Continuare din numărul trecut
Printre puţinii mei prieteni care îmi rămăseseră în Craiova era Sfântul Ilie, care locuieşte în biserica ce îi poartă numele, lângă fosta frizerie Ciufulici.
În copilărie, mă tundeam destul de des acolo; mama stătea lângă frizeriţa cea tânără zăpăcind-o cu sfaturile ei. Sânul elastic al fetei mă apăsa pe umăr, neglijent, din când în când. (Niciodată nu am crezut că femeile te ating cu sânul aşa, din întâmplare şi întotdeauna o astfel de complicitate mă lăsa perplex. Îmi ridica probleme mai degrabă de logică, declanşându-mi un soi de raţionamente care m-au paralizat întreaga viaţă şi m-au împiedicat să acţionez.)
Tata citea ziarul România Liberă aşezat pe o banchetă. Oboseala îl înconjura cu o aură ce devenise obişnuită, iar severitatea cu el însuşi îi săpase cute adînci în jurul gurii.
La un moment dat am avut senzaţia că, în curgerea aceea de clipe care îl ciuruia, una scăpase şi aţipise. O secundă va ieşi cu siguranţă lipsă la numărătoare, capul tatei îi tresărise scurt a somn. (Aşa făceau cocoşii la ţară când adormeau – gâtul aluneca lent în jos, ca într-o scufundare şi, când atingeau fundul lacului, gheara le scăpa cu un tresărit de pe stinghia de lemn. Poate erau într-adevăr un soi de paznici solari.)
Eu eram ocupat cu examinarea propriei mele înfăţişări, de care nu eram mulţumit: mă credeam mai matur.
M-am mai tuns odată acolo, acum ceva vreme, scump şi prost. Din oglindă mă privea o persoană atât de străină de mine însumi, că m-am uitat şi în laterală, ca să mă conving că nu mă confundasem cu altcineva (uneori, privindu-mă în unele instantanee video, mă speriam de mine ca atunci când te-ai surprins într-o oglindă pe întuneric, ca şi cum ai fi dat nas în nas cu un nepoftit. Extraordinară înlocuirea parşivă şi infinitezimală a celui care am fost!)
Frizerul povestea ceva colegei sale bătrâioare (să fi fost aceeaşi din copilărie?): reveneau cuvintele „mi-a mâncat viaţa.”
Mi-am imaginat viaţa ca pe o bucată de carne pe care cineva o mânca. Aşa cum creştinii aveau viziuni în care pâinea liturgică era chiar trupul lui Isus. (Am citit o poveste cu un barbar care, privind prin gaura cheii unei biserici, a descoperit cum preotul creştin lua în altar un copil, îl frângea şi îl dădea celorlaţi să-l mănânce. „Măi ce păgâni sunt creştinii ăştia”, îşi spunea. Viziunea a făcut senzaţie printre creştinii fervenţi care, deşi experimentaţi, nu se învredniciseră de ea. Pentru că i se dezvelise marea taină a împărtăşaniei, a fost botezat.)
Frizeriţa bătrână povestea ceva pe care îl ascultam cu oroare. Spunea că la un moment dat, copiii nenăscuţi încep să înghită din lichidul amniotic matern: li se formează digestia. Încep să-şi mănânce viaţa.
Când îmi aduc aminte cu acuitate secvenţe din copilărie, mă simt şi eu ca şi cum mi-aş mânca viaţa, mă văd un fel de copil uriaş stând în fund, cu o halcă de viaţă în mână, murdar de sângele ei în jurul gurii, mânjind totul în jur.
Îi făcusem fiului meu un poştaş de carton care putea fi tras de o sfoară şi articulaţiile sale detaşabile începeau să se mişte, dând impresia unui om viu.
L-am găsit odată, după ce stătuse ceva vreme singur, în mijlocul unui spectacol şocant. Îi mâncase picioarele jucăriei de carton şi mă privea din pătuţul lui cu grilaj de lemn, ca şi cum ar fi fost vinovat, murdar de rahat în jurul gurii.
Mai trăsese şi câteva tuşe de rahat pe peretele proaspăt zugrăvit.„O să aibă mult noroc în viaţă copilul ăsta”, mi-a spus vecina-doică, cea care avea grijă de el.
*
Craiova este oraşul cu oameni care au numai profil. Dacă încerci să îi priveşti în faţă, ei sunt o dungă atât de subţire şi ascuţită, că te poate tăia. Eu însumi am fost o vreme victima fără să ştiu a acestei secţionări şi mergeam aşa pe stradă în bucăţi, până când m-am prins la loc. Nimeni nu s-a sinchisit de mine.
Înţeleg perfect cauza: suntem în aproprierea Câmpiei, unde chipurile se usucă aidoma unor seminţe care îşi caută solul.
Unele feţe sunt atât de uscate, încât absorb lacrimile, ca o sugativă. (De aceea plânsul face bine la frumuseţe, eliberând conţinuturi latente, netezeşte tenul, îl îngraşă. Din păcate, bărbat fiind, nu-mi erau permise decât ploile gurii, fără lacrimi, rugăciuni.
În aşteptarea binefăcătoarelor ploi, vântul plimbă feţele deshidratate ale ţăranilor ca pe nişte coli de hârtie măturând străzile, gurile de tramvai. Odată, am văzut încolţind din chipul unei bătrâne de la ţară, din crăpăturile lui udate de lacrimi, un lăstar de cireş. (De altfel, cireşii sunt pe aici nişte plante xtrem de vitale: câteva mi-au crescut în podeaua camerei de la ţară, în care mă mai refugiez din când în când)
Mulţi au făcut greşeala să plece de acasă. Oamenii aceştia dau impresia că poartă chipul altuia, de parcă ar fi schimbat nişte măşti, aşa cum se încurcă copii la maternităţi.
Mi s-a întâmplat odată, în Parcul Poporului, ca o pală de vânt să antreneze subit, într-un mic turbion, praf, frunze, revere de haine şi mătreaţă, celule descuamate.
Vîrtejul de aer smulsese şi feţele trecătorilor. Se adunaseră ghem într-un colţ al trotuarului. Cu o mătură în mână, se apropia de ele femeia de la salubritate, ameninţătoaare în vesta ei portocalie. Ţigăncile furau pe aici nu numai copii, ci şi chipuri şi fugeau cu ele în sac.(Prietenul meu Marcel, sculptorul, spunea că o ţigancă furase de la galeria de artă o vază de ceramică pe care o ascunsese sub numeroasele ei fuste. Deşi o descoperiseră, patru gardieni publici s-au străduit să i-o scoată dintre picioare. )
Pentru o fracţiune de secundă, vântul a lăsat cetăţenii fără faţă. Automat, aceştia şi-au pus mâinile peste ochi, ca şi cum le-ar fi intrat praf în cornee.
Imediat, un rând de piele de pe palme li s-a prins de obraz, refăcând-li-se, fără să ştie, figura.
Eram cu Zorilă, medicul meu de familie şi coleg de liceu, la un jogging, când am surprins fenomenul. Pe loc s-a gândit să patenteze acest inedit transplant.
În parc vedeam cel mai bine că lumea era fără obraz. Pe stradă, pietonii se furişau într-un mod ciudat, bidimensional, în dungă, ca să ocupe cât mai puţin spaţiu. Partea proastă e că riscam ca în timpul jogging-ului, să dau peste ei, fie din faţă, când riscam să mă tai, fie din profil, când deveneau sfărâmicioşi.
Mi se întâmpla să pun mâna pe o frunză veche care părea intactă şi aceasta să se pulverizeze în fragmente mici care nu mai voiau să ştie unele de altele, supărate între ele. Supărarea lor, mergea până la decompunerea totală, până la atom. Nu puteam vedea atomii, ci doar mirosi.
Dacă duceam mâna la nas, frunza mirosea vag a excremente uscate. Evoca o despărţire familiară şi cicatrizată, căci timpul cauterizează mirosurile, aşa cum după o vreme îndelungată, balega de cămilă ajunge să fie folosită ca un parfum afrodisiac. (Încă o dovadă că toate plecarea mea era cu totul perisabilă şi se alterează uşor.)
Îmi amintesc de altfel că, în timpul exodului, mâncam doar o mană cerească ce ţinea cîteva minute; cădea mură-n gură şi tot cârteam.
Dacă încercam s-o pun deoparte pentru mai târziu se strica imediat, făcea viermi.
(Un ingenios profesor de mecanică şi lucru mannual de la Liceul Fraţii Buzeşti din Craiova a construit o bucată de tablă atât de ascuţită, încât grosimea ei era sub punctul de distincţie al ochiului. Astfel, dintr-o anume perspectivă, obiectul respectiv era de nevăzut. A convocat mai mulţi academicieni care nu credeau în corpul invizibil şi le-a pus în cale nevăzutele tăişuri. Fără să-şi dea seama, aceştia au continuat să meargă prin cuţitele atât de ascuţite ce le tăiau carnea, încât nici nu simţeau durerea. Se spune că, deşi ajunseseră fâşii, savanţii continuau să clatine din cap cu scepticism, afirmând că aşa ceva nu poate fi posibil.)
Seara, cădeam pe paturi împreună cu soţia, legănându-ne ca nişte frunze uscate şi, când atingeam cearşafurile scrobite, trupurile noastre scoteau un oftat uşor.
Paturile erau nişte catafalcuri ale împăcării, căci agitaţi de felurite nelinişti nu ne lăsam în plata domnului decât când nu mai puteam. Îi mulţumeam lui dumnezeu pentru oboselile vieţii, care mă predau cu gingăşie atenţiei lui.
(Îmi amintesc când prietenul meu din liceu a murit la cutremur, pe una din aleile lăturalnice ale cimitirului trecea un alt cortegiu mortuar. Era un mort străin, un bărbat cu faţa cenuşie şi gura încleştată, purtat pe umeri de alţi bărbaţi. La un moment dat, unul s-a poticnit şi mortul a deschis gura. „Ah”, a rostit şi, deodată cu ultima silabă, o cantitate surprinzătoare de aer s-a degajat în atmosferă. Dinspre gură, s-a stârnit o adiere de vânt şi parcă vreo câteva frunze ruginii de stejar uscate, mai impresionabile, s-au scuturat ca de frig.)
Eram în maşină cu şoferul spre Piteşti , când la un moment dat am zărit un bărbat cu faţa verde. Stătea în gura unei staţii de tramvai, nemişcat şi plat, cu un singur ochi pe o parte, încât am crezut că e un afiş.
Se dezlipise deodată s-a dezlipit de suport, alunecând încet pe trecerea de pietoni. Şoferul a frânat brusc, iar eu m-am lovit cu fruntea de parbriz, făcându-mi un mic cucui vineţiu. Semăna cu mugurele unor corniţe.L-am bandajat cu batista înmuiată în apă rece, îngrijorat şi iritat de astfel de evenimente.
Ceva nu era în regulă în destinul meu, mă situasem prea aproape de un posibil accident. Obişnuit să nu cer nimic, mă apropiasem prea mult de confraţii mei.
Toată seara m-am gândit la ce ar putea să se întâmple, dacă nu eşti atent. Aş fi putut supăra vreun mort, sau şi mai rău, un sfânt.
Aş fi putut, doamne fereşte, să câştig la loterie, ceea ce ar fi fost dovada cea mai limpede că evenimentele au pus ochii pe mine, că eram descoperit, victimă sigură a probabilităţilor.
Eram ca o frunză dată de gol, ca un rizom dezgolit. Grădinarul mă putea tăia.
Înainte de sărbătorile pascale, soacra mea, care avea acelaşi nas de vulpe în vânt ca al domnişoarei Topuzu, îşi scotea covoarele la spălat, peria podelele casei.
Eu eram întotdeauna mai eficient, chiar dacă păream distrat. Curăţam prin frecare, până la durere, coaja vieţii : întâi faptele care ies cel mai greu. Era suficient să le gândesc întors şi ele zburau înapoi, cu un fâlfâit de aripi aşa cum se descarcă folderele pe internet, lăsându-mi pielea albă. Dacă aş fi putut merge până la capăt, trupul meu ar fi devenit ca al sfinţilor, orbitor. (Am cunoscut într-o mânăstire din Gorj un preot. Simpla discuţie cu el în tinda bisericii m-a curăţat de vreo câteva kilograme de fapte şi culmea, mi-a regenerat epiteliile moarte ale pielii, mi-a lăsat tenul curat.)
Examinam ca o spălătoreasă rufele, înfăţişările noastre de zi cu zi şi grupam petele pe categorii. (Circulă printre gospodine o întreagă literatură a tehnicilor de scoatere a petelor, aşa cum biserica catolică vindea indulgenţe pentru absolvirea de păcate.)
Spălam întâi albiturile, adică greşelile mici, gândurile nespuse, reverii de tot felul. (Păcatele adevărate făceau obiectul unui program de absolvire automat, pentru rufe grele, cu rugăciuni bolborosite şi detergent concentrat.)
Mi se întâmpla, privind apele de evacuare, să îmi zăresc chipul rostogolindu-se printre şuvoaiele de feţe în turnul bisericii ca într-o binecuvântată gură.
Privind turnul clopotniţei întors, mi se părea că stau aplecat deasupra căzii de baie şi trebuia să mă ţin bine cu mâinile de strană să nu fiu absorbit.
Lăsam să se smulgă din mine, cu şuvoiul de evacuare, ceea ce mizeria voia: feţele noastre din celule moarte, ca nişte monezi tocite într-o apă plată, zilele topite în acuarelă, lacrimi de ploaie, avortoni dormind în somnul întâmplărilor, viaţa mea scursă prin canalele Oraşului până în ocean...