Cand m-am trezit, sentimentul care-mi insotea de obicei orice activitate disparuse ca prin farmec. Acea impresie ca, indiferent ceea ce faceam, importanta cadea intotdeauna pe un alt aspect pe care, din nefericire, nu mi-l puteam infatisa. De aceea, daca as fi fost obligat sa-mi motivez aceasta stare particulara, n-as fi putut sa ofer nici un argument plauzibil. Trebuia sa admit, in consecinta, ca ceea ce lipsea actiunilor mele consta in neputinta mea de a le valoriza suficient. Era evident ca nu trebuia sa astept ceva din alta parte, care sa fi aruncat asupra lor un strat de sens mai profund.
In acea dimineata de vara, am avut pentru prima data convingerea ca gasisem o alta ordine, superioara lumii in care traiam. O lume care nu lasa nimic in afara din propria-i tesatura, adica acele margini din care sa atarne firele pierdute, ratacite din plasa unui sens (si pe care nu-l poti gasi inchegat niciunde). Mi se parea ca aveam sa intru intr-o perioada in care visul avea sa joace rolul pe care il jucase, mai intai, « realitatea » copilariei, iar, ceva mai tarziu, cartile din adolescenta. As zice ca realitatii in care traiam zilnic ii lipsea continuarea, atat de fireasca, intr-un alt plan. Iar eu, singur, nu eram in stare sa-i inventez o astfel de prelungire.
Pana una-alta, trebuia sa ma grabesc in acea dimineata, daca mai voiam sa-mi pastrez punctualitatea in randul colegilor de servici. Adancimea visului avut ma facuse sa nu mai percep la timp semnalele ceasului desteptator. De data asta, plansul celor doi nou-nascuti ai vecinului meu, infometati la aceeasi ora matinala, abia reusise sa ma trezeasca. Era un semn ca ma adancisem in lumea visului ca si cum nu m-as fi intors niciodata in lumea reala.
Ca in fiecare dimineata, ca sa ajung la servici, trebuia sa ajung mai intai in zona centrala a orasului. Pe atunci, locuiam singur. Nu eram nevoit ca, odata trezit, sa merg in varful picioarelor prin apartament. Loveam usor ustensilele din bucatarie pentru a ma incredinta ca eram, totusi, treaz, imi culegeam hainele mergand pe firul memoriei de scurta durata, iar odata ce inchideam usa puteam sa raman linistit chiar daca constatam, treptat, ca, de fapt, o lasasem neincuiata sau ca lasasem becurile aprinse. Odata se intamplase sa las robinetele deschise dintr-un optimism greu de inteles, deoarece era putin probabil ca apa oprita, pentru cateva ore, sa-si fi facut aparitia pana la plecarea mea de acasa. Intr-o astfel de situatie, acest tip de optimism m-ar fi pus intr-o adevarata incurcatura, daca nu as fi uitat deschisa si usa balconului. Unul din bunii mei vecini, (cel la care se gasea « ceasul desteptator » si care stia intotdeauna intre ce ore lipsesc de acasa), trecuse cu usurinta din balconul sau in al meu, iar apoi in apartament, reusind sa inchida la timp robinetele.
Acum eram prea absorbit de efectele visului, incat sa-mi mai manifest obiceiurile libertatii de om singur. Mi-am parasit locuinta ca si cum m-as fi folosit de confortul ei doar in vederea unei mutari complete, in lumea visului, din care abia coborasem. Cu toate astea, am avut totusi grija sa trec pe langa liftul blocului fara sa-l folosesc. Ultima oara cand ma folosisem de el se blocase intre doua etaje intr-un mod inegal, din pacate. Dintr-o neinteleasa scrupulozitate, in imobilul nostru exista cate un responsabil pentru fiecare palier. El avea in grija si problemele pe care le aducea uneori folosirea abuziva a liftului ( exact cazul meu: desi locuiam la nivelul intai, avusesem ideea sa-l intrebuintez).
Au trecut cateva zile pana sa se hotarasca in grija carui responsabil intra rezolvarea situatiei mele: celui de la etajul intai ( pe care il cunosteam bine, de la cate o bere bauta impreuna), sau celui de la parter, care imi era total necunoscut. In acele zile se formase, in urma unei sedinte generale, un comitet insarcinat sa ma ajute sa-mi duc zilele in astfel de imprejurari. In acest sens, cineva avusese ideea sa se intervina mai intai de pe acoperisul blocului, printr-o deschizatura care dadea pe culoarul liftului. Ca in celula unei inchisori medievale, cu ajutorul unei sfori, mi se coborasera mancare si apa, ba chiar si o sticla cu vin, sa-mi mai inveselesc momentele de profunda singuratate. Si cum se intamplase ca intr-una din zilele de recluziune sa-mi cada ziua de nastere, colegii de servici, impreuna cu directorul, pusesera absenta mea prelungita pe seama acestui eveniment, (mai ales ca implineam o varsta frumoasa: douazeci si cinci de ani) Asa ca facusera o mica petrecere, pe nepregatite. Chiar in acea zi avusesem surpriza sa fiu « vizitat » de catre angajatii postului local de televiziune. Mi se luase chiar un fel de interviu, asa cum se putea in conditiile acelea. Am aflat, ulterior, ca televiziunea reusise sa creeze un scurt serial inspirat din cazul meu, difuzat pe parcursul a patru zile. Erau si scene care se dadusera in direct, fara stirea mea. Unii oameni isi luasera liber de la servici doar pentru a nu pierde materialul dat chiar pe un post «national». Tocmai de aceea m-a surprins nestiinta colegilor de servici, laolalta cu cea a directorului, referitor la absenta mea prelungita. (Mai tarziu am aflat ca lipsa de informatie fusese cauzata de lipsa curentului in zona unde lucram - si unde, in afara de mine, toti ceilalti locuiau - exact pe perioada acelor zile, de carcera pentru mine).
In treacat fie spus, imi doream de multa vreme sa fiu in postura omului « de pe strada », intervievat intamplator in legatura cu vreun subiect arzator. Nu-mi imaginasem, insa, ca puteam sa fiu, in acelasi timp, subiect si narator pe marginea acestuia. Lucru destul de dificil, daca ma gandesc la situatia in care ma gaseam. Era la mijloc, vis-à-vis de aceasta poveste, si un sentiment de frustrare. Asta deoarce nu avusesem sansa de a ma plasa in centrul atentiei publice decat dintr-o postura in care fusesem total lipsit de libertate. Era ca si cum as fi fost decorat post-mortem.
O singura data ma mai aflasem intr-o conjunctura in care nu-mi putusem exprima liber bucuria. Era in timpul revolutiei anticomuniste, adica cu aproape zece ani mai devreme decat povestea cu liftul. In timp ce milioane de oameni se bucurau de o libertate surprinzatoare, eu, alaturi de alti colegi de serviciu militar, trebuia sa car imense navete pline cu documentele serviciului de informatii, pentru a le destina focului. Si asta intr-un ritm alert si supravegheat. In holul cladirii de unde luam navetele pretioase, fusese instalat un televizor. Asa se face ca, la fiecare drum facut, puteam prinde cate o secventa pe ecranul televizorului. Aflasem ca politia noastra secreta, ale carei documente tocmai le ardeam, trecuse de partea poporului asuprit pe timpul dictaturii abia prabusite, ca oamenii se bucurau impreuna intr-o stare de libertate. Si iata ca tocmai acum, cand trecutului atat de mizerabil i se dadea foc, lasand loc unui timp nou, eu ma aflam in slujba unui serviciu care ma priva de libertatea de a ma bucura ca sunt martorul unui nou inceput.
Unica compensatie pe care am avut-o in camera ingusta a liftului a constat in sunetele muzicale care veneau dintr-un apartament situat alaturi. In treacat fie spus, in prima zi de recluziune doar ora de muzica a reusit sa-mi calmeze sentimentul de revolta care ma cuprinsese atunci cand constatasem ca ramasesem blocat intre etaje. Incepusem sa bat cu pumnul in usa liftului, chiar daca stiam ca, cel putin pe moment, nimeni nu putea sa-mi deschida. Vorbele profesorului de muzica, adresate elevului sau, pesemne, in timp ce se apropiau de apartamentul din preajma, au constituit prima dovada ca cineva luase la cunostinta de situatia mea: « Vezi, loviturile astea sunt un bun exemplu pentru ritmurile ternare. Mai tarziu o sa auzim si formule mai complicate, apoi din ce in ce mai simple, dupa care...nimic, doar oboseala. In cele din urma, toti obosim».
Pastram, deci, o amintire prea vie a tot ceea ce traisem in acea incapere, ca sa mai am curajul sa deschid usa liftului. Ocolindu-l instinctiv, ocoleam nu doar locul fizic al unei experiente neplacute, (si inca posibile), ci chiar amintirea ei. Asa se face ca am ajuns in strada folosindu-ma doar de propriile picioare, pe care, de obicei, cum ajungeam pe o alee dintre cateva imobile, trebuia sa mi le apar cu inversunare. ( Se zvonea, chiar, ca asa isi facusera ucenicia vedetele fotbalului autohton, incercand sa scape de coltii cainilor de cartier. Celebrele lor driblinguri si-ar fi avut originea in felul in care reusisera sa se strecoare printre picioarele acestora).
Era vorba de cainii fara stapani, cum imi explicase cineva. Ca si copiii ramasi fara parinti, absenta unei instante care sa-i modeleze ii facea agresivi si revendicativi. In general, oamenii se aratau intelegatori cu ei. Si, totusi, erau si din cei care se mai enervau si atunci ii loveau fara mila. Perimetru in care se miscau acesti orfani era circumscris de tomberoanele de gunoi menajer din care se hraneau. Dintre oamenii care locuiau prin apropiere, se gaseau si din aceia care sa le mai aduca cate ceva de mancare in plus. Treptat, incepusem sa ma obisnuiesc cu asaltul lor. In diminetile in care nu ma asteptau cu limbile atarnande si cu privirile tulburi, simteam, in mod bizar, un gol sufletesc. Banuiam, atunci, ca isi mutasera locuinta intr-un alt cartier, cu oameni mai milostivi.
In dimineata in care ma trezisem din vis ca si cum m-as fi nascut a doua oara, cainii nu si-au facut obisnuita aparitie. De data asta, nici eu nu le-am inregistrat cu tristete absenta. Eram prea absorbit de amosfera visului meu, de unde iradia noua imagine a domnului Cosmovici. Nici nu stiu cum am ajuns in centrul orasului, in spatiul rezervat microbuzelor care faceau curse in afara urbei. Intarziasem un pic, asa incat soferul nostru tocmai se pregatea sa plece. Inca mai avea ceva de tras din tigarea care-i prelungea mustata peste geamul intredeschis, atunci cand mi-a deschis, automat, usa laterala a masinii. Locul meu, situat in spate si pe partea stanga a microbusului, ramasese neocupat. Semn ca fiecare din cei vreo zece-dousprezece persoane alaturi de care calatoaream zilnic, isi avea locul asigurat. Tot asa cum se stia prea bine ca locurile din fata erau rezervate tinerelor care se aflau la primii lor ani de naveta. De-a lungul traseului zigzagat, pe intinsul campiei sudice, un singur loc putea fi ocupat de persoane diferite. Acesta era locul de pe bordul masinii, din dreapta soferului. Insa doar cateva din acele tinere se puteau bucura de aceasta postura, privilegiata, in functie de statia la care cobora fiecare dintre ele. Pana sa ajung la locul destinatiei mele, ajungeam sa privesc peisajul, care se derula rapid, avand mereu in fata ochilor cate o silueta proiectata intr-un peisaj schimbator. Ma obisnuiesem atat de bine cu acest decor, incat atunci cand nu se mai afla nimeni pe acel loc, era ca si cum natura ar fi navalit, cruda, prin parbrizul masinii, ametindu-ma.
Pentru mine, fata cocotata pe bordul masinii avea si un rol particular. Era singura imagine care compensa raul avut in fiecare dimineata, langa mica fereastra laterala a microbuzului. Mirosul dulceag, care se pastra in interior indiferent de anotimp, se conjuga, intr-un mod nefericit, cu viteza cu care alergam printre lucrurile devenite dintr-odata derizorii. Aveam la indemana un mic geam, pe care il deschideam cand simteam cum voma profunda cauta sa-si faca loc in afara mea. Scoteam capul afara si ma lasam in voia senzatiei, fara sa vad prea bine felul in care se imprastia propriul rau prin locurile lasate in urma. Vreun caine ratacit, ori cateva gaste aparute pe marginea drumului de tara, veneau sa dea un sens concret raului care izvorase din mine. Vedeam tot mai de departe felul in care ii luau urma, hranindu-se din el, in ritmul propriului mers si fara sa arate nici un interes pentru provenienta lui. Apoi inchideam fereastra ca si cum as fi incheiat o afacere personala, fara importanta pentru ceilalti pasageri, si imi lasam privirile sa decupeze forma care se unduia pe fondul de sticla al parbrizului limpede. Cand acesta ramanea gol, lasand doar departarea sa devina din ce in ce mai accesibila, era semn ca-mi venise randul sa cobor.
In dimineata aceea nu reusisem sa scap de raul pe care, de obicei, il exteriorizam. Un soi de inhibitie ma impiedicase sa deschid micul geam al microbuzului. Cred ca ma sustinuse, de cand plecasem de acasa, sentimentul ca aveam sa ajung, datorita vitezei, intr-un spatiu asemanator visului. Nu trebuia sa am decat rabdare. Era o impresie pe care o mai avusesem mai ales la inceputul navetei, cand inca imi era strain locul in care aveam sa ajung dupa o ora de mers. Fiindca, mai apoi, obisnuinta unei destinatii concrete luase locul celei nestiute, a carei aura se stinsese treptat. Puterea visului imi reinviase, dintr-odata, peste timp, mai vechile asteptari atat de nejustificate.
Doar cand am coborat din microbuz, in fata scolii unde lucram, am inteles ca puterea realului avea sa impuna, ca de fiecare data, culorile zilei. O ploaie usoara si calda amesteca mirosurile satului. Era primul contact pe care il aveam in dimineata aceea cu locul. Altfel, satul in care tocmai coborasem parea pustiu. Era ca un vid care scotea si mai mult in evidenta raul maruntaielor mele. M-am grabit sa intru in scoala, insa graba mea trada doar iminenta unui punct final, spre care ma impingea senzatia de greata mult timp retinuta. Am trecut pragul cancelariei cu aerul ca tin sa scap de raul pe care-l adusesem cu mine doar in prezenta celorlalti. Ceea ce m-a salvat, a fost culoarea care mi-a acoperit vederea de cum am intrat in incapare. Nuanta de rosu stins, care se intindea pe toata suprafata mesei, mi-a calmat dintr-odata senzatiile. Era acelasi rosu in care imbracasem imaginea raiului pe vremea copilariei. Nici o alta culoare nu mai avusese un astfel de rost pentru mine. Daca unul din obiectele de joaca avea o nuanta roscata, aceasta se intindea si asupra celorlalte lucruri din preajma. Punctul maxim, in acest sens, era sa-mi imaginez incaperi imbracate in intregime in rosu. Un vis care chiar mi s-a realizat, atunci cand am descoperit camera unui prieten din copilarie. Era toata o multitudine de nuante ale rosului. De cate ori ma duceam la el acasa, intram in puterea acelei culori care-i invadase camera.
Ca si atunci, m-am vazut, si de data asta, inconjurat doar de lucruri artificiale, care faceau neputincios raul izvorat din fiinta vie care eram.
*
Continuarea in numarul urmator
