Auolelelo, auoleo…
Auoleleo, Sabinule…
Sabine, Sabinule…
Unde te-ai dus si m-ai lasat singura…
Ca fetele le au pe ale lor…

Am intrat cu o lumanara aprinsa in camera in care era asezat, pe o masa, sicriul cu corpul unchiului meu. Matusa, rezemata pe marginea sicriului, il bocea tinandu-l de mana.

- Dumnezeu sa-l ierte…

A ridicat ochii catre mine fara sa ma vada si mi-a primit imbratisarea fara sa se opreasca din plans si bocit.

Auolelelo, auoleo…
Auoleleo, Sabinule…
Sabine, Sabinule…
Uite ca veni si Puiu…
Ca i-am dat telefon pe unde era…
Si-a venit si el cum a putut de repede…
Si l-ai vazut si tu alaltaieri…
Ca pentru tine a venit din Canada…
Da’ nu l-ai cunoscut cand a venit…
Cand a stat cu tine dupa gat in patu’ tau…
Da’ l-ai recunoscut dupa ce a plecat la Craiova…
Si mi-ai zis ca a venit Puiu din Canada…
Si mi-ai zis ca s-a’ngrasat…
Si ca a albit…
Si ca ce fata buna si-a gasit in Canada…
Si ti-ai revenit dupa ce l-ai vazut…
Si-ai avut pofta sa vorbesti cu lumea…
Si-ai vorbit si cu varu’ Gorita…
Si i-ai spus si lui ca a venit Puiu sa te vada…
C-a fost ca copilu’ tau…
Cand te-ai dus cu el in brate…
Pana la Targ iarna…
Ca racise copilu’ si avea tuse magareasca…
« Auoleo! Sabine, ne moare copilu’ »…
Ti-am zis eu atuncia…
« Ne omoara Veturia si Titel »…
Si tu l-ai luat in brate…
Si-ai plecat fara caciula pe cap…
Prin zapada si ninsoare…
Ca Ticale si Maia erau plecati cu caruta…
Si cu Liza la ai nostri de la Rugi…
Si-ai fugit pe jos iarna…
Zece kilometri pana la Targ…
Prin Cioiana si peste Piscu’ Cerului…
Si l-ai facut bine, Sabinule…
Si Puiu te-a iubit, Sabinule…

Auolelelo, auoleo…
Auoleleo, Sabinule…
Sabine, Sabinule…
Uite ca si Costica trece pe linie…
Si nu intra sa te vada…
Gasa-l-ar boala ra, Sabine…
Ca tu le-ai facut la toti doar bine…
Ca le-ai invatat copiii carte…

Auolelelo, auoleo…
Auoleleo, Sabinule…
Sabine, Sabinule…
Ca te duci din cauza ta…
Ca am zis sa turnam ciment in jurul casii…
Ca ne consultam amandoi…
La ce mai e de facut pe langa casa…
Si tu mi-ai zis ca ar fi bine…
Sa turnam ciment pe langa casa…
Ca mananca apa temelia…
Si te-am ascultat Sabinule…
Si m-am dus sa caut oameni in sat…
Si l-am gasit doar pe Ilie…
Si cu Petre care lucrau la Achim…
Si-au zis oamenii ca vin sa ne toarne ciment…
Si-au venit dupa doua zile…
Si te-am lasat singur in camera…
Sa ma duc sa stau cu oamenii…
Sa vad ce mai au nevoie…
Da’ tu ma strigai intr-una…
« Elvira! Elvira! Elvira! »…
Si io nu puteam veni la tine…
Si te-ai sculat tu in ciumag…
Si-ai venit pana la pridvor…
Da’ n-ai mai vazut pragu’…
Si te-ai impiedicat si-ai cazut…
Ca nu mai vedeai bine…
Si te-ai lovit la cap si la picior…
Si ti-ai rupt picioru’…
Si nu te-ai mai putut scula…
« Auoleo, Sabine! Ce facusi Sabine? »…
Te-am dus cu oamenii in pat…
Si-am chemat Salvarea…
« De ce-ai venit, Sabine, in pridvor? »…
Te-am intrebat eu dupa aia…
« Ce faceai cu oamenii aia acolo, Elvira? »…
« Ce-ai, Sabine, ma banuiesti? »…
M-ai jignit, Sabinule…
Cum sa ma banuiesti tu, Sabinule…
Da’ te-am iertat, Sabine…
Ca n-ai fost gelos toata viata ta…

Auolelelo, auoleo…
Auoleleo, Sabinule…
Sabine, Sabinule…
Uite ca veni si fina Titica…
Sa te boceasca si ea…
Ca ea l-a bocit si pe Ticale…

Auolelelo, auoleo…
Auoleleo, Sabinule…
Sabine, Sabinule…

Am luat-o dupa umeri sa o scot din camera.

- Hai sa te odihnesti putin, ii zic.

L-a mai mangaiat pe unchiul Sabin pe mana si l-a sarutat pe frunte, in timp ce fina Titica se apropia, in baston, schiopatand, pe partea cealalalta a sicriului sa-si faca datoria fata de cel care a nasit-o cu multi, multi ani in urma. Cand era tanara, fina Titica era o femeie frumoasa pentru care multi s-au taiat. De altfel barbatul i-a fost omorat de tanar, nu mult dupa casatorie, de unul care suferea ca n-a putut-o avea pe fina Titica. De atunci nimeni nu se poate lauda ca i-ar fi intrat in pat.

Matusa era obosita si fara vlaga. S-a sprijinit pe mine si am iesit in timp ce fina Titica si-a inceput lamentatia.

Auoleleo, nasule…
Unde te duci, nasule…
Cui o lasi pe nasa acuma…
Ca e singura si batrana…
Si nu mai poate si ea…

Auoleleo nasu’ meu…
Nasu’ meu, gagicu’ meu…

Curteana,
5 august 2008

Cel care-şi ţine ochelarii de soare înfipţi în păr, seara...

Mi-am amintit de această veche fobie în urmă cu câteva seri, pe când ascultam muzică din Balcani, la Café Sarajevo (reinventat la o nouă locaţie). Solistul sârb, cu buzele lipite de microfon, cânta un amestec antrenant de Oci Ciornie şi Geamparale. Din grupul de tineri îngrămădiţi pe canapeaua circulară de lângă formaţie, o fata inalta si zvelta se saltase in picioare si incepuse să-şi unduiască tot ce putea ea. Când am reuşit să-mi dezlipesc privirea, ce-am văzut pe capul solistului, chiar deasupra frunţii transpirate? Nişte ochelari de soare! Am pornit o anchetă printre comeseni, Cristina şi doi prieteni mai tineri ca noi. De ce îşi ţine acel om, un solist talentat, de altfel, ochelarii pe cap? Bate soarele, pe undeva? Există vreun risc să bată, în orele care urmează? Cea mai interesantă presupunere a aparţinut doamnei mai tinere: „Poate ca să-şi ascundă chelia?” Asta era! Omul avea o frunte care se întindea pînă în moalele capului. Ochelarii negri îi restituiau bretonul pierdut.

***

Cel care crede că World Trade Center a fost pus jos de CIA şi de evrei

Inginer şcolit la Timişoara, ajuns şofer şi proprietar de camion cu baza la Montreal şi cu câmpul de operaţiuni Canada şi Statele Unite reunite. Încasează întruna penalizări pentru nereguli la livrare (întîrzieri, pisici strecurate printre pepeni, etc) şi amenzi de circulaţie pentru lipsă de talent la şoferie. Profitul diminuat îi induce puseuri de sfântă mânie proletară orientată către puternicii acestei lumi, neapărat americanii şi evreii, care, speculează el, îşi trag singuri în picior, pentru a avea motive să-i acuze, să-i tăbăcească şi să-i jefuiască pe toţi ceilalţi.

Variaţie: Cel care crede că aselenizarea lui Apollo 11 a fost filmată într-un deşert australian.

***

Cel care nu-mi dă dreptul să fiu altfel decât el

Portughezul Jorge e amărât că, acolo unde lucrează el acum, nu este lăsat să treacă peste norma de 40 de ore pe săptămână. Pe când eram colegi, nu pleca în week end cu mai puţin de 60 de ore lucrate. Nu mi se plânge de pierderea semnificativă de bani, oprit, bănuiesc, de ideea lui despre ceea ce înseamnă buna creştere. Mi se plânge de excesul de timp liber, înainte de culcare. „Nu te poţi uita întruna la televizor!” – îmi spune el, cu demnitate.

Fac imprudenţa să-i spun că, unde lucrez eu, mi se permite să fac vreo zece ore peste normă, dar că eu mă mulţumesc cu puţin, maximum cinci. „De ce?” – mă întreabă el. „Prefer să-mi petrec timpul altfel”, îi spun. „Cum?” – insistă Jorge.

Mi-e greu să-i spun că-mi place să mai citesc câte-o carte. Casă de suburbie n-am, ca să pretind că-mi construiesc un patio, ori că-mi pun parchet în subsol. Aşa că bolborosesc o explicaţie neconvingătoare, despre viaţa socială bogată la care mă obligă nevasta. Mă priveşte ca pe-un mincinos.

***

Cel care apără cu înverşunare idei necontestate de nimeni

Cunoaşteţi genul? Cel care, într-o discuţie, te sileşte să adopţi rolul de avocat al diavolului, numai ca să-i mai tai din elanul de a spune lucruri acceptate de aproape toată lumea cu aerul că-ţi livrează fructul ultimelor lui meditaţii.
O discuţie despre Obama şi McCain, de exemplu, cu un tânăr coleg. Barack Obama e plăcut de mai mult de jumătate dintre americani şi de aproapte tot restul locuitorilor planetei, dar el îl laudă de parcă ar fi singurul lui apărător. Iar pe McCain îl declară un bătrân odios, care repetă întruna acele vorbe ridicole: „my friends…”

Instinctiv, sar în apărarea odiosului. Îi amintesc de problemele fiecăruia dintre cei doi candidaţi la preşedinţie cu pastorul lui personal. „Câtă încredere pot să am – îi spun - într-unul care-l declară mentorul lui spiritual din ultimii 20 de ani pe un pastor care, vorbind la televizor, are aparenţa unui clown? Şi nu-i oare de admirat celălalt, care se desparte de pastorul lui, tot un clown, cu vorbele: Eu oricum n-am mai călcat prin biserică de 20 de ani”?

„Nu-ţi place pentru că-i tânăr ?” -  mă întreabă tânărul meu interlocutor.

Iată-mă plasat în generaţia lui McCain, prin opoziţie cu el, care ar fi din generaţia lui Obama. Îi spun: „Obama nu-i tânăr, are 47 de ani. Mai mult cu 4 ani decât Kennedy când a fost ales, mai mult cu un an decât Clinton când a fost ales! Doar pare tânăr, pentru că are acea tendinţă tinerească de a lăsa să se înţeleagă că ştie ceea ce, de fapt, nu ştie!”

Tânărul meu interlocutor a tăcut. Îl bănuiesc că, întors la biroul lui, va da năvală în Wikipedia, să verifice acurateţea datelor livrate de mine.

După cum am mai spus, poate va urma, pentru că pe mine...

Colegilor din promotia 1988 si profesorilor mei de la Facultatea de Mecanica din Craiova pentru amintirile pe care le-am creat impreuna.

Dupa numai sapte minute, imi strang hartiile si salut profesorii asezati la catedra care, la randul lor, imi raspund cu un zambet de simpatie intinzandu-mi carnetul de note. In spatele lor, la tabla, cativa colegi transpirau scriind formule si desenand mecanisme care nu era prea sigur ca ar functiona in practica. Le fac un semn discret de succes lor si celor care se afla inca in banci si ies din ultimul examen din programul de TCM la politehnica craioveana. Simt ca aceia care raman in spate sa-si completeze examenul ma urmaresc in timp ce deschid usa masiva a clasei extrem de inalta. Ma considerau, mai ales in ultimii ani de facultate, un tocilar si, cred, si un pic ipocrit pentru ca, desi ma plangeam inainte de examene ca nu am invatat cat as fi vrut, luam note mari.

In plus, pozitia de sef de grupa nu era de natura sa ma ajute in relatiile cu ei, chiar daca, prin rotatie, ii acoperisem pe toti atunci cand lipseau la cursuri, cu riscul sa iau blamul profesorilor daca eram descoprit. Ca sef de grupa aveam obligatia sa fac prezenta in fiecare seara si sa prezint condica profesorilor. Uneori ne verificau strigand cateva nume si daca se intampla sa nu se arate nimeni, primeam absenta in locul lor. Nu stiu la ce folosea. Nu-mi amintesc sa se fi tinut cont vreodata de numarul de absente. In fine, nu avea importanta. Dupa sase ani de facultate ramaneam cu relatii de camaraderie de care eram mandru si prieteni sinceri. Legaturile astea s-au dezvoltat de la sine, izvorand din toate experientele – bune sau rele, usoare sau grele - pe care le-am trait impreuna zi de zi cu colegii mei. Ma consolez acum, pentru ca atunci nu-mi puneam probleme, nu puteai avea o sute douzeci si cinci de prieteni; atati eram in an. Multi dintre noi nu ne cunostean nici macar numele.

Ultimul examen de facultate. Restul zilei imi iau liber, iar de maine ma voi concentra pentru prezentarea tezei de diploma. Nu simt acea usurare pe care-mi imagineam ca o voi avea. Am in minte doar ce trebuie sa fac maine. Tot ce se intamplase de-a lungul celor sase ani era deja clasificat, indosariat, aranjat in cutii ectichetate, puse pe etajere pentru mai tarziu. Pentru acum…

Coca

M-am indepartat de clasa pe coridorul pustiu incercand sa fac cat mai putina galagie cu pantofii cu talpa rigida si m-am oprit la primul calorifer pe care mi-am asezat mapa cu notitele si cartile. Eram imbracat cu acelasi haine care imi devenisera un fel de uniforma de examene, si dintr-o usoara superstitie, nu numai pentru ca nu aveam alte optiuni vestimentare : in costumul bleu-pal de la nunta, camasa alba si cravata in dungi negre si albe, demodata, pe care o purtase si taica-meu in timpul facultatii cu douzeci de ani in urma. Cravata aceea o am si acum si am purtat-o la toate examenele la masterat, la MBA si la interviurile pentru serviciu la Montreal, fie ca se asorta sau nu la costum sau la sacouri. Ca sa elimin problema, mai tarziu mi-am cumparat haine care sa se asorteze cu cravata…

Mi-am desfacut nodul de la cravata asa cum am invatat de la nea Romica, un unchi care imi spunea ca prefera sa il refaca de fiecare data pentru a evita sa o uzeze in acelasi loc, prelungindu-i astfel viata - pastrez obiceiul de mai bine de douzeci si cinci de ani in ciuda faptului ca acum am mai multe cravate. Am pliat-o si am varat-o intr-un buzunar de la haina in timp ce imi desfaceam primul nasture de la camasa care imi strangea peste masura gatul.

Imi continuam pentru ultima data tipicul zilei de examene, pregatindu-ma sa cobor la etajul inferior unde, intr-un capat era un fel de cafenea studenteasca, sa imi aprind un Carpati fara filtru dupa care imi ardeau buzele, sa comand o cafea si apoi sa ii astept pe Bobe si pe Gica, sa mergeam la mine sa bem vodca, sa fumam si sa jucam sah. Mai tarziu, cand veneau acasa Gilda cu Bogdan - in zilele de examene ea mergea sa il duca si sa il aduca de la gradinita de pe Nanterre – cei doi plecau; primul, pilot militar, locuia in cartierul pentru personalul unitatii militare si aeroportului, la marginea de est a Craiovei; cel de-al doilea, slatinean, se ducea la pod la Electroputere, uzina fanion a Olteniei in care se fabricau locomotive electrice si transformatoare, sa astepte o masina de ocazie.

Usa de la sala de exemen s-a deschis si inchis cu zgomot si bocanitul unor pantofi cu tocuri s-a spart in plafonul curbat al holului. M-am intors. Coca, o colega cu care, datorita alfabetului, facusem echipa la multe proiecte si intram in examene cam in aceeasi perioada se indrepta in graba catre mine. Una dintre cele mai frumoase colege din an si din facultate. Nu foarte inalta, cu un par lung blond-oxigenat, fragila, cu sani care atrageau privirile tuturor, imbracandu-se cu gust si scump, de o inteligenta vie si preocupata sa obtina rezultate onorabile la scoala, fara insa sa aiba notele care sa-i permita transferul la zi asa cum isi dorea, Coca a reusit sa-si impuna o prezenta naturala, agreabila, cautata mai ales de colegii barbati, fara excese si fara extravagante.

Am privit-o si i-am zambit in timp ce imi aranjam gulerul camasii, pregatit sa o intreb cum a fost examenul si sa o felicit. A inceput sa-mi vorbeasca inainte sa reusesc sa deschid gura. Era o timiditate care ma invada de fiecare data in fata femeilor pe care le consideram frumoase. Am simtit asta ca un handicap toata viata; chiar a fost un handicap care nu mi-a permis sa ma apropii de femei decat in masura in care fie ma intelegeau si doreau o apropiere – nu neaparat fizica, fie dintr-un anume interes. Foarte putine si unele si celelalte. Era, in acelasi timp, ceva aparte in felul ei de a fi, de a ma privi care ma bloca.  Ceva era totusi in neregula : nu avea nici caiet, nici geanta si nici esarfa cu care, parca, o vazusem inainte de a intra in examen.

- Nu am terminat… Tu? ma intreaba. Am dat din cap in semn ca da. Mi-am inchipuit, continua Coca. Voiam sa vorbesc cu tine inainte sa pleci.

Nu era prima data cand voia sa-mi vorbeasca, cand imi cerea sa o ascult, cand imi cerea sfaturi chiar si pentru viata sentimentala sau cand imi facea confidente, dar era prima data cand iesea din examen pentru asta. Imi arata o mai mare incredere decat celorlalti colegi : eram printre cei mai in varsta, eram casatorit, avem un copil. Deci un om serios, asezat, la casa lui. Si probabil si datorita faptului ca nu ii facusem niciodata curte. Ma multumea relatia asta de prietenie colegiala, de respect, nu mult diferita de cele pe care le aveam cu celelelte colege si o mentineam fara efort la nivelul asta.

- Mi-e teama pentru examenul asta… Am nevoie de de ceva sa-mi poarte noroc…

M-a privit adanc in ochi, m-a cuprins cu amandoua bratele dupa gat si m-a sarutat lung, intens, fara graba pe buze. In timpul asta eu nu am schitat nici un gest. Nici de respingere, nici de aprobare. O mana mi-a ramas inerta pe langa corp in timp ce cealalalta nu inceta sa impinga mecanic cravata in buzunarul hainei de la costumul bleu-pal de care brusc m-a cuprins rusinea. Nu stiu daca am raspuns sarutului, sau doar l-am primit fara surprindere.

- Anul intai nu incepuse de mai mult de o luna cand m-a sunat Gilda, imi spune Coca inca tinandu-ma de gat. Nu stiam cine este. Mi-a spus ca sunteti casatoriti si ca aveti un copil si mi-a cerut sa te las in pace. I-am promis ca asa voi face, fara sa intreb nimic, doar ca sa inchei cu un subiect cu care nu aveam nici in clin, nici in maneca si cu o persoana cu care nu aveam nimic de impartit. Pe tine, atunci, abea daca te remarcasem. A doua zi te-am cautat si am vorbit... Vreau sa stii ca…

S-a desprins fara sa termine ce avea de spus, fara sa ma priveasca si s-a intors in sala de examen in timp ce eu inca ii simteam apasarea buzelor.

***

M-am reintalnit cu Coca in Piata Mare dupa patru ani. Eu ma intorceam cu cumparaturile, Coca venea sa le faca. Era vara, caldura, probabil o duminica. Ocoleam excavatiile care aproape blocau intrarea in piata si nu ne-am vazut decat cand ne-am aflat la un pas unul in fata celuilalt.

- Coca! Sarut-mana. Ce bine imi pare sa te vad…

Cu bratele pline de sacose nu am putut nici sa ii intind mana si nici sa o imbratisez. M-am aplecat catre ea, totusi, si ne-am sarutat pe obraji.

- M-am casatorit, e tot ce mi-a spus.

Ne-am privit apoi pentru o vreme fara sa vorbim. Slabise mult; prea mult. Parea suferinda. Pometii ii ieseau in evidenta in timp ce ochii i se afundasera pierzand din intensitatea cu care obisnuia sa priveasca. Parul blond, mai sarac, ii era prins cu o panglica neagra, iar imbracamintea mai putin ingrijita. Poate era in doliu, gandesc acum. Totusi frumusetea reusea sa razbata din spatele tuturor acestora.

Dupa un timp in care nu am spus nici unul nimic, ea framantand o punga de plastic, eu cu plasele in maini ne-am atins din nou obrajii si ne-am despartit fara sa ne dam numerele de telefon, fara sa ne promitem ca ne vom cauta si fara sa privim in urma…