Depuis 2001 • No 53 • Montréal • 15.01.2009
Décembre 2008

Un projet musical plein d’amour

Berceuses pour Philou

Iulia-Anamaria Salagor

          Il y a des gens qui aiment aider les autres, qui aiment essayer d’apporter un peu de soulagement, un peu d’espoir par le fruit de leur création. C’est le cas de ceux qui ont donné bénévolement de leur temps et de leurs talents pour une bonne cause : le projet «  Berceuses pour Philou », une initiative d’Alain Labonté, attaché de presse dans le milieu de la culture québécoise.Il s’agit d’un album de 15 pièces instrumentales originales composées par des pianistes bien connus. On y retrouve André Gagnon, Oliver Jones, Stephan Moccio, Lorraine Desmarais, Florence K, Benoît Sarrasin, Paul Baillargeon, Coral Egan, François Bourassa, Yves  Léveillé,  Min Rager, Josh Rager, Isabelle Cyr, Julie Lamontagne et Andrée Boudreault. Tous les profits de cet opus seront versés directement au Centre de répit Philou, qui vient en aide aux parents d’enfants lourdement handicapés. La mission du Centre de répit Philou est de fournir des services de répit aux enfants physiquement handicapés  afin d’offrir à leurs parents le temps de refaire le plein d’énergie et permettre aux enfants de bénéficier d’un environnement stimulant et agréable.

Le 24 novembre, j’ai participé à la Maison du Jazz au lancement de ce CDsous l’étiquette Effendi. C’était un moment chargé d’émotions pour tous les participants. Alain Labonté nous a avoué  les raisons de cette initiative : « Il y a deux facteurs.  L’an dernier, j’ai perdu mon père, un homme vaillant, généreux, drôle, sensible. Toute sa vie il nous a dit qu’il nous aimait, il a pleuré devant nous. C’est un modèle d’homme pour moi. Quand il est décédé, j’ai  promis de  faire en 2008  du bénévolat pour deux. En fait, j’ai toujours fait du bénévolat ; ça fait plus de 25 ans  que j’essaie d’aider du mieux que je peux, car je me sens privilégié  d’avoir la santé, des amis, la possibilité de choisir mes projets de travail, alors je me suis dit qu’un petit moment de bonheur, il faut que ça se partage. Chaque année je m’occupe du coffret « Mille mots d’amour » de la Fondation des Impatients qui vient en aide aux gens atteints de maladies mentales. Le deuxième facteur c’est que la même année j’ai rencontré Diane Chênevert, la directrice générale du Centre de répit Philou,  dans un gala où elle  était nommée  dans la catégorie « Service à la population ». Je suis allé la voir, je lui ai dit « Je vais t’aider, je ne sais pas comment, je vais trouver une idée, je vais le faire ». Et, cinq mois plus tard je l’ai appelée et je lui ai dit : « Écoute, j’ai trouvé  une idée,  je vais faire  un album piano qui va s’appeler  Berceuses pour Philou  d’après le nom de ton Centre. J’ai rejoint les pianistes, les représentants de la maison de disques, l’équipe de photographes, les sonorisateurs, tous ont donné leur temps, leurs droits d’auteur, tous ont travaillé bénévolement. Ce fut extraordinaire. Le propriétaire d’Effendi, Alain Bédard, assisté par Maurin Auxéméry, a coordonné toutes les activités de l’enregistrement des pièces au Studio 12 de Radio-Canada, et ce, sous la direction du sonorisateur Pierre Plante. Je me suis aussi rendu au Centre, j’ai vu les enfants, ça, c’est dur, c’est triste. J’ai tellement d’admiration pour le courage de Diane, elle-même mère d’un enfant avec des besoins spéciaux, qui s’appelle Philippe. Souvent les gens me demandent pourquoi j’ai choisi cette cause plus qu’une autre et moi je réponds toujours : « Vas où ton cœur t’emporte, il n’y a une cause meilleure qu’une autre, il faut que ça nous appelle ». C’est tout, je suis content d’avoir entraîné tout ce beau monde-là, dans ce voyage. »

Un voyage qui a duré seulement 6 mois, un temps assez court, mais très intense pour toute l’équipe. Les musiciens ont eu  le mandat de composer une pièce originale, pas des reprises, ce sont des pièces spécialement conçues pour cet album. À la soirée du lancement officiel, trois des 15 musiciens ont interprété en direct leurs pièces. Il s’agit de Florence K, Yves Léveillé et Lorraine Desmarais. Cette dernière est une pianiste de jazz et compositrice renommée, qui a commencé sa carrière à la Maison du Jazz en remplaçant Oliver Jones. Visiblement touchée, madame Desmarais m’a  dit : « Au début de l’été, Alain m’a proposé le projet, une cause magnifique. J’étais en train de travailler sur un autre album qui va sortir en juin 2009, mais j’ai trouvé  le projet d’Alain assez spécial, alors j’ai accepté. J’ai participé à d’autres activités comme bénévole, mais pour un disque, c’est la première fois… Moi, je n’ai pas d’enfant, mais j’en côtoie et en composant la pièce, j’ai pensé aux enfants du Centre, c’était quelque chose de très tendre, très spontanée, d’une grande simplicité et, en même temps, d’une grande vulnérabilité, ces enfants-là, alors ça m’a touché beaucoup. »

Beaucoup de tendresse, beaucoup d’amour, voilà  ce que contient ce CD.  Un cadeau de Noël assez spécial, qui nous rappelle qu’il y a des gens pour lesquels le bonheur se trouve parfois dans un seul moment de tranquillité qu’ils se permettent en plongeant dans le monde des sons.

 

crédit photo : Yves Renaud

Décembre 2008

Fascinatia ideilor sau placerea de a rationa

Interviu cu Dragos Samoila,

laureat al concursului ASRC pentru debut literar

Iulia-Anamaria Salagor

La editia din acest an a Salonului de carte de la Montreal,  desfasurata intre 19 si 24 noiembrie, Asociatia Scriitorilor Romani din Canada (ASRC) a fost prezenta, ca de obicei, cu un stand, organizand de asemenea mai multe intilniri cu scriitori, unii invitati din Romania, altii care locuiesc in prezent in Canada. Dintre acestia din urma, Dragos Samoila si-a lansat romanul de debut- „Cele trei fete”. Scriitoarea Felicia Mihali, in calitatea de membru a juriului concursului organizat de ASRC  pentru debut in volum, precizeaza :« Cartea lui Dragos Samoila poate fi incadrata la capitolul literaturii migrante, gen deschis autorilor de diferite origini si nationalitati, care folosesc exilul drept loc al descoperirii propriei identitati, una impartita intre doua culturi si doua tari diferite. Avand ca tema experienta unui tanar student roman aflat la Montréal, cartea are in plan secund un al doilea personaj, Romania, cu valorile sale perene.” Iata o descriere succinta a romanului aparut la Editura Fundatiei  Romane  in 2008, care a castigat acest concurs. O a doua lansare, „ intre prieteni”, a avut loc in data de 23 noiembrie, in  Sala comunitara a Misiunii Ortodoxe Romane - Sfantul Nicolae din Montreal. Cu aceasta ocazie, au vorbit despre roman scriitoarea Livia Nemteanu, reputatul specialist in fizica nucleara- prof. Dr. Wladimir Paskievici, dr. Paul Dancescu, preotul dr. Cezar Vasiliu si  artistul Marc-Marinescu Constantin, iar Dragos Samoila a avut amabilitatea de a ne oferi mai multe detalii.

Iulia-Anamaria Salagor : Ati ajuns in urma cu 5 ani in Canada, ca imigrant, si ati urmat cursurile de masterat ale Universitatii din Montreal in domeniul stiintelor politice. Care sunt motivele acestei alegeri ?

Dragos Samoila : Mi-am spus ca e mai bine sa continui intr-un domeniul pe care il cunosteam si a fost o experienta foarte placuta, ca scoala, ca modalitate de a invata. M-am inscris la un master in Stiinte Politice, desi mai facusem un Master in stiinte politice si la Bucuresti, caci mi-a fost frica sa  incep un doctorat in Canada si mi-am spus ca voi gasi ceva diferit si intr-un master. Si intr-adevar, am gasit altceva: am invatat lucruri deosebite, pe langa care trecusem fara sa le observ in Romania, metodele si modul de abordare au fost si ele diferite; daca raman doar la exemplul colegilor si al prietenilor pe care mi i-am facut in timpul scolii, pot spune ca a meritat tot eforul financiar si intelectual. In ciuda greutatilor inerente, nu regret ca am facut acest master.

I :S : Si totusi, aveti o licenta in teologie obtinuta la Bucuresti. Cum s-a facut trecerea spre stiintele politice ?

D :S : Mi-am facut teza de licenta pe tema “Libertatii”. Am incercat sa inteleg libertatea din punct de vedere  teologic, trecand si prin alte discipline. Astfel, incercand sa surprind cat mai multe ramuri ale libertatii, am ajuns si la filosofie, sociologie si psihologie. Asa mi-am dat seama, in momentul in care am incheiat lucrarea de licenta, ca teologia ortodoxa vorbeste despre o esenta a libertatii, dar scapa, considerand a fi intelese, multe dintre componentele acesteia. Atunci m-am regasit intr-un studiu cumva mai social al acestei libertati, am incercat sa percep omul si relatiile cu ceilalti dintr-un punct diferit de cel al Bisercii, dar care mergea la aceeasi esenta. Fara sa vreau, m-am trezit  intr-un studiu al stiintelor politice, la libertatea politica si sociala, trecand prin filosofia politica, care intr-un final m-a adus, acum, la filosofie. Aceasta este varinata intelectuala, cea oficiala de altfel. Varianta mai romantica este urmatoarea : La inceputul anului trei de facultate, cand inca nu incepusera bine cursurile, imi faceam norma de lectura la Biblioteca Nationala, cand am intalnit o fata ce a reusit, cu simpla prezenta, sa ma faca sa nu mai pot citi multe zile. Cand am aflat ca este studenta la Stiinte Politice, aceasta disciplina a devenit automat captivanta, interesanta, ba chiar esentiala. Daca mai punem si deziluziile din partea unor profesori, precum si a ierarhului din a carui eparhie faceam parte, tabloul este deja mult mai complex. Firesc, decizia de a nu urma preotia, a fost destul de greu de luat, dar libertatea de a gandi si mai ales de a spune ceea ce gandesc, fara frica de a fi caterisit si fara falsa smerenie, m-au facut sa pastrez o anumita distanta fata de Institutia Bisericii, permitandu-mi in acelasi timp sa raman atasat valorilor teologice ce m-au format, incercand totodata sa le adancesc prin practica. Acum, profitand de statutul meu privilegiat de teolog ce poate vorbi, am inceput sa critic ceea ce consider eu a fi gresit in cadrul Bisericii, incercand in acelasi timp sa gasesc si solutii, lucru care firesc, nu este tocmai apreciat.

I.-A. S : Desi lansati oficial primul roman « Cele trei fete », adevaratul debut l-ati facut cu un alt roman, ramas in manuscris si pe care l-ati facut public prin intermediul Internetului.  De unde vine aceasta dorinta de a scrie beletristica ?

 D.S.:  Dorinta a fost mai mult o necesitate. Venind in Canda, m-am regasit singur, departe de familie si de prieteni, scrisul devenind, pentru inceput, singura placere pe care mi-am permis-o in primii doi ani. Mai exact, acea placere de a ma retrage in gandurile mele.  Am scris acest roman in conditii destul de grele, ca si chirias, intr-o camera aproape goala. Singurul obiect din acea camera era un pat, geamantanul intr-un colt, pe post de sifonier, si un calculator vechi, dar functional, imprumutat de la Parintele Vasiliu. Oricum, era un progres. Primele doua luni nu avusesem nici pat. O patura veche dintr-un material sintetic, ce electriza tot ce prindea in cale, imi servise ca pat si birou in acelasi timp, acces la calculator avand doar la bibliotecile publice. Mi-as fi dorit mult un birou, simplul parchet neoferindu-mi prea mult confort. Asa am scris acest roman, stind pe jos, rezemat de pat. Neavand multe contacte aici la Montreal,  nu puteam sa ies prea mult din casa.  Plecasem cu primul roman scris de acasa si l-am numit « Teologie de jurnal », iar la Montreal, gasind un subiect interesant, absolut din intamplare, am inceput sa scriu la « Cele trei fete ».
Amintirile si singuratatea mi-au produs, la inceput, o stare foarte ciudata pe care nu o voi uita niciodata. Mai exact, ma simteam ca si cum as fi murit si, despartit fiind de tot ceea ce imi era familiar, pluteam undeva deasupra, privind la acea lume, la care nu mai aveam acces. Francezii spun « Partir c’est mourir un peu » si este foarte adevarat. Asa s-a nascut dorinta si placerea de a scrie, care s-a materializat si s-a cizelat intr-o placere de a rationa. Aceasta este ultima mea  teorie la care lucrez acum : Ratiunea ca placere. Bine inteles ca si aici ar mai exista si o parte mai romantica, dar ar fi prea multe amanunte.

I.-A. S. : Daca inteleg bine, inceputurile dvs la Montreal se aseamana cu cele ale personajului dvs., Tudor, un individ retras, care nu participa la petrecerile studentesti. Lucrurile s-au schimbat acum ?

D.S. : Nu s-a schimbat nimic. Mi-a placut ca domnul professor Wladimir Paskievici, in prezentarea romanului, a spus ca i-a parut rau ca acest student n-a avut nici o aventura cu nici una din fete. Culmea este ca acest cadru pe care l-am creat, ma reprezinta cumva. Nu am reusit niciodata sa ma integrez intr-un mediu prea vesel, distractia a fost partea mai putin exploatata  in ceea ce ma priveste, desi mi-as fi dorit s-o traiesc. Mai degraba, prefer sa intru in rezonanta cu ceilalti, ramanand intr-un colt si observandu-i, pentru a intelege anumite lucruri…De aici si pana a critica dansul ca forma de exprimare, nu a mai fost mult. Iar pe subiectul acesta, a curs multa cerneala, am avut multe discutii in contradictoriu cu toti prietenii care au incercat sa ma faca sa inteleg ca nu este chiar asa, ca lucrurile se traiesc. Ei bine, eu vreau sa le rationez !

I.-A S. : De ce ati ales ca personaj un fizician si de ce apoi acest  doctorand in fizica dispare din economia romanului ?

D.S.: L-am ales ca fizician ca sa raspund unei anumite puneri in scena pe care am gandit-o pentru roman. Doream sa am un personaj care nu are nimic telologic in el, mai exact sa fie lipsit initial de valorile teologice si sa invete teologia din practica. Mi s-a parut ca teologia are carente din partea unei traditii care face ca lucuruile sa fie luate asa cum sunt si care, gresit inteleasa, nu ofera o libertate formatorilor si celor formati. Aceasta Traditie care face ca lucuruile sa fie luate asa cum sunt in prezent, uneori deformate fata de logica lor primara, ajunge sa impuna valori si nu concepte. Am ales un fizician, un om de stiinta, curat, fara prejudecati din punct de vedere teologic si care poate sa porneasca in intelegerea teologiei din punct de vedere rational.

Tudor dispare pentru ca m-am simtit incapabil la un anumit moment sa intru in pielea unui personaj de asemenea natura. Pot sa-mi imaginez anumite lucruri despre oameni cu care am interactionat… am avut prieteni ingineri, avocati, profesori, dar nu fizicieni. Aici m-am simtit foarte marginit si am incercat sa-mi imaginez un univers pe care personajul si l-ar crea. Mi-am dat seama atunci ca am anumite limite si nu am dorit sa creez un personaj mediocru, asa ca  l-am teleportat intr-o lume mai mult teologica si filosofica, cu riscul de a avea uneori niste discutii mult prea avansate din punct de vedere telogic pentru un fizician.

I.-A.S. : Cat a durat scrierea acetui roman ?

D.S. : Un an, un an si un pic. Dar l-am scris cu multa pasiune, si, pe masura ce lucream la el, dorinta de a scrie mai mult a venit natural. Am ajuns la un moment dat la 5-6 pagini pe zi.  Partea teologica din final, desi este mai complexa,  nu este decat o dezvoltare a placerii de a gandi si de a scrie. Am folosit dialogul pentru a-mi sustine ideiile personale. Oricine poate avea acces la aceste idei, citind cartea, iar daca le refuza sau daca le accepta e alegerea lui. Mi s-a reprosat la un moment dat ca as avea un discurs mult prea complicat pentru lumea de rand, dar cred ca un bun discurs, al unui om care cunoaste ceva,  poate ridica nivelul audientei la inaltimea sa, este o chestiune de atentie si dorinta de a intelege, nimic mai mult. Fiecare are o cunoastrere din formatia si experienta sa. Nu ma consider mai bun decat altii in domeniul teologic, iar daca incerc sa transmit ceva, o fac nu pentru ca as avea vreo inspiratie, ci pentru ca am studiat si am facut cercetari in domeniu, teologia este prima mea dragoste, iar daca pot sa invat ceva de la un fizician, de exemplu, invat cu cea mai mare palcere. Cred ca intr-un dialog trebuie ca fiecare parte sa fie deschisa unei cunoasteri, iar daca avem certitudini, acestea trebuie sa vina dintr-o traire constienta a unor experiente si mai putin din valori memorate.

I.-A. S. : Desi ati distribuit gratuit si personal cartea celor prezenti astazi la lansare, ati refuzat sa oferiti autografe. De ce ?

D.S. : Am observat ca cititorii au fost interesati sa inteleaga ideile romanului, si cu siguranta ca daca vor citi a doua sau a treia oara cartea, vor gasi si alte raspunsuri si intrebari de pus. As vrea sa fiu sigur ca aceasta carte nu v-a deveni un fel de  trofeu, care va ramane undeva in biblioteca, doar pentru ca a fost primita din mana autorului. As vrea ca acest autograf sa vina la sfarsitul unui efort din partea cititorului. Asa ar castiga toata lumea… Cartea imi produce mie insumi multe suprize placute si sper ca acestea sa fie sesizate si de cititori pe parcursul lecturii.

I.-A. S. : Cum reusiti sa sustineti distributia gratuita a volumului ?

D.S. : Asociatia scriitorilor romani din Canada, prin intermediul domnului Alex Cetateanu, care este presedinte, mi-a oferit banii pentru editare. La inceput am refuzat ajutorul financiar, dar apoi am inteles ca se poate face o lansare pentru prieteni, cu mai putin fast, care insa nu ar diminua cu nimic din valoare ideilor prezentate.

I.-A. S. : Consider cartea dvs.  un minunat cadou de Craciun pe care l-ati oferit astazi celor prezenti. Ce proiecte de viitor aveti ?

D.S. : Pregatesc  o lucrare mult mai ampla, influentata de lecturile pe care le fac acum, ca student la filosofie. Citesc mult Kant, Hegel, Platon si Aristotel, si se pare ca am imprumutat ceva din stitlul acela stufos si mai greoi, cu fraze care au acea natura filozofica gasind ca insasi textul filosofic are ceva frumos in el prin capacitatea de a adauga placerea rationala unui mesaj. Se pare ca aceasta lucrare nu va fi un roman, ci mai degraba un tratat filosofic. S-ar putea ca romanele sa ramana perioada mea de inceput, iar lumea ideilor, mai controversata, sa fie continuarea.

I.-A.S. : Va felicit si va doresc mult succes in activitatiile dvs.

D.S. : Multumesc !

Décembre 2008

Entrevue avec Irina-Margareta Nistor,

critique roumain de cinéma

Laura T. Ilea

Lors de la deuxième édition du Festival du Film Roumain à Montréal (organisé par la Fondation ROCADE, sous le haut patronage du Président de la Roumanie), qui a eu lieu du 1er au 4 décembre 2008 au centre Segal et à la CinéRobothèque ONF et à Québec du 5 au 11 décembre, l’éminent critique roumain de cinéma Irina-Margareta Nistor a eu l’amabilité de répondre à nos questions :

Laura T. Ilea : Qu’est-ce que « la nouvelle vague » apporte de différent dans le cinéma roumain?

Irina-Margareta Nistor : Je pense que la différence entre la nouvelle vague et « l’ancienne vague » est une pure spéculation. Les réalisateurs roumains eux-mêmes ont du mal à l’accepter. Et cela me semble juste. C’est une coïncidence, des apparitions simultanées, qui utilisent des moyens tout à fait différents, qui font des films différents. Mais, pour répondre à votre question, je pense que la nouveauté consiste dans la manière naturelle, décontractée dont les réalisateurs traitent leurs sujets. Malheureusement, cela ne change pas du tout la situation dans les salles de spectacle. Le nombre de spectateurs, en Roumanie du moins, est inférieur à ce qu’on attendait, même après l’obtention de la Palme d’Or au Festival de Cannes, même après la caravane de Cristian Mungiu (le gagnant du festival), ayant comme but la promotion du film roumain contemporain en Roumanie.

L.T.I. : Qu’est-ce qui fait obstacle à une réception adéquate du film roumain parmi les spectateurs roumains ?

I.-M.N. : Le manque de confiance ainsi que les lieux communs, que les critiques n’arrivent pas à désamorcer. Par exemple le fait que le film de Cristian Mungiu, 4 mois, 3 semaines et 2 jours, aurait gagné le grand prix à cause de l’entrée de la Roumanie dans l’Union Européenne. En plus, à part le film de Corneliu Porumboiu (12:08 à l’est de Bucarest), il n’y a pas un grand choix en ce qui concerne le comique. Et le grand public préfère le comique, c’est évident. C’est en cela que consiste peut-être le point faible du cinéma roumain. Il présente la plupart du temps des scénarios où l’atmosphère est sombre, désespérée. On nous dit souvent : cela ne va pas contribuer à développer le tourisme en Roumanie.

L.T.I : En 2006, le sujet de la révolution roumaine de 1989 a été repris, sur plusieurs registres, par trois jeunes réalisateurs roumains : Corneliu Porumboiu avec 12:08 à l’est de Bucarest, Catalin Mitulescu avec Comment j’ai fêté la fin du monde et Radu Muntean avec Le papier sera bleu. Qu’est-ce qui a fait que ce sujet revienne soudainement dans l’actualité ?

I.-M.N. : Le sujet a été traité aussi auparavant par Sergiu Nicolaescu dans L’année 0 et par Stere Gulea dans État de fait, un film que je caractériserais comme exact, correct, intense. Je pense que le même sujet, traité en 2006 à partir de trois points de vue différents, est une pure coïncidence. En d’autres termes, il relève de la même coïncidence qui fait que, par exemple, les nominations aux Oscars tournent à un certain moment autour d’un certain thème. De toute façon, je ne crois pas que l’impact des trois films mentionnés est dû exclusivement au thème traité. Ce qui est important c’est que le public puisse choisir le registre qui le représente le mieux. En plus, les trois réalisateurs appartiennent à une génération « détachée », capable peut-être de mieux voir ce qui s’est passé à l’époque.

L.T.I. : Ce qui me semble caractériser le nouveau film roumain est le réalisme accru, qui, pour un public non averti, semble parfois atteindre le surréalisme, comme dans La mort de Dante Lazarescu de Cristi Puiu. Si le public roumain considère le film comme représentant la décevante réalité quotidienne, le public occidental le voit comme une parabole suggestive de l’absurde, un labyrinthe kafkaïen sans issue. Quel est, d’après vous, le point de vue duquel on devrait regarder ces films ?

I.-M.N. : Je me demande également comment le public occidental  a regardé Les invasions barbares de Denis Arcand. Je pense que dans le cas des Invasions barbares, tout comme dans le cas de La mort de Dante Lazarescu, il y a eu une forte empathie de la part du public. La réussite des deux films consiste dans le fait qu’ils touchent un problème humain général. Je ne crois pas que les films devraient être regardés à partir de deux points de vue différents.
L.T.I. : Est-ce que vous croyez qu’il y a une différence de réception du film roumain de la part du public européen par rapport au public canadien et américain ? Si, pour le premier, la réalité roumaine fait partie de la proximité géographique et politique, pour le public d’ici elle semble parfois appartenir à un autre monde.

I.-M.N. : Je ne suis pas tout à fait d’accord avec cela. Il s’agit de ce que je viens d’appeler le problème humain général. Moi, j’ai écouté très attentivement les questions posées à la fin des projections cinématographiques, lors de cette deuxième édition du Festival du Film Roumain à Montréal. Il me semble que non seulement les Roumains qui vivent depuis longtemps au Québec, mais aussi les Québécois étaient très curieux, très préoccupés à en savoir plus sur l’identité de l’espace d’où ces films surgissent. Les points de repère identitaire se construisent à travers les films. Et nos films décrivent « un pays triste, plein d’humour », comme le disait le poète roumain Bacovia.

L.T.I. : À propos de l’humour, quel est le genre d’humour présent dans les films roumains ?

I.M.N. : Malheureusement, très souvent un humour facile. Le film de Corneliu Porumboiu représente une exception. D’un autre côté, il y a sans doute une certaine saveur dans le juron roumain. Je ne connais pas beaucoup de langues qui possèdent une telle variété de jurons.

L.T.I. : Qu’est-ce qu’il y a de distinctif dans le nouveau film par rapport au film classique roumain ? Et surtout, qu’est-ce qu’il apporte à la cinématographie mondiale ?

I.-M.N : Le nouveau film roumain est moins ennuyeux ; et les thèmes sont très originaux. Il y a sûrement un mélange d’humour noir et d’atmosphère sombre qui nous assure une place à part dans la cinématographie mondiale. En ce qui concerne les vagues du cinéma roumain, ça me semble plutôt aléatoire, des trouvailles journalistiques qui tiennent, au niveau du grand public, comme toute chose superficielle. 90% de ceux qui parlent de la nouvelle vague roumaine ne connaissent pas la toute première nouvelle vague, celle française.
L.T.I. : Est-ce que vous pourriez établir un top des meilleurs films roumains de tous les temps?

I.-M.N. : Sans doute. Le premier serait La forêt des pendus de Liviu Ciulei, suivi par la Reconstitution de Lucian Pintilie et de Filantropica de Nae Caranfil. Il ne faut sûrement pas oublier 12:08 à l’est de Bucarest de Corneliu Porumboiu.

L.T.I. : Qu’est-ce que vous pourriez dire sur la qualité esthétique des nouveaux films roumains ?

I.-M.N. : Les réalisateurs se concentrent surtout sur le sujet, sur les acteurs. Néanmoins, la qualité esthétique ne manque pas. Par exemple, le film de Cristian Mungiu, 4 mois, 3 semaines, 2 jours. Je vous donne un autre exemple, un film très bien fait du point de vue esthétique : Elevator de George Dorobantu, présent dans le cadre de la deuxième édition du Festival du Film Roumain à Montréal. Mais ce que ces jeunes réalisateurs considèrent actuellement le plus important c’est le public. Ils s’efforcent de regagner le public dans les salles de cinéma, tout comme le théâtre l’a réussi, en Roumanie. Je suis convaincue qu’ils y arriveront bientôt.

Décembre 2008

 

Areopagus - amintiri despre cuvinte

Interviu cu jurnalista Cristina Mihai

Iulia-Anamaria Salagor

          Salonul de carte de la Montreal reprezinta un eveniment pentru toti cei pasionati de lectura, expozanti, organizatori si public. Un eveniment care mizeaza an de an pe originalitate si diversitate. De la sesiunile de autografe, pana la conferinte si mese rotunde, de la jocuri de cultura generala pana la lecturi publice, totul este conceput pentru a face cunoscuta oferta editurilor si a media intilnirea intre autori din intreaga lume si posibilii cititori de toate varstele.

In dupa-amiaza zilei de 20 noiembrie 2008, in salonul 6 din complexul Place Bonaventure, a avut loc prezentarea volumului Areopagus-Convorbiri cu scriitori, aparut la editura Atticea din Timisoara, in prezenta coautoarei Cristina Mihai. Cu o experienta de peste 15 ani in jurnalistica radio, cea care a semnat la Radio Timisoara emisiunile sociale : « Eva in mileniul III », « Romanii de peste mari si tari », « Civica » si « Varsta a-III-a », precum si cele de actualitati- « Curierul de seara »  si « Radio Notes », urmeaza in prezent cursurile de master ale Universitatii Carleton din Ottawa.  La lansarea de la Montreal, Cristina Mihai a fost insotita de sot si cele doua fiice.  Extrem de volubila, plina de energie, obisnuita sa puna intrebari  si sa obtina raspunsuri care sa dezvaluie cat mai multe despre interlocutor, doamna Mihai  a acceptat inversarea de rol si a oferit detalii despre ceea ce se doreste a fi « un document al memoriei afective privind indentitatea culturala romaneasca ».  

Iulia-Anamaria Salagor : Cum v-a venit ideea realizarii unui astfel de volum ?

Cristina Mihai : Ideea apartine coautoarei, Veronica Balaj, care este si mama mea. Este pentru prima oara cand colaborez cu ea si ma bucur ca  am ascultat-o  si ca asa m-am prins in hora. Istoria scrierii volumului a pornit de la faptul ca mama realizeaza de ani de zile emisiunea « Viata literara », la Radio Timisoara, care este un post de radio public, apartine de Radio Romania si  care este receptionat nu doar in sud-vestul tarii noastre, ci si in Ungaria, Austria si Serbia. Cele mai multe scrisori si semnale din afara tarii, de acolo ne vin. Ea a vrut sa puna pe hartie, sa se pastreze sub forma de document, interviurile realizate de-a lungul timpului cu scriitorii si a vrut sa foloseasca si un interviu de- al meu, dar am considerat ca este prea putin, ca urmare mi-a dat termen 2 luni sa mai fac si altele si asa a aparut « Areopagus». Alegera titlului imi apartine. Chiar « m-am batut » pentru el si in final a fost acceptat si de « cealalta parte ». Care e foarte exigenta. Criticii de acasa au primit-o foarte bine, scriitorii si publicul au citit-o cu placere. Este o carte de publicistica, ea nu cuprinde toti scriitorii din afara granitelor.

I.-A. S. : Ce criterii ati folosit in selectia scriitorilor inclusi in acest volum ?

C.M.: Din partea mamei, cei pe care i-a avut deja inregistrati si difuzati in cadrul emisiunii, iar din partea mea, cei care au raspuns rapid, contra-cronometru, invitatiei de a participa la acest proiect. Desigur, este o prima fereastra deschisa, sper sa mai pot deschide si altele, pentru ca sunt foarte multi oameni care au lucruri importante de spus. Sau, poate, o vor face si altii, caci este un domeniu nou si necesar pentru ca orice volum de acest fel se transforma intr-un document. Cand se va scrie inca o pagina si inca o pagina la istoria literaturii romane si la istoria emigratiei, ca sa nu folosesc cuvantul diaspora pentru ca nu toata lumea il accepta, eu zic ca va fi important sa fie consultata si o astfel de carte. Sunt scriitori consacrati, cunoscuti atat acasa cat si in tarile in care ei locuiesc acum, dar sunt si oameni care fac primii pasi in literatura si care tin cu dintii sa pastreze limba si cultura romana departe de casa. Nu toti au aceeasi amprenta profesionala, dar faptul ca isi gasesc timp sa scrie este remarcabil. Rodica Raliade este o exceptie, deoarece ea locuieste in Romania, este si scriitoare, dar in primul rand este cercetatoare si se ocupa de studiul diferitelor comunitati romanesti din afara granitelor . A scris o lucrare despre romanii din Canada si un studiu mai amplu despre cei din Ungaria. Cei intervievati slefuiesc cu multa migala cuvantul, majoritatea fiind cunoscuti atat in cultura romana, cat si in cultura tarilor de adoptie si le multumesc si pe aceasta cale ca exista si ca au acceptat sa ne spuna cate ceva despre ei.
Veronica Balaj, fiind ea insasi o scriitoare apreciata, discuta de pe picior de egalitate, de la literator la literator, iar eu, avand o experienta jurnalistica indelungata in domeniul socialului, am privit din punctul de vedere al citiorului, m-am facut purtatorul de cuvant al acestuia. Iubitorul de carte vrea sa stie intotdeauna cine este cel care se semneaza, care sunt gandurile lui, conceptele lui, care este viata lui de zi cu zi.

I.-A. S. : Inteleg ca v-a interesat nu doar omul de litere, ci si omul care traieste intr-o alta cultura…

C.M.: Pentru ca totul este important, pentru ca el si prin aceasta ne transmite un mesaj si completeaza opera pe care o citim.

I.-A. S. : Sunteti pentru prima oara la Salonul de Carte de la Montreal ca participanta la standul Asociatiei Scriitorilor Romani din Canada. Cum ati ajuns sa prezentati volumul dumneavoastra aici ?

C.M.: Domnul Alex Cetateanu, presedintele Asociatiei Scriitorilor Romani din Canada,
este artizanul din umbra al multor lucruri foarte bune si deci, si al acestei lansari si prezente la stand. M-a surprins placut faptul ca a obtinut o sala speciala pentru asociatie, aici, la Place de la Bonaventure, unde a avut loc lansarea volumului nostru si unde sunt programate si altele precum si intrunirile din aceste zile ale cenaclului Mihai Eminescu. Este si unul dintre cei intervievati si cel care ne-a pus in contact cu alti scriitori. Este o persoana deosebita, care pe langa talentul la manuit cuvintele are si un talent de organizator. Chiar i-am spus : « Va rog sa nu obositi ! Avem nevoie de dvs. in continuare ! »

I.-A. S. : Daca ar fi sa rezumati in cateva fraze impresiile dvs. despre cei pe care i-ati intervievat, care ar fi acestea ?  

C.M.: Fiecare are stilul lui, felul sau de a fi si de a scrie. Si eu cred ca prin aceasta cartea este extrem de atractiva. Nu doar faptul ca cele doua autoare au stiluri diferite,  dar fiecare scriitor este un alt univers. Este o carte alerta, nu te plictisesti citind-o si inveti multe lucruri din ea.

I.-A. S. : In paginile cartii dvs. regasim scriitori care traiesc in Franta, Germania, Elvetia, Spania, Israel, S.U.A, Australia. Pentru ca ne aflam la Salonul de Carte de la Montreal, ce ne puteti spune despre  convorbirile cu scriitorii de origine  romana  din Canada ?

C.M.: Mi-a placut Nick Sava, pentru ca este atat de profund si vrea sa fie un rapsond, sa nu piara rapsozii ! Nick Bogdan vine cu acea experienta, atat de dura, a instaurarii comunismului la noi, a simtit-o pe propria-i piele, a fost inchis, familia lui a fost si ea prin puscarii si, cu toate aceastea, iubeste Romania. E o generatie foarte diferita de majoritatea celor de astazi. Pe doamna Maia Cristea-Vieru o iubesc foarte mult pentru ca-si pastreaza acea afabilitate tipica vremurilor interbelice (desi ea nu a trait atunci), o anume blandete in ciuda multor meandre care au trecut prin viata ei si pentru ca ne aduce in prim plan lucruri pe care nu trebuie sa le uitam despre personalitatile culturii noastre din vremurile de glorie. Doamna ambasador Elena Stefoi, care acum locuieste departe de tara, impleteste atat de frumos poezia cu rigoarea diplomatica; veti vedea ca ele se influenteaza reciproc. Luminita Suse m-a castigat prin scriitura ei.  Ea scoate din strictetea matematica, ecuatii sentimentale. Dar trebuie sa va spun un secret. Am fost avantajata scriind aceasta carte.  Eu m-am documentat, bineinteles inainte, si tot ceea ce am citit mi-a placut,  deci nu am facut nici un interviu fara sa ma fii « agatat » si opera/operele. Mia Padurean, despre al carei volum, « Spini si Aureola-Viata episcopului martir Ioan Suciu », am vorbit la Radio Timisoara si pe care nu ma asteptam sa o intalnesc in Canada, m-a impresionat de asemeni. Calin Andrei Mihailescu este un sarmant, un infometat de viata. O persoana extraordinara, un roman care stie sa fie roman oriunde si, concomitent, un cetatean al lumii, un profesor universitar de literatura, extrem de apreciat. Miruna Tarcau atrage, la doar 17 ani ai ei, nu numai pentru talentul scriitoricesc, ci si pentru ca se intereseaza de mitologia greaca. Nu multa lume face acest lucru si, mai ales, la  asa o varsta.

I.-A. S. : Dati-ne cateva detalii, va rog, despre « crochiurile facute la lumina admiratiei », cum le-ati numit dumneavoastra. Desi discutiile au fost scurte, emotiile reies destul de puternic dintre randuri…

C.M.: Nu m-am putut abtine sa nu spun macar cateva cuvinte despre Grigore Vieru si Vasile Tarateanu. Desigur ca ar trebui scrisa o alta carte, inca una, depre scriitorii din teritoriile de la granitele Romaniei, in special cei din Republica Moldova si Ucraina, pentru ca intalnirile cu  ei sunt intalniri cu martiri. Si, cum spunea Mircea Eliade, lucrurile deosebite par uneori normale, banale si asa poti sa treci usor fara sa le observi. Eu nu am vrut sa nu le sesizez.

I.-A. S. : In incheierea discutiei noastre,  as dori sa aflu si « vesti de acasa ». Ce se mai intimpla in viata culturala din Timisoara ?

C.M.: Timisoara este un oras vestic nu doar prin asezarea geografica, ci si pentru ca stimuleaza circulatia de idei,  idei de tot felul si cu diferite intensitati. Filiala Uniunii Scriitorilor din Timisoara a tinut intotdeauna sa ia sub aripa ei si autorii apartinand diferitelor minoritati (de limba maghiara, germana, sarba si bulgara). Acest gest tine de felul nostru romanesc de a fi,  banatenii sunt oameni calzi, prietenosi. Iar Calin-Andrei Mihailescu, care este bucurestean si traieste peste ocean, a fost primit, cooptat, cu mult drag la noi in Banat. Scriitorul Eugen Banciu, cel care semneaza prefata, si criticul literar  Cornel Ungureanu, presedintele filialei, au apreciat volumul nostru, « Areopagus », pentru ca este o ocazie oferita literatorilor de a se cunoaste intre ei si de a se apropia unii de altii si, pana la urma, acesta este rolul  jurnalistului : de mediator.

I.-A. S. : Va doresc mult succes in acest proces de mediere si va felicit inca o data  pentru aceasta « prima fereastra deschisa » in sufletul si opera scriitorilor de limba romana de peste hotare.

C.M.: Si eu va multumesc pentru acest interviu.

Droits de reproduction et de diffusion réservés © TERRA NOVA 2007. Tous droits réservés