Continuare din numărul trecut
Mă plimbam cu picioare de cauciuc pe un segment de stradă (şi de memorie).
Unele colţuri ale Oraşului continuau să degaje continuu şi persistent amintiri: prin fisurile din pereţii caselor vechi de lângă biserica Madona Dudu, printre pietrele de bazalt de pe aleile din parcul Poporului unde am sărutat-o pentru prima dată pe colega mea Miruna, cea care făcea pe atunci cursuri de balet....
Am revăzut-o după câteva decenii în părculeţul (franţuzesc de altfel, ca aranjare) numit de locuitorii oraşului English Park. În afară de picioarele ei fantomatic de lungi, ca siluetele picturilor bizantine, din vechea mea iubire nu mai rămăsese decât spectrul unei frumuseti care îmi aducea aminte cu violenţă de imaginea bătrânei Bubulina, din Zorba grecul.
Ce-i drept, am avut o bătaie de inimă, căci silueta ei în contre jour mi-a creat pentru o clipă iluzia reîntoarcerii în timp, perfectă.
Dar am trecut unul pe lângă altul, eu acoperindu-mi faţa sub pretextul unei tuse subite într-o batistă. Pentru cine m-ar fi văzut din spate, scuturătura umerilor provocată de tusea mincinoasă ar fi părut un hohot de râs sau mai degrabă de plâns.
Dar nimeni nu se uita la noi şi pereţii vechi ai clădirilor continuau să secrete amintiri aproape lipicioase, un soi de clei care mi se lipea pe mâini. Cel mai bine era să trec prin curtea Muzeului de artă: în spatele unui zid bătrân, acoperit de iederă, era o cişmea răzleaţă, în care se îmbăiau câteva vrăbiuţe cenuşii.
Când m-am apropiat de ele, o clipă am rămas trăznit: era oare cu putinţă ca păsările să fie aceleaşi de acum un sfert de veac ?
Trebuia să fiu atent: Muzeul e locul unde te poate recunoaşte cel mai bine cineva. Imprudenţii au rămas pentru totdeauna captivi în unele exponate: sufletele lor aleargă în fiecare noapte pe coridoarele pustii, fără să îl mai impresioneze însă pe paznicul care doarme învelit în ziare, la parter.
Dacă îmi amintesc bine, pe paznic îl chema Ciovică şi fusese miliţian. Ştiu asta pentru că stătusem la el în gazdă, în camera din Piaţa Veche, înainte de a se demola. Acum, în birourile de o modernitate prăfuită a anilor şaptezeci, îşi are biroul de arhitectură Tudorache, vechea mea colegă de liceu. Ultima oară când ne-am întâlnit la o ţuică, cu familiile, la pensiunea Carul din Stele, a fost un adevărat dezastru. Încă un loc pe care trebuie să îl ocolesc.
Ce mă intrigă însă este că portarul Ciovică pare a moţăi neschimbat pe scaunul lui de lemn maro, pe care se vede încă scris cu vopsea albă numărul de inventar.
Ceva nu e în regulă: fie privirea mi-a jucat o festă, căci de la o vreme, seara ochii mi se împăienjenesc şi nu prea mai văd nici cu ochelari, fie portarul devenise el însuşi exponat, fiind conservat nu în formol, ci în praf.
Sau poate şi-o fi donat trupul ştiinţei, faţă de care avusese de altfel toată viaţa respect (mie îmi spunea încă din clasa a şaptea „domnule director”).
Nopţile, Muzeul de Artă se conectează prin tot soiul de intestine somnoroase şi artere la visele mele şi clădirile din jur.
Când eram în Liceu, aici, în holul său vast de expoziţii mă uitam privind la copia după Canova a Celor trei graţii, la sfârcurile roz ale sânilor de marmură, la degeţelele perfecte ale fetelor dezbrăcate şi îmbrăţişate într-o senzualitate şi puritate care îmi tăiau respiraţia.
Ieşind din Muzeu, treceam pe lângă librăria Cartea rusă (acum sediul de expoziţii al Uniunii Artiştilor Plastici, unde i-am făcut ultima oară lansarea de carte lui Ionel. De la librăria cu nume corect politic, cumpăram fără niciun discernământ cărţi: îmi amintesc şi azi una, „Veghea şi somnul”, scrisă de un autor rus.
Cartea povestea într-un limbaj ştiinţific despre somnul indus la câinii pavlovieni. Avea schiţe şi desene, o adevărată poveste pe care de altfel o învăţasem pe deasupra: ştiam totul despre somnul aparent şi paradoxal.
Ruşii reuşiseră să obţină un cap de câine conectat cu tuburi şi fire la borcane, cap care saliva la vederea mâncării, deşi nu mai avea stomac. (Cam aşa trebuia să mă fi simţit la erecţie: o fantomă doritoare, fără trup...)
La capătul acestui traseu era sediul editurii „Scrisul Românesc”, fostul „Palat Ramuri”. Istoria acestei clădiri se încăpăţâna să rămână pentru mine oarecum obscură (criptic era întreg trecutul ataşat prezentului pe care îl trăiam), în ciuda faptului că, în primii ani de liceu ajunsesem în posesia unui volum de corespondenţe scos de onorabila editură, pe care îl citisem de îl făcusem ferfeniţă.
Mai târziu, să fi fost prin ani 1984 (ca în Orwell), intrasem pe treptele editurii, curat şi pregătit să fiu judecat, ca într-un templu, să îmi depun un manuscris literar. Eram încă student şi tocmai câştigasem un premiu care mă făcea unic. Redactorului de atunci nu numai că nu i s-a părut exagerată pretenţia mea, dar m-a şi notat într-un dosar şi mi-a dat un număr de înregistrare ştampilat, pe care l-am păstrat în buletinul de identitate mult până după anii Revoluţiei, când a trebuit să mi-l schimb ( ba chiar, ca să fiu sigur, l-am şi notat într-un carnet de telefoane cu coperţile negre ajuns ferfeniţă pe care l-am păstrat grijuliu, ca şi cu memoria, până acum câţiva ani).
Nici acum nu am aruncat bileţelul cu numărul de înregistrare, fiindcă nu se ştie niciodată, şi e bine să ai hârtie la mână că te-ai înscris înaintea altora la ceva.
Nu am aruncat numărul de ordine, chiar dacă pe redactorul acela am ajuns să îl cunosc, ba chiar să beau cu el la restaurantul Minerva până la a ne tutui, prilej cu care am constatat că nu îl poţi înjura pe cineva vorbind cu el la plural ( vestitul restaurant era locul „unde mi-am făcut eu liceul”, zicea redactorul).
Stăteam aplecat deasupra găleţii de plastic în care colectam gunoiul.
Marina, soţia mea tocmai mă striga ceva din camera alăturată când, deodată, urechile mi-au fost astupate de un vâjâit, de parcă conducta de canalizare de la baie se umpluse brusc.
Am crezut că am făcut, doamne fereşte, vreun infarct, sau comoţie cerebrală. Vâjâitul dejecţiilor din conducta de canalizare a vecinilor mi-a trecut pe lângă ureche, împreună cu tot ce gândeam şi gata. Am simţit că pot să o iau de la început.
*
Dar nu numai zidurile au memorie, ci şi oglinzile şi feţele.
Aluminosilicaţii secretă şi ei, aidoma gelului fotografic, compuşi fideli imaginii plastice absorbite. În plus, nucleele de argint de pe spatele oglinzilor le fac mult mai susceptibile în a fixa imaginea, decât ne-am aştepta.
Nimeni nu a măsurat până acum câţi biţi poate să stocheze banala oglindă - la fel, câte expresii poate ascunde faţa mea jupuită de cruzimile clipei.
Numai în bietele mele rugăciuni de seară, realizam că jegul facial e mult prea gros şi că mi-ar trebui probabil o viaţă de ascet să dau de adevărata mea expresie.(“Răzuiţi aici”, spunea mesajul de pe un bilet de loterie . Se întâmplă uneori ca, sub pojghiţa subţire de culoare, să dai de o cu totul altă realitate – uneori chiar de vieţi noi, de miliardari. Dar şi curăţatul e o artă: unii fac ani buni de teologie pentru asta şi tot nu se prinde de ei nimic).
Mizeria de pe feţe nu se lua cu apă: trebuia un exerciţiu de întoarcere, de anulare a grimaselor şi existenţelor, pentru a reveni la chipul pur, luminos pe care îl aveam în adolescenţă.
Cert e că, văzându-mă odată la o emisiune literară la televiziunea locală Oltenia, m-am îngrozit: aveam maxilarul strâmbat de lucrări dentare proaste, un început de bărbie căzută, dar mai ales o imobilitate a feţei care reflecta încrâncenarea într-un singur destin.
Ieşind din studio, alături de pictorul Davidescu, am dezbătut problema îndelung. Trebuie aruncată peste bord cea mai mare parte a angajamentelor: iată primul pas în terapiile geriatrice. Mai recomandăm: strâmbături, câteva minute pe zi, în faţa oglinzii, aşa cum făceam când eram copii. Nu degeaba actorii arată adolescentin până la vârste înaintate (mai corect spus, până mor brusc).
Desigur, trăiam şi eu în acest oraş cu toate funcţiile fiziologice: mă spălam pe faţă dimineaţa cu apă rece, o nevoie aproape luminoasă. Aveam impresia că îmi pun obrazul la loc.
Dar cea mai bună curăţare de obrazuri false, agresive, pe care alţii încearcă să ţi le lipească de carne, se făcea tot la biserică.
Odată, lângă tâmpla altarului de la biserica Sfântu Dumitru, am auzit un vâjâit în urechi: era zgomotul veşmintelor, gesturilor, gândurilor pe care Cristos le smulgea de pe mine, iar uitându-mă în sus, am văzut turla bisericii rotindu-se pe dinăuntru ca şi cum ar fi fost cuva unei uriaşe maşini de spălat, iar eu mă aflam în ea. Chiar asta mi se întâmpla: eram în mijlocul unui program de spălare, captiv ca în ochiul uraganelor.
Tot aşa, scoţând capacul căzii de baie, priveam fascinat cum şuvoaiele de mizerii se scurgeau elicoidal; odată mi-am zărit chipul înăuntru, dar a fost repede distorsionat şi, cu un oftat uşor, lichidul şi-a dat sfârşitul, golindu-se în aer aşa cum morţii îşi dau ultimul suspin.
Am urmărit finalitatea curgerilor până la digurile de apă ale oraşului, în comuna Işalniţa, unde se epurează mizeriile noastre de zi cu zi.
Se spune că prevăzătoarea investiţie aparţinuse unui prim secretar vizionar, despre care toată lumea vorbea în şoaptă, cu degetul cruce peste buze.
Preotul bisericii Madona Dudu comparase sistemul acesta genial de canalizare a oraşului cu lucrarea lui Isus: „imaginaţi-vă ce-a fost până atunci”, spunea el, „e ca şi cum întreaga istorie s-ar fi trăit cu gulerele de la cămăşi murdare”.
Am fost la Işalniţa, locul unde se adună avortonii canalizării şi cele mai ascunse vise ale noastre. Pentru un pachet de ţigări Mărăşeşti (care nu se mai găseau decât în dulapurile mirosind a naftalină), paznicul ne-a lăsat să căscăm gura la impresionanta industrie a epurării.
Foarte interesante erau grătarele decantoare pentru reţinerea mizeriilor grosiere: simţeam o plăcere aproape vicioasă să scotocesc cu cangea lungă printre gunoaiele acvatice, scoţând de acolo lucruşoare gospodăreşti, prezervative moi, puse pentru câteva clipe în erecţie de curentul apei (aşa simţeam şi eu câteodată cum vântul îmi sufla în destin..)
Odată mi-am zărit la Muzeul Olteniei, cel îmbrăcat în iederă ca un trac în dosul bărbii lui, câteva păcate expuse public şi răsucindu-se imperturbabil în spirt.
Chipurile morţilor mi-au plutit atunci în faţă, legănându-se ca nişte felinare, sau privindu-mă holbat.
Locul lor nu era evident acolo şi mă întrebam dacă locuinţa morţilor nu era şi ea păzită de vreun mort neglijent, rătăcind cu ochii holbaţi. (Unul din acei paznici cu feţe de câine, facies întâlnit deseori pe chipurile unor ţărani olteni vicleni plecaţi la oraş, la piaţă, poate vidanjori ai speciei, sau lucrători la canal.)
Continuare in numărul următor
