Anotimpul meu a inceput. O scurta vara indiana l-a intarziat anul asta spre bucuria celorlalti, nu si a mea. L-a bucurat si pe tatal meu, prima data aflat la Montreal, cu plimbari prin cartier. Ii place calmul si linistea de aici, dar cred ca i-ar place mult si nebunia orasului. De altfel l-am simtit pulsand pentru agitatia de pe Cote-des-neiges. Am ramas acasa astazi in perspectiva unui examen, maine. Dar vremea asta, si gandurile pe care mi le aduce, imi produc o mai mare bucurie decat formulele contabile pe care nu le pot ingurgita.

Ma duc cu gandul pe vremuri, cand eram asa cum ma vad acum in cateva poze pe care mi le-a adus tatal meu: serios, desi fara griji. Uneori cu o funda pe cap (eram un soi de fetita mamei; sora mea a venit mai tarziu si cu ajutorul lui Ceausescu si a decretului lui), imi placea sa stau in pridvor, la Curteana, tara mea, sa privesc si sa ascult ploaia. Nu aveam voie dincolo de pragul usii unei camere mici si intunecate, camera bunicilor mei, si uneori, sa nu ma trasneasca; nici macar pe prag nu aveam voie.

Apa se ridica in curte, mai intai in baltoace care se cautau, se gaseau si se impreunau. Apoi se forma un siroi iute si murdar care se scurgea din  curtea vitelor, se strecura pe sub portile intr-o rana si murea cu un horcait in santul deja plin din drum. Suvoiul cara bucatele de lemn, frunze si paie care uneori se scufundau sub picaturile grele care clocoteau pamantul. Sufeream ca nu pot sa pun bete pe apa, ca apoi sa le urmaresc, sa le pun obstacole, sa construiesc baraje, sa am in maini destinele a tot, impreuna cu ploaia care numai pe mine ma proteja si ma iubea, ma cauta, ma striga si ma dorea acolo. Geloasa pe ploaie, uneori, bunica mea, Paulina, imi inchidea usa, si atunci ramaneam in spatele unei ferestre mici, vopsita in gri albastru, cu patru ochiuri mici-mici fixate cu un chit rosu, intarit si crapat de vreme.

Rareori se intampla ca ploaia sa fie asa de puternica, incat santurile si scurgerile sa nu mai faca fata si satul, chiar daca pe varf de deal, era inundat. Eu, om de padure si de dealuri de argila crapata vara cat sa intre copita boului, ce puteam sa-mi doresc mai mult? Atunci totul se dezlantuia si in mine si fara sa mai tin cont nici de sfaturi, nici de amenintari, ma asezam in postava de cozonac, in mijlocul curtii si incepeam sa navighez. Eram singur. Am fost mereu un emigrant singuratec; ca si acum. Locuind la Craiova, nu reusisem sa incheg relatii putenice cu colectivitatea de la tara. Avem prieteni si veri, e adevarat, dar in mine gaseam tot ceea ce imi doream mai mult. Eram singur, dar fericit. O fericire care se amplifica pe timpul inundatiilor. Prietenii mei, tarani-comunisti in devenire – muncind in timpul saptamanii la oras, iar la sfarsit de saptamana sapau porumbii rari, simteau dureros pamantul pe care stiau ca trebuie sa-l protejeze, si sareau impreuna cu parintii lor sa desfunde scurgerile. Incaltati in cizme largi de cauciuc, in pantaloni de salopeta, cu basti si cu haine rupte in coate, cu chipuri indarjite, purtatori ai unei uriase misiuni, veneau cu sape si cu furci ca la ’907  sa dea drumul la apa in paraul lui Achim. Fluviul meu scadea repede si vaporul mi se impotmolea in pietrisul rascolit al curtii, cuprinzandu-ma o disperare fara margini.

Alteori, cand barbatii nu erau in sat, sarcina salvarii satului de la inec ramanea pe umerii verisoarei mele, Lusa. O fata matura pentru cei unsprezece ani ai sai, cu cozi groase, lungi si negre, impletite in trei, stia ce e bine pentru gospodarie; apa multa nu e buna si, neatinsa de extazul care ma cuprindea pe mine, hotara ca ploaia trebuie sa inceteze. Avea propria ei metoda sa o stavileasca. Cu rezultate garantate. Punea o galeata cu gura in jos in mijlocul curtii si o matura deasupra, trimitand un semnal clar cerului ca gata, joaca s-a terminat si ca rabdarea ei are limite: e de ajuns! Ploaia speriata, docila, o asculta.

Ma simteam tradat. Nu am inteles niciodata de ce vara mea avea mai mare influenta decat mine asupra ploii. De ce aceasta se retragea ca un caine batut, uitand ca eu eram acolo si ca o doream.

Laval,
7 octombrie 2005

Am revenit pentru câteva zile în Comuna Craiova, aşa scria pe capacul gurii de canal care mi-a atras atenţia ca un magnet când am păşit pragul vechii cafenele armeneşti Agop.
Oraşul pe care îl iubeam în adolescenţă exulta mirosuri deopotrivă respingătoare şi irezistibile, ca subsuoara femeilor de la  fabrica de confecţii – un loc încărcat de mistere şi liceene erecţii. Poate de aceea aveam sentimentul vinovat al mortului întors la  locul faptei.
Iată visul, îmi spuneam alunecând în zbor peste strada România Muncitoare, devenită un rai al bişniţarilor de telefoane mobile. Atenţie, tocmai am trecut pe lângă casa unde am ţinut-o pentru prima dată de mână pe Camelia, colega mea de şcoală cea cu ochii cenuşii ca sfârcurile fosforescente ale sânilor.
Trebuie să ne ferim de unele găuri negre ale memoriei, care ne pot absorbi cu gurile lor urât mirositoare.
În general casele sufereau de o eczemă, o boală de piele care făcea să se descuameze pojghiţa de var până la luciditatea cangrenoasă. Oricum, vârsta mă făcuse un expert al durerii dătătoare de sens, până la urmă.
În vitrina prăfuită a atelierului de pălării stătea Măgeanu, un ins practic etern, care părea de ceramică, atât era de prăfuit, aplecat şi acum asupra obiectului muncii sale. 
Noi chiuleam de la orele de liceu, sărind peste gardul de cărămidă care secreta deodată panici prăfoase. În spatele nostru, paznicul şcolii agita braţul cinematic. Fetele noastre, cu privirile umede de har, secretau deodată o admiraţie sublinguală.
Lăsam în urmă dracului liceul acela care tuşea în carămizi.
Ne duceam glonţ într-unul din viitoruri.

Eram un ins fără vârstă: cei cărora le-aş fi spus că împlinisem o sută cincizeci de ani, ar fi clătinat capul a neîncredere: în afară de ceva „ghiocei la tâmple”, cum spunea frizeriţa care îşi rezerva cu energie vaginul de umărul meu când mă tundea,  nimic nu trăda insuportabila pierdere de inocenţă.
Umblam fără trup, fără rost, pe străzile care aveau un rest de memorie…Câteva ziduri au tresărit cu violenţă din întunericul somnului lor: mă recunoşteau?
Clădirile reprezintă şi azi cel mai cunoscut suport arheologic. Zidurile se impregnează de amintiri pe care le păstrează multă vreme în scoarţa lor multistratificată. Am învăţat asta la fizică.
Spre deosebire de creierul omenesc, care are capacitate mică de stocare, peliculele suprapuse de calcar, var şi vopsea se comportă ca nişte condensatori între straturile cărora memoria se stochează în munţi supraîncărcaţi de pixeli.
(Am avut odată ocazia să văd la un prieten care stătea în casa bunicii lor, un imobil din cărămidă, aşezat pe pământ, în centrul oraşului. Avea pereţii de peste un metru grosime şi, când au vrut să zugrăvească, au dat jos şase straturi de tencuială fără să ajungă la carnea pereţilor. Oricât am fi jupuit acea piele, alta apărea în locul ei.  Într-un târziu,  carnea roşie a început să strige. Casa respectivă acumulase cantităţi impresionante de amintiri: ele deveniseră atât de copleşitoare, încât soţia prietenului nostru a făcut o nevroză şi au fost nevoiţi să se mute cu chirie, într-o garsonieră în oraş. Şi acum spune că, dacă doarme o noapte în casa bătrânească, o doare capul şi are coşmaruri.)
Cred că există o raţiune ştiinţifică a simbiozei dintre case şi visele mele: fără  trup, vibraţiile acestea ale memoriei se lipesc de pereţi, ca muşchiul pe pietre, ca o ciupercă parazită şi aproape nimic nu o poate dezlipi de acolo
(Aşa am avut eu o ciupercă provocată de un stafilococ şi a trebuit să urmez timp de cinci ani, tot felul de tratamente până când stafilococul s-a plictisit şi a plecat . Microbii se plictisesc uşor.)

Fără trup: cred că aşa se simte şi sunetul clopotului din catedrala Sfântu Dumitru când ecoul lui reverberează în oraş. Sunetul clopotului, înveşmântat în sutană, îşi pipăie  corpul inexistent, ca în desenele acelea de pe cartea „Omul invizibil” al lui H.G. Wells pe care o împrumutam de la Biblioteca Aman.
Adevărul e că întotdeauna m-am mirat că oamenii nu au înţeles că auzul e tot un soi de pipăit. De exemplu, cînd o auzeam pe Camelia dezbrăcându-şi sarafanul decolorat pe pielea foşnitoare cînd învăţam împreună. Sunetele îmi produceau cea mai concretă informaţie a contactului tactil.  (Nimeni nu şi-a dat semaa de pildă că  apostolul Toma suferea de surzenie, ceea ce explica deplin legitima sa necredinţă.).
Atenţie, m-am întâlnit nas în nas cu fosta mea profesoară de bazele geometriei şi metafizicii: domnişoara Topuzu.
Aceeaşi fiinţă agilă cu nasul în vânt ca un ogar de vânătoare nervos. Brusc m-a cuprins un soi de timiditate respectuoasă şi nelegiuită erecţie. M-a privit fix în ochi şi, când să cred că se îndreaptă spre mine să îmi întindă mâna, m-a depăşit.
Am încremenit, mai ales că am avut impresia că a trecut cumva prin mine, de parcă ori eu ori ea nu am fi avut corp.
Ca să fac  ceva sigur, un gest verificat şi fără probleme, am dat un telefon mobil: gândul că semnalul digital merge până la cea mai apropiată staţie transmiţătoare, e preluat de computer şi retransformat în sunetul vocii mele, m-a mai liniştit. Există o ordine, totuşi.
Umbra domnişoarei Topuzu a dispărut în urma mea ca o coadă de cometă, iar la telefonul prietenului a răspuns mesageria vocală: nu-mi dădeam seama dacă era vocea prietenei lui sau un robot, mai degrabă o roboţică drăgălaşă (Unele voci sunt atât de senzuale, încât  îţi provoacă o reverie erotică spontană, fără motiv. Odinioară, un muncitor care avea amantă o laborantă chimistă, mi-a mărturisit că era suficient să vadă un halat alb şi se gândea la sex. La ora de română, profesoara imaginând nişte exerciţii libere de imaginaţie, scoate o batistă albă din poşetă şi, fluturând-o, întreabă. „Copii, ce vă evocă acest gest?. „Despărţirea dintre două fiinţe iubite”, spune unul. „Gestul de capitulare al unei armate asediate”, spune altul. Gigel răspunde: ”Eu mă gândesc la sex ”. „Cum se poate, explică-ne şi nouă legătura”. „Păi să vedeţi, doamna învăţătoare, mie puteţi să-mi fluturaţi în faţă şi un vapor, că tot la sex mă gândesc”.)

Aveam câteva lucruri de rezolvat în oraş: chestiuni concrete. Să îmi iau nişte acte, să merg la diferite instituţii, fără să văd nici un cunoscut…
Cu nici un chip nu trebuia să mă întâlnesc cu vreo fiinţă vie din trecutul meu adevărat, altfel cine ştie ce s-ar fi întâmplat.
Am intrat în catedrala mitropolitană: e bine să încep cu ce trebuie, îmi spun. În faţa mea, o tânără îngenunchease, rugându-se pătimaş – semăna cu o statuie în lut din perioada neoliticului pe care o văzusem la Muzeul Olteniei, acoperit de iederă. ( Muzeul acela avea ceva la cap, la mansardă, căci mă bântuia în visele mele în care alergam pe coridoare, încremeniţi sub cerul de spirt. Deschideam uşi din care mă priveam în ochi: eram eu,  un teribil barbă- albastră sau un avorton vinovat al cărui ţipăt  înnebunea.)
Ca să nu o deranjez, fac un ocol pe la intrarea cu standuri de cărţi: nu se poate, pe preotul librar îl cunosc. Oricum ai face, dai de cunoscuţi care te urmăresc până în creieri.
E acelaşi ca dintotdeauna, îmi amintesc cu exactitate obrazul lui cu uşoare cicatrici, de parcă ar fi fost ciupit de vărsat, ceea ce îi dădea totuşi chipului un aer de masculinitate uşor efeminat.
Evident că ne facem că nu ne cunoaştem. (Poate că nici el nu m-a văzut.  A făcut o intoarcere ciudat de efeminată şi sutana i-a fâşâit.)
Cumpăr un Tomas de Kempis la un preţ incredibil de mic şi mă întreb ce se întâmplă cu oamenii care stau mereu în aceleaşi locuri.(Te pomeneşti că se ascund cu toţii, că le e teamă de revederi care i-ar putea întoarce acolo de unde nu izbutesc de fapt să plece. Sunt terorizaţi de ochiul neîmbătrânit, de dialogul posibil: ,,cu voi s-a întâmplat ceva, un rău infinitezimal şi de aceea nenumit ...’’)

Mă deranja aglomeraţia de pe tăviţa cu lumânări, atât la morţi cât şi la vii: pe de altă parte, o jenă superstiţioasă mă împiedică să dau la o parte lumânările altora, să le mut de la locurile lor. E ca şi cum ai spune unui mormânt „dă-te mai încolo”; s-ar putea să te înghită supărat...
Crestez moţul lumânării căreia îi dau foc, încercând să îmi liniştesc repulsia surdă pe care o resimt când cineva mă înghesuie în biserică, gestul cu care l-aş strânge de gât.  Un gest de ură curată, ca focul lumânării. N-ar trebui să ne iubim ?
La ieşire, mi-a plăcut un cerşetor: era un bărbat de-o frumuseţe remarcabilă, greu de depistat sub stratul de jeg. Limpezimea ochilor lui mi-a indus o neaşteptată linişte şi o veselie bruscă, aşa cum unii preoţi budişti par fericiţi şi râd tot timpul fără motiv.
Am mers mai departe satisfăcut: în mod cert ne simpatizam.
Atenţie: era să trec din nou pe lângă un loc periculos!
Nu ştiu de ce, dar colţul acela de stradă era să îmi amintească de ceva riscant - o încăpere plină de spaime, în care dorm embrionii noştri avortaţi, rotindu-se eliptic în borcane.
Pentru nimic în lume nu trebuie să mai intrăm în încăperea aceasta.
O lume cu întâmplări înghesuite, cu  genunchii la gură şi-n biserica inimii vid.
Îmi amintesc când voi face primul meu infarct, dilatarea aortei, golul din aer, trupul în sus...

Pentru cine ştie, în catedrala Sfântu Dumitru din Craiova,  la intrare pe dreapta, e o firidă ciudată ca un sumbru iatac , un fel de antecameră a morţii, un loc afumat care seamănă cu un început de iad.
Dacă aprind o lumânare, parcă se pune în mişcare râul de foc desenat pe prispa bisericii, ca un canal deversor.
Ies rapid afară şi revin cu telefonul mobil: mi se spune să las un mesaj.
Am ieşit în curte să ţip cum numai peştii pot să o facă. Sau păunii muţi.
Nu mai îmi pot permite atâta risipire, prea mă las mărturie în fiecare clipă, prea multe înfăţisări risipite inconştient.
În definitiv câte rânduri de piele pot să mai am?
Toată lumea îţi cere să laşi ceva din tine, de parcă înfăţişarea ai fi o carte de vizită pe care îţi permiţi s-o iroseşti. Se termină şi ţi-ai comandat alta la tipografie, contra câtorva bănuţi.
Ei bine, poate că m-am epuizat. Nu mai am înfăţişări de lăsat în urmă, şi de aceea lumina trece prin mine fără să mai facă nimic. Nu e nimic deosebit: un om invizibil şi atâta tot.
Nici măcar nu mi se mai pare: feluriţi cunoscuţi trec de-a dreptul prin mine. E limpede că sunt o simplă imagine fără trup, ultima imagine hoinărind prin oraşul adolescenţei .
Mănânc îngheţată, cumpăr ziare, fumez o ţigară, rup un chibrit.
Îmi amintesc deodată cu tărie, ca un şuvoi cald, luminos.
Stăteam undeva, în Piaţa Unirii şi sub apă se întrezăreau bănuţi de aramă având pe revers chipurile părinţilor şi prietenilor mei. Cerşetorul era îmbrăcat într-un veşmânt portocaliu, strălucitor: părea a fi un budist modern, semăna chiar cu Dalai Lama, avea zâmbetul cald al lui.
Mi-a prezentat doi bărbaţi: unul ciclopic, blând, Enoh, care începuse să mă înveţe ceva ca o poveste reîncarnată, care nu se mai termina. Celălalt bărbat, mânios dar iubitor, era sfântul Ilie, care avea sufletul parcă supărat, dar ceva s-a balansat în favoarea mea şi o dulceaţă nemărginită, ca o mare milă, m-a copleşit.
,,Îl mai lăsăm câteva vieţi’’, spunea unul dintre ei. „Mai are ceva pofte în cavităţile inimii”.

Cel care nu ştie să salute

Când am început prima slujbă inginerească „normală” în Canada, la Bombardier, nu prea mă descurcam cu saluturile de întâmpinare, de dimineaţă. Dacă, pe vreun coridor, eram întrebat „How are you?”, stăteam să mă gândesc un minut, pendulând de pe-un picior pe celălalt, apoi şopteam: „Nu mare lucru. Uite, tocmai am venit la lucru”. În mod bizar, cel care mă întrebase spunea „Good”, apoi pleca în plata domnului.

Apoi am aflat că „How are you?” nu era totuna cu traducerea ei mot-à-mot „Ce mai faci?”, ci doar un fel de a spune „Salutare” şi că necesita un răspuns standard: „Good”. În consecinţă, când auzeam întrebarea „How are you”, răspundeam „Good” şi mă pregăteam să mă duc în plata domnului. Remarcam, totodată, bizareria reacţiei celuilalt la raspunsul meu. Vreo două-trei secunde părea că mai aşteaptă ceva de la mine, apoi spunea „Good” şi pleca el primul în plata domnului.

În final, m-am prins. Eram întrebat „How are you”, răspundeam „Good”, apoi adăugam repede propria mea întrebare: „What about you?” Celălalt răspundea, încă şi mai repede, „Good”, apoi amândoi eram liberi să plecăm în plata domnului.
Am scăpat de problema „How are you”-ului, m-am liniştit, dar a apărut problema salutului între vecinii de birou. Eu, din România, ştiam o regulă simplă şi clară. Salută ultimul venit. Aşa înţeleg eu vorba „Bună ziua, căciulă, că stăpânul n-are gură!”. Salută cel care abia a intrat în încăpere. Este o regulă democratică, una care nu-l dezavantajează pe cel mai tânăr, ori pe cel mai jos situat în ierarhia de serviciu. Poţi să fii tu un Senior Specialist de 60 de ani care lucrează zilnic cot la cot cu un tânăr debutant în meserie, politeţea îţi cere ca, dacă eşti al doilea venit la birou într-o dimineaţă, să fii primul care deschide gura şi articulează un salut.

Aşa credeam eu. Nu şi Pedro, un venezuelean de 29 de ani, crescut în Quebec de când avea 10. Dacă îl găseam la birou când veneam eu, totul mergea de minune. „Good morning, Pedro!” „Good morning, Sorin!” Apoi mă instalam la calculator şi-mi începeam ziua de muncă. Aveam multe de vorbit împreună, pentru că omul avea multe întrebări, iar eu, multe răspunsuri. După experienţă. Se mai întâmpla şi invers, dar mai rar.

Însă cam o dată pe săptămână venea o zi în care el sosea la birou după mine. Nu scotea o vorbă, dar se uita lung la mine, aşteptând să-l salut. Mă uitat şi eu scurt la el, apoi îmi întorceam faţa spre calculatorul ori hărtiile mele. Se instala între noi un soi de aşteptare tensionată. Aveam treburi de făcut împreună, iar omul, stînjenit, nu îndrăznea să deschidă conversaţia. Cam o oră mai târziu, se sălta în picioare, venea lângă mine, îşi dregea glasul şi intra direct în subiectul care-l frământa. „Sorin, ai timp să vorbim despre raportul de depresurizare?” Cu aerul că totul mergea de minune între noi, îi spuneam: „Sigur, Pedro.” Şi ziua continua cât se poate de normal.

Situaţia nu s-a schimbat vreodată. Pedro, care a părăsit între timp compania, a rămas, poate, cu impresia că eu sunt un tip cam bizar. M-am gândit să-i explic cum văd eu lucrurile, dar am renunţat, temându-mă să nu stric o relaţie de colegialitate care funcţiona. Însă mă frământă în continuare o întrebare: au ei, în Quebec, o vorbă echivalentă celei româneşti, cu salutul dat căciulii?

După cum am mai spus-o de cîteva ori, poate va urma.

Tovarasul Nicu Tomescu ne-a fost profesor de limba si literatura romana un singur trimestru la Liceul Industrial Nr. 1 din Craiova, prin anul al treilea. O inlocuia pe baba A. care era acasa pe « caz de boala ». Ne-am bucurat cand am aflat ca scapam de ea; bucuria prostilor. Nu manifestam nici un fel de simpatie pentru ea pentru ca, pe langa faptul ca era profesoara de romana - lucru grav intr-un liceu industrial ! - era grasa, mica si batrana. Eu aveam un motiv in plus sa o detest pentru o intamplare care a avut loc precis pe data de 15 Septembrie 1976, la ora 10:15 dimineata, dupa ceremoniile de deschidere a anului scolar. Anul intai, prima ora, ora de limba romana...

- Sunt tovarasa A., profesoara voastra de romana din anul acesta si, daca... n-aveti noroc, pana la sfarsitul liceului. Cei care ajungeti sa terminati...

"Baga-mi-as picioarele", mi-am zis in gand simtind un frison pe sira spnarii, "nu-i a buna."

- Am sa strig catalogul, continua tovarasa profesoara A. Voi va ridicati in picioare, va spuneti prenumele, de unde sunteti si ce sunt parintii vostri. Anton...

- Nicolae. Nicu, raspunde cu incredere si chiar cu un zambet arogant in coltul gurii, din spatele clasei, un baiat cu par negru lucios si cam neglijent imbracat. Desi avea fata plina de cosuri am simtit ca fetele il privesc cu ceva mai multa atentie decat te-ai fi asteptat in prima zi de scoala. Poate din cauza faptului ca se vedea ca se barbiereste, lucru nu tocmai obisnuit la paisprezece ani - semn de virilitate. Poate ca are mai mult de paisprezece ani, ne spunem noi, baietii, deja cuprinsi de gelozie, dar a ramas repetent. Ne incurajam in felul asta si speram sa fie adevarat, pentru ca despre bataie cu el nu putea fi vorba. Avea cel putin un metru optezeci si cinci, daca nu mai mult, si parea foarte musculos. O repetentie, ceva, la dosar lui Nicu, ar ajuta pentru ca le-ar face pe fete sa se gandeasca de doua ori inainte sa se dea pe langa el. Tata, Marin, e adjunctul sefului de cabinet al secretarului judetean de partid Dolj. Face o pauza si ne priveste ridicand simultan coltul din dreapta al gurii si spranceana stanga. Tovarasa profesoara A., in acel moment nu o numeam inca baba A., l-a privit cu atentie, in timp ce eu ma intrebam cum dracu a facut, asta, sa ridice simultan coltul din dreapta al gurii si spranceana de deasupra ochiului stang. Am incercat acasa si dupa cateva zile am fost si eu capabil sa fac la fel. Cred ca si acum mai sunt in stare...

- Continua, baietas, a zis tovarasa profesoara A. Si mamica...

- Mama, Valeria, e... nevasta lui tata. Si iar chestia cu coltul gurii si cu spranceana. Fetele si cativa baieti pe care ii consideram fara prea mari pretentii fizionomice si deci fara sanse la cardul de fete – intre care, bineinteles, nu ma consideram – au ras ca prostii.

- Bine, Nicu. Stai jos, il indeamna tovarasa profesoara A. cu un zambet de simpatie. Burlea! a trecut la al doilea nume in catalog reluandu-si aerul serios.

Dupa ce ne-a terminat de strigat, tovarasa profesoara A. a inchis cu zgomot catalogul si l-a impins catre marginea catedrei. S-a ridicat la toata inaltimea sa de un metru si saizeci si a venit catre prima banca de langa geam.

- I-a sa vedem care e nivelul clasei. Cine a luat cea mai mica nota la examenul de admitere?

Ne uitam unii la altii asteptand curiosi sa vedem care e prostu'. Se ridica fara urma de ezitare Nicu si spune cu o voce clara:

- Eu. 5,05. Tovarasa profesoara A. l-a privit cu o umbra de surpriza, dar nu a facut nici un comentariu. Era cea mai mica nota de intrare din anul acela.

- Cine a luat cea mai mare nota?

- Eu. 9,46, am spus cu o voce pe care o voiam calma si sigura. Chiar am incercat sa o ingros si mi-o controlam ca sa nu-mi razbata unda de placere care ma invadase pana in varful unghiilor : fusesem primul.

M-am ridicat lent, dar cu mandrie, ca sa las timp, mai ales colegelor, sa stie cine sunt si asa mai departe. Simteam privirile lor, dar nu priveam pe nimeni. Imi spuneam ca cele trei – Lia, Mariana si Gina – pe care pusesem ochii atunci cand noi baietii ne impartisem turma de fete in curtea scolii trebuie sa fie impresionate. Imi traiam meritatul moment de glorie. Nu eram intre aceia care se puteau lauda cu prietenii printre fete, dar simteam ca, in sfarsit, mi-a venit timpul. Fetele au in sfarsit pe cineva  care intr-adevar le merita atentia. Le-am vazut, fara mirare, pe toate trei ridicand-se din banci, ignorandu-l complet pe Nicu si pe ceilalti, venind catre mine. Gina m-a luat de un brat, Mariana de celalalt in timp ce Lia mi-a acoperit ochii pe la spate. A fost un scurt moment de imbulzeala pana cand fiecare si-a gasit locul cel mai convenabil langa mine. Am simtit apoi ca ma sarutau pe obraji, pe buze, pe barbie in timp ce ma mangaiau pe piept, pe umeri si pe brate. Am tras aer in piet sa-mi maresc pectoralii si mi-am incordat bicepsii, necajit ca nu-mi dadusem jos haina ca sa iasa mai bine in evidenta. Le simteam parfumul in narile umflate ca la un tretin. Voiam sa-i fac lui Nicu chestia aia cu coltul gurii si cu spranceana, dar nu eram capabil, asa ca m-am straduit doar sa-l ignor incat sa inteleaga ca il ignor. Ma felicitam pentru straduinta cu care ma pregatisem pentru admiterea la liceu si iata ca eram recompensat: puteam sa-mi aleg femelele, nu sa astept pentru ce mai ramane.

- Booon... Tovarasa profesoara A., rece, nu m-a privit, desi eu cautam cu insistenta sa-i descopar pe fata un semn pe care sa-l traduc cu ceva de genul „Bravo baietica. Frumos. Parintii trebuie sa fie mandri de tine.” Intr-adevar parintii erau mandri si toate vecinele de scara si prietenele maicamii imi prevesteau un viitor stralucit. Le acceptam cu modestie consideratiile care pentru mine oricum aveau valoare de lema.

Fetele continuau sa ma mangaie, sa-mi susoteasca la urechi si sa se lipeasca de mine, asa cum vazusem in unele filme de bataie, care, scapate de cenzura, aratau chiar si saruturi. De regula filmele astea le vedeam la cinematograful Patria unde ma duceam cu prietenii pentru ca erau mai putini tigani si pentru ca vindeau alune inrobate in ciocolata. Nicu se facea din ce in ce mai mic, in timp ce sudoarea ii curgea pe tample si cosurile de pe fata ii explodau cu zgomot, siraguruile de puroi strangandu-i-se pe barbie de unde ii cadeau in picaturi mari si galbene pe camasa albastra si pe cravata neagra prinsa cu elastic.

- Asadar avem aici primul si ultimul admisi la examenul din vara aceasta. O coincidenta care face exercitiul nostru si mai interesant. Poftiti la tabla. Si traseaza cu creta o linie verticala pe mijloc separand doua suprafete egale. Linia alba nu ajungea pana la bordura de sus pentru ca tovarasa profesoara A. era foarte scunda. In schimb, cand a ajuns la bordura de jos creta i s-a rupt pentru ca era prea lunga, asa cum trebuia sa fie o creta in prima zi de scoala. Nicu, mergi in partea stanga, iar tu, treci in dreapta si intorceti-va cu fata la tabla ...

Eu paseam drept insotit de cele trei fete, impartindu-le zambete si primindu-le mangaierile. Nicu, mergea cu umerii din ce in ce mai cazuti, cu fata umflata si rosie, cu mainile lungindu-i-se catre genunchi in timp ce camasa ii iesea din pantaloni si sireturile i se desfaceau.

- Ascultati intrebarea si scrieti raspunsul fara sa va uitati unul la celalalt, dupa care ne-a dat cele doua jumatati de creta.

Fetele ma mangaiau, imi ciufuleau parul si imi trimiteau priviri patimase si bezele care mi se lipeau peste tot. Unele se agatau de gulerul hainei si de nasturi si ramaneau acolo. Altele imi ajungeau pe pleoape obligandu-ma sa clipesc des din cauza chimicalelor din rujurile lor de buze. Mainile nu le puteam folosi fiindu-mi ocupate cu fetele si de aceea incercam sa-mi indepartez bezelele care-mi ajungeau pe nas sufland in sus. Nu mi-am inchipuit niciodata cat de mult pot sa gadile niste bezele agatate de nas. In timpul acesta Nicu se prelingea vascos pe tabla, incerca sa se agata de bordura ei, dar unghiile ii ieseau una cate una din materia aceea gretoasa, galbena, puturoasa din cauza urinei care ii curgea pe un crac al pantalonului strangandu-se intr-o balta care, daca ar fi continuat sa lateasca, ar fi ajuns sa ma ude pe pantofi. M-am tras putin mai spre dreapta.

Noroc cu tovarasa profesoara A. care s-a hotarat sa ne puna intrebarea la care se gandea. Vocea ii era din ce in ce mai mecanica, robotica, din ce in ce mai indepartata, din ce in ce mai estompata si mai grava si lungea ciudat de mult fiecare vocala. Spunea ceva de rolul si locul a nu stiu ce intr-o propozitie nu stiu de care si sa dam si exemple.

Fetele ma incurajau din ochii care li se scurgeau dupa mine „Hai, scrie…", pareau sa le spuna ochii scursi undeva pe uniformele umflate de sanii care-mi atrageau priverea ca niste magneti, "tu stii… ai intrat primul in liceul nostru… si iti vom accepta invitatia sa iesim cu tine sambata la film sau poate duminica la cofetarie. Dar nu cred ca putem sa iesim si sambata si duminica pentru ca stam la caminul din curtea liceului, si nu avem dreptul la mai mult de un bilet de voie pe saptamana dupa ce ne-am facut lectiile si dupa ce spalam vesela cand suntem de serviciu la cantina; si, in orice caz, nu mai mult de patru ore. Dar nu-ti fie teama, vom invata si noi bine ca si tine si ne vom organiza in asa fel incat una dintre noi sa-ti fie libera. Cand se va intoarce in camin, ne va povesti si noua si ne vom simti ca si cum am fi fost impreuna cu totii. Cand nu vom putea veni iti vom scrie fie cu pixul, fie cu creionul chimic, ca sa nu se stearga scrisul cu lacrimile care ne vor picura din ochii injectati, bilete de dragoste pe care vom desena la sfarsiul textului cateva inimi strapunse cu sageti la care vom desena stilizat de fiecare parte cate doua mici pene. Penele acestea ajuta ca sagetile sa nu se rostogoleasca in aer, ceea ce le-ar frana zborul. Ele se numesc stabilizatori, dar vom invata mai multe despre fenomen pe masura ce vom avansa in anii superiori in treapta a doua cand ne vom alege specializarea in aeronave. Nu ne punem probleme de examenul de treapta pentru ca  vom invata cu abnegatie, motivate fiind sa iesim cu tine, fara oprelisti din partea pedagoagelor.” Fetele vorbeau toate trei in acelasi timp, relativ tare, impiedicandu-ma sa ma concentrez sa dau raspunsul la intrebarea tovarasei profesoare A. Dar chiar daca ar fi vorbit mai incet, tot nu as fi scris ceva pentru ca nu stiam raspunsul. Am realizat asta brusc, dar fara surpriza, si am simtit inima pulsandu-mi cu o mai mare frecventa si o mai inalta amplitudine. Energia pe care o elibera ar fi fost suficienta sa miste muntii din loc, nu insa si creierul meu. Fetele au simtit si ele ca bataile inimii mi-au intrat intr-o cadenta sporita si, instinctul feminin le-a spus "fetelor, asta nu stie raspunsul". Dintr-o data ochii le-au revenit in orbite - timp in care ai mei le-au ramas agatati de sani - m-au privit cu repros si si-au curbat buza de sus a dispret. Am cautat sa le retin langa mine spunandu-le ca este doar un lapsus si, ca orice lapsus ca lapsusul trece, si ele au inceput sa rada de mine si de mormaielile mele, fara ca macar sa realizeze ca am facut un spirit, si s-au departat cu spatele inainte catre Nicu. Dar cum Nicu era deja o baltoaca de puroi si urina acoperita cu ce mai ramasese din uniforma nici nu l-au vazut si au trecut mai departe tinandu-se de nas pentru ca mirosea tare urat. S-ar putea spune ca putea a weceurile din gara Carbunesti unde niciodata nu se dadea cu clor. Pe masura ce Lia, Mariana si Gina se indepartau, abandonandu-ma cu cruzime prada unei disperari pe care nu o mai simtisem cu atata intensitate de cand m-a parasit intr-o seara tarziu blonda de la ABBA, pentru ca trebuie sa recunosc, cu mandrie de altfel, lui Ursula Andrews eu i-am dat papucii, ca sa nu mai spun ca de Claudia Cardinale nu mi-a placut niciodata - prea umbla cu multi, iar de Sarita Montiel nici macar nu am vrut sa ma indragostesc din moment ce am aflat ca s-ar fi incurcat cu Dichiseanu care ma enerva pentru ca se pare ca era tip bine, din punctul de vedere al femeilor (sic!), desi mie imi lasa impresia unui curist pentru ca, ce poti sa spui despre un barbat care se… dichiseste. Cand am terminat cu gandurile astea eram si eu la nivelul lui Nicu o balta acoperita cu uniforma, dar miroseam ceva mai bine sau ceva mai putin pentru ca trecusem chiar inainte de ora de romana pe la weceu.

In departare, se auzea vocea buhaita si grava a tovarasei profesoare A. care mormaia la relanti ca sa treeeceeem laaa looocuuuriiileee noooaaastreee si ca uiteee ceee diiifeeereeentaaa eeesteee iiintreee priiimuuul siii uuultiiimuuul aaadmiiisiii si ca vaaiii deee noooiii caaa nuuu ooo saaa aaajuuungeeem saaa teeermiiinaaam liiiceeeuuul.

Nicu si cu mine ne taram cum puteam si noi incercand sa nu lasam picaturi in urma noastra, strangand totul cu poalele camasilor. Dupa Nicu totusi ramaneau bale ca dupa un limax. Nici nu stiu cum ne-am mai ridicat in banci pentru ca nu mai aveam nici maini, nici picioare, nici ochi etcetera. Doar simtul auzului ne mai functiona si auzeam, cred ca in urechi.

- Huo! la profesionala cu voi! Huo! la saiba si la pila cu voi! Fire-ati ai dracului de nenorociti ca din cauza voastra am sa ma imbolnavesc si am sa lipsesc de la scoala un trimestru de va las pe mana lui Nicu Tomescu, pentru ca eu innebunesc cu voi.