Ultimul care a urcat atat de lent in Grand Cherokee-ul chinezului incat si-a primit injuraturile mele in gand pentru frigul care intra in masina, a fost Sleam. I-am lasat locul din dreapta soferului, nu numai pentru ca este clientul nostru, ci mai ales pentru ca este extrem de gras. Relativ inalt, mai inalt decat mine – poate 1.80-1.85 m, Sleam este obez. Isi face cu greu loc chiar si pe scaunul din fata, impingandu-l mult peste Grig care s-a nimerit sa stea in spatele lui. Dupa care sufla cu dificultate. Respiratia grea i se aude in permanenta : la masa, la telefon, cand mananca, cand merge, cand sta, cand face cea mai mica miscare, cand nu face nimic… Cele doua sute de kilograme ii apasa plamanii, ii storcosesc inima si ii tocesc talpile la pantofi. Cand merge sau cand sta ridicat in picioare, pantalonii iau o forma neplacuta in fata, iar pe fiecare crac al pantalonului ii atarna cate un sac de grasime. Fara sa vrei iti opresti privirea pe partea de jos a corpului sau. Cand realizezi situatia iti ridici jenat ochii cautand alte repere undeva in spatele lui sau pe hartiile din fata ta.

Din cauza obezitatii si a dificultatii de a respira nu vorbeste mult, cel putin in comparatie cu Grig, ceea ce ii confera un aer inteligent. De fapt asa ii si sta bine unui client : sa vorbeasca putin si sa spuna lucruri profunde la care, bineinteles, furnizorul nu s-a gandit. Si asta in orice domeniu acoperit de conversatie : produsele pentru care suntem cu totii in China, industria noastra in general, piata, tendinte marketing, sport, literatura, muzica, situatia politica internationala, economia globala, femei… Iar Sleam se intereseaza de toate subiectele astea si are pareri profunde despre tot ce se vorbeste. Grig, reprezentant de vanzari si maestru al intratului pe sub pielea clientului stie sa-l puna in valoare pe Sleam. Sleam accepta cu un firesc, o naturalete care ma impresioneaza. Cum a ajuns la performanta asta? Mi-arata pasaportul. Sta mai mult in afara decat in State. Asta inseamna mult frecus cu multi furnizori, cu multi clienti, diferite situatii… Ce mai: o adevarata scoala. Interventiile verbale zgarcite ale lui Sleam si volubilitatea exagerata a lui Grig, seriozitatea permanenta a primului in puternic contrast cu veselia idioata a celui de-al doilea ma timoreaza si ma trimit mut in fundul scaunului. Pe de o parte imi convine pentru ca nu sunt silit sa imi spun parerile, de cele mai multe ori contrarii celor ale lui Sleam. Grig nu are pareri proprii asa ca impreuna cu Jin, firava translatoare si ghida noastra pentru cateva ore, de pe bancheta din spate asistam la un monolog semidoct si semipretentios al lui Sleam si la ecoul Grig. Simt, fara sa-mi intorc capul, ca Jin imi apreciaza tacerea si ma simt mai putin marginalizat. Singur nevorbitor de engleza, soferul Wuang, este complet indiferent la ce se petrece in masina. Doar din cand in cand, monosilabic se consulta cu Jin asupra traseului.

Imi intorc brusc capul, plictisit de ceea ce se intampla in masina, aproape complet catre geamul din stanga mea. Am impresia ca gestul ar parea ostentativ si revin in semiprofil. Masina ruleaza deja de ceva timp catre un centru commercial din Wuhan pe care Grig la botezat « La calculatoare » pentru ca aici poti gasi nu numai toate gadget-urile electronice pe care ti le poti imagina, dar si DVD-uri piratate la 5-6 yuani bucata. Amandoi, si Sleam si Grig, sunt innebuniti dupa DVD-uri cheap din China. Am vrut sa nu merg, numai ca Grig a tinut mortis si m-a convins ca este de datoria noastra sa avem grija, sa tinem companie si sa oferim enterteinment clientului… Ok, merg.

Cu cat ne apropiem de mall, traficul devine mai intens si opririle mai dese. Pe langa masinile intr-o miscare browniana, sunt din ce in ce mai multi pietoni, biciclete, carucioare, scutere… Pietonii sunt atat de grabiti incat nu mai au timp sa fereasca sau sa se fereasca. Se lovesc unii de ceilalti schimbandu-si directiile ca si cum ciocnirile erau anume programate ca sa poata ajunge fiecare acolo unde il cheama treburile. Sau poate ciocnirile astea le determina treburile care isi cauta pe cineva sa le faptuiasca. Era un haos atat de perfect incat mintea mea nu il putea pricepe, asa ca am incetat orice demers de a-l deslusi, lasandu-ma in voia unei dezordini aproape odihnitoare in comparatie cu rigurozitatea mediului din care vin. Sunt sigur ca vom ajunge unde trebuie; un undeva care nu este scopul meu, dar ce conteaza... Cat inca suntem in masina, la caldura e bine. Ma gandesc cu groaza ca voi sta la minus patru grade pana cand cei doi isi vor satisface avantul consumist. In foarte putine magazine se face caldura in timpul iernii, iar usile sunt tot timpul deschise la perete. De altfel in Wuhan nu se incalzesc casele in timpul iernii. Nu am vazut nicaieri nici cel mai mic cos, nici cea mai transparenta umbra de fum. La hotel este o aeroterma pe care ma incapatanez sa o ajustez la treizeci de grade Celsius, adica la ultima gradatie. Degeaba; nu cred ca sunt mai mult de cincispe sau saispe grade. Noaptea ma invelesc cu cele doua halate de baie, ma acopar cu plapuma si indrept ventilatorul laptop-ului catre pat. Il las pornit toata noaptea reusind sa mai urc temperatura cu un grad sau doua. Trag concluzia ca in China gradul Celsius este mai mic decat cel din Canada (unde, cinstit vorbind, este exagerat de mare…)

- … Corea, in Germania o vreme, in Panama cand cu Noriega. Dar mai mult in America de Sud, zice Sleam.

- Cat timp ai fost cu Fortele Speciale? ii ridica servil mingea la plasa Grig rinjindu-si buza de sus care-i dezveleste complet gingia si i se vad dintii neregulati si galbeni. Imi intorc si eu capul, iar Jin vine si ea mai aproape.

- Cincisprezece, raspunde gafaind Sleam.

- Wow, facem noi, mare chestia asta...

- Ai fost implicat in lupte ? intreb eu cu admiratie.

Sleam abea imi arunca o privire cu coltul ochiului, cu o mina a mila de mine: Da’ ce crezi, ba, baietica? parca i-ar spune fata.

- Nu ti-am spus ca am fost in cacacioasa* de Panama? Cine crezi ca l-a debarcat pe cacaciosul de Noriega? Stii ca acum cativa ani cacaciosul Chavez a fost dat la o parte pentru doua luni? In Columbia, ai auzit ca cacaciosul de Escobar a murit? intreaba Sleam lasand sa se inteleaga ca toate astea le-a facut el.

Ba, de da-ma dracu’, imi zic eu in gand. Ia uite ce-a facut grasu’ asta. Sunt tentat sa-l cred si incep sa fiu mandru ca pot sa-i vorbesc, chiar daca el ma trateaza cumva de sus. In fond, e clientul meu si s-a invatat cu Grig sa-l pupe in cur tot timpul.

- E dificila pozitia noastra in lume, continua Sleam. Se refera la americani. Incercam sa aducem democratia, ADEVARATA democratie, nu cacacioasa de democratie a europenilor care sunt prea cacaciosi si n-au coaie... Sleam sufla din greu.

Eram doi europeni in masina, dar el ne considera mai mult nord americani. M-am pipait. Totul era in ordine. Nu stiu daca Grig este ok

- Adevarata cacacioasa de democratie, continua Sleam, nu se poate introduce cu un cacacios de text, cu un cacacios de pupat pe bot intre doua cacacioase organizatii dirijate de cacaciosul de ONU. Cacacioasa de democratie un este inteleasa de oricine. Crezi ca cacaciosul de Chavez intelege ce e aia cacacioasa de democratie? Isi bate joc de cacaciosul de popor, il minte, iar el profita dupa urma cacaciosului de petrol. E un cacacios de paranoic, de boratura... Sleam se opreste sa respire de cateva ori.

- ... de comunist care nu intelege ce e cacacioasa de democratia, care da cacaciosului de poporul cacacioasa de benzina pe degeaba, ca sa-l aiba de partea lui. Este un cacacios cretin, incuiat la minte si intolerant. L-as omori daca as primi un cacacios de ordin, asa cum ma vezi si te vad. Cacaciosi de indivizi ca asta nu merita sa traiasca. Eu cu cacacioasa mea de mana l-as omari. La fel l-as omori si pe cacaciosul fanatic de Ahmadinejad, sa scape cacacioasa asta de lume de cacaciosii astia de dictatori, sadici si intoleranti care nu inteleg si nu acepta cacacioasa asta de democratie pe care noi, cacaciosii de americani…

- Scuza-ma te rog, indraznesc sa-l intrerup din nou timid si cu multa umilinta. Sleam profita si respira. Vad ca poti sa rostesti foarte corect si cu multa usurinta numele lui Ah…mad…inajed. Mie nu-mi iese niciodata. Stii cumva cum se numeste presedintele Mozambicului ?

Ma priveste surazand pentru aprecierea pe care am facut-o, dar contrariat. Nu atat de faptul ca l-am intrerupt, ci pentru ca nu vede ce legatura este intre cacaciosul de presedinte al Mozambicului si cacaciosa de misiune pe care americanii o au de a se asigura ca in cacaciosa aste de lume stapaneste cacacioasa de democratie pe care numai ei sunt in stare sa o aduca. Grig se foieste zgomotos si ar vrea sa intervina, dar Sleam i-o ia inainte.

- De ce ar trebuie sa stiu? Nu stiu.

- Nu stiu daca ar trebui sa stii. Adevarul este ca nici eu nu stiu. Dar ma intreb de ce nu stii. Ma gandesc ca poate din cauza ca Mozambicul nu exporta petrol**…

Din plafonul Jeep-ului s-a lasat, invaluindu-ne cu caldura ei, o tacere apasatoare. Grig stia, inainte sa casc gura, ca ceva nu va fi in regula si-si reproseaza ca nu m-a impiedicat la timp sa vorbesc. Imi implanta din priviri doua sisuri sarbesti in cacaciosul de creier si imi promite in gand o cacacioasa de sapuneala din partea sefului la intoarcere, in Canada. Acum toata armonia s-a spart in mii de cioburi. Jin ma apasa usor pe umar in semn de aprobare, iar eu ma aplec sa culeg cioburile.

Doar Wuang, soferul, fluiera usor ocolind cu maiestrie oameni, carucioare, biciclete in drumul spre “La calculatoare”...

Hang Zhou (unde o furtuna de zapada m-a tinut prizonier trei zile intr-un hotel),

februarie 2008

P.S. in loc de concluzie…

Aflu de la prieteni din China ca Sleam a revenit la Wuhan si s-a casatorit cu Jin...

Laval,

septembrie 2008

* - am tradus cuvantul fucking prin cacacios din comoditate.

** - habar nu am daca Mozambicul exporta sau nu petrol.

Cel care vorbeşte întruna numai despre el însuşi

    Primesc un e-mail cu subiectul: „Veşti bune!” Îmi tresare o pleoapă. Ce veste bună? Intru în mesaj şi citesc prima frază. „Azi am fost la interviul despre care v-am spus şi m-au luat!” Mă bucur pentru adresantă, dar mă simt uşor înşelat. Citirea rubricii Subject îmi trezise speranţa unor veşti bune avându-mă pe mine drept beneficiar nemijlocit. Mai este şi forma de adresare, reflectată în acel „v-am spus”. Sunt numai unul dintre destinatarii pierduţi într-o listă anonimă. Adresanta se crede vedetă de blog.

    Sună telefonul. Numărul apelantului e dat la secret. Răspund cu inima strânsă şi constat imediat că am avut ghinion. E aceeaşi persoană cu autoarea veştilor bune. Cristina ia o figură panicată şi-mi şopteşte să mai obţin un sfert de ceas amânare. „Ce mai faceţi voi? Tocmai terminaţi de mâncat? Adică aţi terminat deja, sau terminaţi în curând? Cristina mai are puţină treabă? Păi atunci vorbesc cu tine, până se eliberează ea.” Îmi irosesc următorul sfert de ceas mormăind răspusuri de complezenţă la întrebări retorice, gen „Şi atunci, eu ce era să fac?”

    Variaţie: Cel care vorbeşte întruna pe un subiect unic

    Maşină, bani, probleme de serviciu... Chiar dacă ai aceeaşi manie, concretizată în acelaşi subiect favorit, omul poate deveni agasant, pentru că nu ştie când să se oprească.  

    Cel care monologhează întruna

    A nu se confunda cu tipul care vorbeşte întruna numai despre el. Acela poate fi capabil de dialog, dacă subiectul e el însuşi.

    Mâncăm împreună în pauza de prânz, într-un grup de patru. Omul începe să turuie pe un subiect. Cum îi place lui să-şi facă vacanţa... Ce necazuri a avut el cu maşina... Ce crede el despre alegerile din Statele Unite... Spune mai întâi ceea ce pare să fie opinia lui personală (Obama e bun!), apoi pronunţă numeroasele dubii pe care le are, sau de care a auzit, faţă de aceeaşi opinie.

    Încearcă şi altul de la masă să deschid gura, dar n-are loc. Cum presimte o întrerupere, omul măreşte debitul cuvintelor. Ceilalţi trei începem să mâncăm mai repede, dornici să scăpăm de tirul verbal şi să ne întoarcem la birouri. 

    Cel care îţi cere să repeţi fiecare vorbă pe care o spui

    „Ce ai azi de mâncare?” - spune el, privindu-mi mâncarea. „Am o specialitate indiană, a luat-o nevastă-mea de la Costco.” „De unde?” „De la Costco”. „Indiană?” „Indiană, da.”

    „Aveţi un nou coleg”, spune el, cu referire la un nou venit în grupul meu. „E un tip ok” - spun eu. „Cum spui?” „Spun că e ok, am mai lucrat împreună”. „Aţi mai lucrat împreună?”

    Îl întreb dacă are o problemă cu auzul. Tresare şi mă întreabă: „Cum spui?” Repet: „Ai o problemă cu auzul?” Se gândeşte două clipe şi spune: „Nu. Dar de ce mă-ntrebi?” „Păi, pentru că mă pui să repet fiecare vorbă.” „Aaa, asta-i ca să câştig timp, înainte de-a răspunde.” „Poate fi enervant.” „Cum spui?”  

    Cel care se prezintă cu „doamna / domnul” Cutărescu

    Cutărescu e nume românesc, desigur, dar meteahna, am constatat, există şi în Quebec.

    Eram la un service auto păduchios, de pe lângă autostrada 40, unul perfect adecvat maşinii mele. Omul de la birou era un quebechez încă tânăr. Maşina mea avea o problemă care se manifesta intermitent. De cele mai multe ori pornea, uneori nu. După o discuţie lungă, tânărul mi-a spus să vin altădată cu maşina, pentru că în acea zi lipsea un mecanic priceput, capabil de o inspecţie detaliată. M-a sfătuit să dau un telefon înainte. „Şi de cine să întreb?” – l-am întrebat. „De mine. Spuneţi oricui răspunde că vreţi să vorbiţi cu Monsieur Jerry, doar atât”.  

    După cum am mai spus, poate va urma, pentru că pe mine mă enervează mulţi. Din ce în ce mai mulţi.

Cet été j’ai découvert que le bonheur était possible. Ce n’était pas réellement une découverte mais un souvenir qui refaisait surface.

Le bonheur est donc possible. Prenons un être humain et mettons-le devant le soleil, s’il n’y a de soleil, on lui offrira la pluie. La pluie chaude qui remonte à son adolescence où il attendait l’amour en se promenant nu-pieds sous une averse. On lui donnera ensuite un brin de musique qui remonte à travers les rues, le désir de danser, le désir de s’aimer et d’aimer.

Avant cet été j’étais convaincue que le bonheur était un mot creux, qu’il n’y avait derrière que la frustration d’anonymes incapables de faire signe par leurs vies. C’était plutôt quelque chose de méprisable, un thermomètre qui montrait l’approche d’une vulgaire et passagère vague de chaleur.

Avant j’étais dans le genre martyr. Un martyr qui ignorait pour qui il portait la croix. Il voyait bien que la croix était ramollie, qu’elle n’était même plus une croix mais, comme il n’y avait pas sur place des cours pour la réorientation professionnelle des martyrs, il continuait sagement à la porter.

J’ai toujours cru que le bonheur était une sorte de mont Everest. Il fallait atteindre, la manière pénible étant la plus indiquée, quelques sommets d’agrégation (mariage tout joli jusqu’à la fin de sa vie, enfants – pas plus de deux parce que le nombre des enfants est indirectement proportionnel avec le temps à soi, acheter une maison et une voiture pour accéder à un certain prestige social).

J’imaginais vaguement qu’une fois l’escalade finie, il fallait se retirer et s’ennuyer gentiment chez soi, la tranquillité étant le synonyme parfait du bonheur. 

Je ne m’étais jamais proposée de trouver ce que moi, j’aurais voulu faire de ma vie. À quoi bon se poser des questions si les réponses étaient déjà là, elles t’accueillaient dès ta naissance.

Ma première tentative de chercher ce qui me rendrait heureuse s’est faite à travers la négation. On se croit un être singulier, tellement singulier qu’on rechigne à entrer dans le moule qui nous a engendré. On se croit plus intelligent, plus apte à la bonne vie que tous ce qui nous ont précédé. Fini le temps des parents qui ont gâché leur vie à engendrer la nôtre. Fini le temps des fourmis assujetties à un idéal qui leur a été imposé. Démoli. Que tout soit démoli.  En génie assermenté, on s’oppose à tout ce qui nous est proposé. Et on le fait jusqu’au jour où on se rend compte qu’à l’intérieur de notre tête on n’est qu’un nain secoué de colère. Un nain qui se prend pour un géant, mais que sa nature empêche de grandir.

C’est à ce moment précis qu’on se cache derrière sa vie. Soit donné le travail, la recherche de l’autre moitié de sa vie, l’ascension sociale. Soit donné tout ce qui peut s’ériger en mur et qui permet de se cacher derrière.

Il y a des gens qui restent cachés toute leur vie. Il y a d’autres qui guettent le bon moment pour sortir de leur cachette, mais qui ne le trouvent jamais. Il y a d’autres qui sortent, qui s’en vont loin, plus loin que leurs pieds peuvent les porter. Leur souffle s’éteint et ils sont forcés de rebrousser chemin. Enfin, il y a d’autres qui, une fois sortis, ne regardent jamais en arrière, ne retournent jamais sur leurs pas. C’est peut-être cela le bonheur. Le droit de marcher. De marcher en avant.

Chelnerul meu din Venezuela desenat nu seamana cu chelnerul in carne si oase din Venezuela.

L-am botezat asa doar pentru ca ma uitam la el in timp ce desenam.

Chelnerul real din Venezuela e scund si plinut spre gras, sau medium-well, sau three quarters in termeni de restaurant. Are nasul ascutit si adus inainte.

Nu mi-a reusit potretul, dar nu ma deranjeaza.

Am vrut sa desenez orice si a iesit ce a iesit.

Chelnerul in carne si oase din Venezuela nu accepta contactul vizual.

Merge cu capul in pamant si trebuie sa dispui de o cantitate serioasa de rabdare sa iti ia comanda, sa iti aduca comanda si asa mai departe.

Mi-am uitat tigarile in camera hotelului; am pofta sa trag un fum, mai ales pentru ca niste japonezi asezati la a doua masa in fata mea fumeaza ca turcii.

Chelnerul din Venezuela imi aduce factura.

Ii dau o propina* mai mica de 10% cat se da de regula.

Nu pentru ca nu mi-a placut Lomito con pimento cu un sos de piper potrivit de intens, cu un subtil gust de vin,

ci

pentru ca evita

contactul vizual.

Puerto Cabello, Venezuela

12 iunie 2008

*) propina = bacsis.