de care te-ai lovit la un moment dat, si careia a trebuit sa-i gasesti o rezolvare. Realitatea pe care o infruntam zilnic nu are in spatele ei nici un sprijin pe care sa ne putem baza, oricat de mult am intoarce paginile cartilor deja scrise. De aceea ma simteam atat de descoperit in dimineata acelei sambete. Eram nevoit sa ies din obisnuintele mele, din cauza unei intamplari neprevazute, ca sa infrunt o noua realitate. Adica trebuia sa plec in cautarea unei alte perechi de pantaloni cu gandul ca cea pe care o pierdusem ramanea de neinlocuit. Insa o alta cale nu exista. Din cand in cand, in viata fiecarui om apare cate un soi de ruptura, care nu poate fi refacuta fara sa lase urme.
M-am echipat ca pentru un sport de vara si am pornit in cautarea altor pantaloni, consolandu-ma cu gandul ca, la urma urmei, refaceam si eu, la scara minora, gestul proustian, facut cu zeci de ani mai inainte.
Pe atunci nu aveam masina personala, chiar daca de pe urma economiilor facute mi-as fi putut permite una. Ca majoritatea populatiei din oras, utilizam autobuzul. In doar cativa ani, insa, in orasul meu situatia s-a inversat. Rareori mai vedeai picior de om pe trotuar. Incepuse fiecare sa traiasca mai mult in masina personala. Mergeai la servici sau la cumparaturi stand la volan, pe barbati ii vedeai barbierindu-se in oglinda retrovizoare, iar pe femei rujandu-se. Uneori, din cauza oboselii de peste zi, se intampla ca unii sa adoarma, peste noapte, in propria masina. Realitatea demonstra ca evolutia stilului de viata nu fusese decat o chestiune de timp.
Ca si disparitia pantalonilor mei, de altfel. Nu reuseam sa inteleg (si asta ma obseda acum mai mult decat pierderea pantalonilor insisi) cum de-si putusera hotii incadra fapta atat de exact in scurtul interval in care atipisem, avand viziuni pastorale. Pana una-alta, se dovedea cat de mare era influenta visului asupra mea, retinandu-ma inauntrul lui mai mult decat ar fi trebuit, inlesnind producerea accidentelor in realul caruia ii ramaneam dator.
La acest raport de planuri ma gandeam, pe cand coboram din autobuzul care ma lasase in centrul orasului. Acolo, pe intinderea unor mici portiuni de teren, puteam sa intru in mai multe din magazinele cu imbracaminte, fara sa fiu nevoit ca pentru asta sa ma deplasez dintr-o parte in alta a orasului.
Abia coborasem din autobuz, cand am simtit o relaxare a realului obisnuit. O voce moale ma invaluia cu timbrul ei: « Luminate imparate, fie-ti mila de un biet pacatos...» Mana tremuranda a unui cersetor astepta sa-i plasez biletul folosit, pe care inca il mai tineam strans in palma. I-am intins biletul intr-o stare asemanatoare celei in care ma trezisem din visul avut in statia de autobuz. M-am simtit deodata la adapost, ocrotit de acele vorbe care pentru mine veneau de departe, dintr-un basm uitat si coborat in mijlocul unui oras pestrit. Efectul lor asupra mea fusese cu atat mai mare, cu cat se facusera auzite in mijlocul unui real care nu lasa loc nici unei iluzii: oameni presati de lipsa de timp, aglomeratia de masini si de claxoane si, peste toate, caldura tot mai accentuata care parca rasarea din pamant. Si iata cum, in mod nesperat, simteam ca mai puteam fi, inca, sclavul unor cuvinte care ma mutau intr-o dimensiune unde totul era fictiune. Unde, desi intram in poveste alaturi de personajele ei, puteam sa-mi las trupul in afara acesteia, neasumandu-mi nici un risc. Era ca si cum as fi inviat a doua oara, intr-un univers pe care nu-l mai credeam posibil decat in vis.
Insa doar cativa pasi am apucat sa fac, plutind in aceasta stare. M-am trezit luat pe sus de niste brate puternice, care nu-mi lasau nici o speranta ca m-ar putea slabi din stransoare. De aceea, nici nu am incercat sa ma impotrivesc in vreun fel. M-am lasat dus de acea forta care parca coborase din cer, in timp ce priveam nedumerit la barbatii care ma incadrau. Unul era mai slab si mai tanar, celalalt mai gras si mai in varsta. M-au slabit din stransoare abia cand am intrat intr-o incapere invecinata cu casa de bilete a statiei centrale. M-au asezat pe un scaun si au inceput sa-mi puna tot felul de intrebari, intr-un ritm alert, care nu-mi ingaduia sa raspund la timp. Intotdeauna era o desincronizare intre intrebarea lor si raspunsul meu. Stiam ca era interzis sa strecor biletul unei alte persoane, odata ce coboram din autobuz? Ba, mai mult, ca trebuia sa-l pastrez cateva minute dupa ce paraseam statia de autobuz?
Fiindca ramaneam in urma cu raspunsurile, privirea mi-a alunecat afara, pe peronul de asteptare al autobuzelor. Cersetorul care imi intinsese mana tremuranda tocmai isi scotea lucrurile cu care se deghizase, punandu-le intr-o plasa. Parca ar fi aterizat atunci dintr-o alta sfera, pregatindu-se sa intre intr-o alta, la care trebuia sa se adapteze rapid. Iar, pentru asta, vestimentatia era primul aspect care trebuia modificat.
Insotitorii mei terminasera de insirat motivele acuzarii si acum ma priveau asteptandu-mi raspunsul. Aveam sa platesc, pe loc, o amenda redusa, sau preferam sa platesc, intr-o alta zi, o amenda mai mare, pentru plata careia trebuia sa ma deplasez la sediu? Am acceptat sa platesc pe loc, fiind foarte surprins cand am constatat ca amenda valora exact cat banii potriviti pentru achizitia pantalonilor. Cum de era posibila o asemenea coincidenta? Era singura intrebare care imi rasuna in minte. In timpul asta, ei rupeau zelosi o sumedenie de bilete, cu care puteau justificau, in mod corect, plata amendei. Nu eram cumva victima unor coincidente inexplicabile, misterioase, pe care era mai bine sa nu le cercetez? Pe moment, nu stiam cum sa reactionez. Cei doi au observat, probabil, starea de deruta in care ma aflam. Fiindca, dupa ce au terminat cu aspectele care tineau de simpla procedura, s-au aratat interesati de persoana mea. Doar din curiozitate, dupa cum au tinut sa precizeze...cum de putusem sa fiu atat de neprevazator? Ce meseria aveam? Auzind ce meserie practicam, m-au fericit pe loc, deoarece asta insemna un post stabil, de profesor, si un salariu asigurat. In vreme ce ei trebuia sa se lupte zilnic ca sa scoata bani din piatra seaca, fiindca pe sef nu-l interesa cum merg lucrurile pe traseu. Ca ei sa-si ia salariu intreg, era necesar un anumit numar de amenzi. Modul amanuntit in care mi-au explicat mecanismul in care se zbateau de dimineata pana seara, ca si efortul pe care erau nevoiti sa-l faca pentru a nu deveni victimile acestuia, m-au convins ca problema mea era una minora, cauzata mai mult de purul hazard. Ascultandu-i, aproape ca imi venea sa-i incurajez, folosind o rezerva de optimism nebanuita, fiindca, la urma urmei, in viata nu se stie niciodata...Puteau sa-si gaseasca altceva de lucru, o oferta neasteptata putea le sa schimbe radical destinul.
Pe masura ce intrau in detaliile care le umanizau situatia, povestirea lor semana tot mai mult cu o confesiune. La un moment dat, tanarul care vorbea mai aprins decat colegul sau, mi-a aparut ca o fiinta pe care o cunosteam deja dintr-o existenta anterioara. De aceea, n-am fost surprins prea tare cand am aflat ca era din acelasi sat in care imi petrecusem si eu copilaria. Dintr-odata, peste imaginea lui prezenta s-a suprapus imaginea copilului in bataia cruda a soarelui, din zilele de vara. Era o imagine ingropata in ceea ce facea aparentele acelei zile. Si, mai multe clipe, ascultandu-l cum povestea, am pendulat sufleteste intre realitatea lui invizibila, care se mutase in ireal, si cea actuala, care se infasurase pe trunchiul celei vechi.
Pana la urma, am hotarat, in graba, sa mergem la o bere, peste drum, deoarece acum isi puteau permite si ei o clipa de ragaz. Si, dintr-una in alta, le-am desconspirat motivul pentru care plecasem in ziua aceea de acasa. Spre surprinderea mea, cel tanar avea, in sacosa de lucru, o pereche de pantaloni disponibili pe care voia sa-i plaseze unei persoanei potrivite. Fiindca, desi ii primise cadou, el nu-i putuse purta din cauza nepotrivirii de marime. Iar eu chiar paream acea persoana, potrivita, iar el nu pretindea nici un ban pe ei. Deoarece, asa cum a tinut sa spuna, «dar din dar se face rai». Oferta lui m-a surprins, dar si mai surprins am fost vazand ca era vorba de niste pantaloni identici cu cei pe care-i pierdusem in noapte precedenta.
Pe drumul catre casa, m-am tot gandit daca pantalonii pe care-i purtam acum nu erau cumva unii si aceeasi cu cei pe care ii pierdusem in statia de autobuz: prea imi veneau bine si, de cum ii imbracasem, simtisem ca reinnod o realitate care sa fransese in mod brutal.
