Sa urci drumul pana la Ranca, in Parang, chiar intr-un Volkswagen, chiar daca drumul este asfaltat si chiar daca vremea este favorabila, nu este lucru usor. Nu insa si pentru cumnatul meu, Marius, care inca din momentul in care a lasat pe dreapta, in B..., soseaua care ducea spre casa memoriala Maria Lataretu - nascuta aici, a condus cu aplomb pana in varful muntelui. Serpentinele la trei sute saizeci de grade, peisajul exceptional, vacile, balegile sau carutele care trebuiesc evitate nu au reusit sa-i distraga atentia sau sa-l puna intr-o postura dificila. A fost o surpriza pentru mine sa-l vad in postura asta de Niky Lauda al familiei: temerar, eficient, precaut, sigur... Ultima oara cand am mers intr-o masina condusa de el fusese cu cinci ani mai devreme, in 2003, pe cand umbla cu o Dacia 1100, editia ’60. Atunci nu am avut ocazia sa-i apreciez calitatile de sofer dat fiind ca masina nu depasea decat cu mare efort optzeci de km pe ora. I le-am apreciat in schimb pe cele de mecanic auto, Zambilica - numele masinii, astazi obiect de colectie al nepotului meu, lasandu-ne de patru ori in drum de la Craiova la Bucuresti. Am prins totusi avionul...
Noi, in semn de apreciere fata de maniera „barbateasca” de a conduce a lui Marius, ne aplecam cand intr-o parte cand in alta, dupa cum cerea legea centrifuga in curbele mai largi. Toti, mai putin maica-mea, Veturia, care asezata „ca o baroneasa”, vorba lui taica-meu, Dumitru, pe scaunul de langa sofer, isi traia cu multa seriozitate pozitia pe care i-o conferea locul de onoare pe care il ocupa in masina. Se tinea dreapta si vorbea putin fiind atenta la drum, gata sa-l ajute pe Marius cu informatii despre traseu; ea, fica a Gorjului, stia cel mai bine locurile. Scaunul in masina si-l castigase de data aceasta, la interventia ginerelui, in defavoarea mea, care as fi avut dreptul sa-l ocup dat fiind statutul meu special de copil-barbat, cel mai in varsta dintre frati, si ratacitor prin strainatati. Inainte de a urca in masina, la Craiova, Marius care tine foarte mult la soacra-sa m-a tras discret de o parte si m-a rugat sa-i cedez locul mamei mele pentru ca este mai spatios si ca, la varsta ei, ii este mai usor sa se urce in masina. Am acceptat cu multa deferenta si am ocupat impreuna cu taica-meu bancheta din mijloc. Felicia si soru-mea, Lacramioara, au fost asezate pe scaunele din spate care, cu indiferenta studiata, s-au supus milenarei legi ortodoxe: femeile stau in urma barbatului. Cel putin in public.
- EU l-am instalat acum patruzeci de ani, spune taica-meu apasand cuvantul „eu”, referindu-se la releul de televiziune pentru care statiunea de la Ranca este cunoscuta. Statiunea are si o partie de ski, dar accesul dificil, lipsa unor programe adecvate de amenajare, statutul oarecum rural si distanta fata de Bucuresti au impiedicat-o sa aiba popularitatea Predealului sau Sinaiei unde protipendada dintotdeauna si-a fact veacul.
Ii ascultam apoi povestea din debuturile ingineriei sale cand, fiu al Gorjului si el, a incercat sa dea ceva inapoi oamenilor dintre care provenea. Nu am avut nici unul dintre noi nici un comentariu, asa ca a mai spus o data ca el a instalat releul care ni se arata din cand in cand de dupa un colt de munte si ne-am intors fiecare le ocupatiile dinainte: Marius cu blue-teeth-ul agatat de ureche facea, precum Napoleon calare, doua lucruri in acelasi timp: conducea si dadea ordine scurte subordonatilor sai de la Craiova si de la Titu; maica-mea scruta drumul; fetele sporovaiau in spate; taica-meu si cu mine ne uitam fiecare la peisajul lui... Din cand in cand, desi parea sa nu de atentie, Lacramioara il chema la ordine pe Marius:
- Mari, desi nu am vorbit inainte de a pleca de acasa, lasa dracului mai incet masina aia. Stii ca nu imi place sa mergi cu viteza...
- Dar, mama... incerca sa raspunda cumnatul meu schimbandu-si tonul pe care il folosise pana atunci cand dadea ordine subalternilor. Fara succes.
- Mari! soru-mea curma fara drept de apel discutia.
Dar nu era nici pericol. Cumnatu-meu nu atinsese decat nivelul doi de alerta. In functie de gravitatea faptelor lui, soru-mea ii spune „Marinas”, „Mari” sau „Marine”. Toate trei alinturi de la Marius. De data asta s-a oprit la nivelul doi, „Mari” si totul s-a incheiat cu bine, soru-mea reluandu-si calma discutia cu Felicia. Noi am rasuflat usurati.
Dracuieste mult, soru-mea. Numai inainte de amiaza am numarat de cinzeci si sapte de ori. I-am spus si m-am ales cu un potop de reprosuri din partea Feliciei ca ce ma bag eu si sa-mi vad de ale mele. Am incercat un protest, dar mi-a taiat-o scurt din priviri, dat fiind ca nu am nume de alint diferite pentru diferite niveluri de alerta, asa cum are cumnatu-meu. Am tacut. Doar in rastimpuri mai indrazneam cate un „saizeci si patru” sau „saptezeci si sase” fara sa mai spun la ce ma refer.
Familia canadiana ajunge pe platoul de filmare

Am ajuns brusc pe tapsanul din fata releului in plina forfota premergatoare intrarii in emisiunea „Veniti acasa” transmisa de TVR International. Puiu, fostul meu coleg de generala ne-a intampinat venind catre noi cu un pas vioi. Ne-am revazut dupa treizeci de ani. Am ramas sa vorbesc cu el, in timp ce familia a alergat sa caute o toaleta. Puiu mai inalt decat ma asteptam si cu parul alb, eu mai fara par si mai gras decat se astepta. Ne-am imbratisat si ne-am comunicat ceea ce observam fiecare la celalalt:
- Nu te-ai schimbat. Te-as fi recunoscut imediat...
- La fel cu tine.
- Ai mai albit un pic...
- Ha! Un pic, spui? Si parul tau parca a mai rarit...
- Da... Si tu, parca te-ai mai inaltat...
- Iar tu, mi se pare sau ai mai pus ceva kilograme?...
Dupa inca doua-trei amabilitati, Puiu, director tehnic la TVR Craiova, isi striga o asistenta care vine insotita de un tip chel.
- Ei sunt „familia canadiana”, ne prezinta Puiu. Imediat imi amintesc un amanunt despre el, o mica amintire care se invartea in jurul meu fara sa pot sa o prind de coada. Imi amintesc cum obisnuia sa rosteasca pe vremuri Puiu cuvintele: clar si precis. Pentru el pronumele personale „el”, „ea”, „ei”, „ele” nu erau „iel”, „iea”, „iei”, „iele”, ci „el”, „ea”, „ei”, „ele”. Si nici unul dintre cuvintele care incep cu vocala e. Puiu era singurul pentru care, in aceste situatii, „cum se scrie, asa se rosteste”: daca nu se scrie i, nu citim i. Nu i-am spus. Oricum intre timp se indepartase catre carul de reportaj pe care scria TF1. Era un cadou de la francezi.
- El este animatorul, Relu - ni-l prezinta asistenta pe barbatul chel. Am sa vin eu sa va chem mai incolo, ne mai spune in timp ce se indeparteaza si ea.
- Buna ziua, ne saluta Relu. Nu va faceti probleme, totul o sa fie foarte bine. Facem, domnule, si noi o emisiune sa atragem romanii plecati in afara sa-si faca macar vacantele la noi. Am sa incep spunand ca ne-am intalnit aseara in statiune unde sunteti in concediu veniti din Canada si am sa va pun cateva intrebari tampite la care dumneavoastra o sa-mi raspundeti... Se intoarce catre un domn cu palarie si cu burta mare, in pantaloni de trening. Domn’ director, si pleaca lasandu-ne in mijlocul tapsanului pe care masinistii isi intind firele, regleaza reflectoarele, fac probe de sunet...
Felicia incearca sa-i spuna ceva. Prea tarziu. Renunta si se uita cu repros catre mine:
- Ti-am spus ca nu merg la un interviu daca nu stiu care sunt conditiile si daca nu este despre literatura. Pe mine nu ma intereseaza aparutul la televizor de dragul aparutului...
Ce sa mai zic? Ca nici eu nu am stiut nimic, ca mi-a fost rusine sa-l refuz pe Puiu care m-a sunat de cateva ori insistand sa venim in emisiunea lui, ca daca tot eram in zona de ce sa nu mergem, ca a fost o ocazie sa mergem la Ranca cu toata familia, ca trebuie sa avem fun... Am renuntat si am raspuns ca si barbatul chel:
- Nu-ti face probleme, totul o sa fie bine...
Am ramas barbatii singuri privind, in tacere, la ce se intampla in jurul nostru. Mi-am aprins o tigara sa-mi dau de lucru si sa-mi calmez putin tremuratul mainilor. Pot sa spun ca la 1650 metri in varful muntelui, numai in camasa cu maneci scurte si inaintand noapte, era frig al dracului. Si nu mai vorbesc de vantul rece care te reteza de la mijloc, si nu alta...
Dupa un timp taica-meu cedeaza, imi da pulovarul lui si se baga si el la adapost in masina. Dupa putin timp il urmeaza si Marius. Ii e frig.
- Atentie, incepem in 4, 3, 2, 1, acum... - se aude intr-un difuzor.
Familia canadiana se pregateste pentru filmare
Barbatul chel se zbuciuma, vorbeste tare, intra un grup de dansatori care joaca in frumoasele lor costume populare alb-negru din zona Novacilor pe muzica unor tigani care tremura si ei, unul din focurile de tabara se prabuseste, stingandu-se, platoul se umple de fum si scantei, dansatorii nu se mai vad si nici muntii din fundal, barbatul chel ia un clop de la unul dintre dansatori si si-l pune pe cap, se da mai aproape de camere, raspunde unor apeluri in direct ale unor romani din strainatate care cer cantece sa le treaca doru’ - din Italia cei mai multi, o cantareata imbracata cu un cojocel, niste personalitati locale se aseaza pe niste scaune sorbind din cani de pamant, nu cred ca e vin, si raspund intrebarilor, o zana a muntilor cu coronita de flori salbatece se plimba asa, de atmosfera prin fata camerelor...
Mai avem douzeci de minute, imi spune asistenta. Ma uit catre masina. Felicia imi face disperata semn sa ma duc la repetitia pentru interviu. Ce am eu nevoie sa facem o repetitie? Spun ce mi-o trece atunci prin cap. Ii spun si ei acelasi lucru cand, razbit de frig, a trebuit sa intru in masina... Felicia s-a calmat; se concentreaza pentru interviu. Ea si-a facut deja planul stie ce va spune, iar acum vrea cu tot dinadinsul sa se asigure ca dau bine si nu o sa spun prostii.
- Hai sa repetam sa ma asigur ca dai bine si nu spui prostii, imi zice.
- Spun si eu ce imi trece prin cap, zic.
- Nu trebuie sa te lasi prins de jocul lui, ma invata aratand catre barbatul chel cu clop pe cap. Ceilalti din masina nu misca. Doar taica-meu mai ia cate o gura de tuica de la Curteana dintr-o sticla care ajunge si la mine.
- Nu ma las, zic luand si eu o gura de tuica hotarat, pe bune, sa nu ma las.
Felicia nu e convinsa; nici nu ma asculta de fapt. Ea stie ca trebuie sa faca repetitie cu mine. Disciplina, munca si rigurozitatea asigura succesul.
- Ce spui daca te intreaba de ce ai plecat din tara?
- Pai...
- Nu. Spui ca ai vrut sa te expui experientei confruntarii cu civilizatia occidentala, sa cunosti alte culturi, sa te supui unui test la nivelul cunoasterii, finalement. Nu te legi de politica, de mineriade, de tigani. Bon, repeta.
Ma fortez sa reproduc cuvant cu cuvant ce a spus. Reusesc cu greu, dar nu revine.
- Ce spui daca te intreaba ce nu iti place in Romania?
- Pai...
- Nu. Spui cu diplomatie ca impresia ta este ca Romania a progresat enorm in ultimii cinci ani de cand nu ai mai fost in tara si ca merge in directia buna. Esti convins ca greutatile inerente ale tranzitiei corelate cu efortul depus pentru intrarea in Europa sunt de domeniul trecutului. Bon, repeta.
Repet gandindu-ma ca oricum voi spune ce imi trece prin cap daca ma va intreba ce nu imi place in Romania.
- Ce spui daca te intreaba daca te mai intorci in Romania? Lasa nu mai spune. Sa gasesti si tu ceva.
Rasuflu usurat. Sunt multumit ca e multumita de mine.
- Doar atat: sa nu te lasi prins de jocul lui si sa nu intri in glume cu el. Nu-ti face probleme, totul o sa fie bine... in momentul in care asistenta vine sa ne cheme sa intram in platou.
Familia canadiana in direct

Ne asezam pe scaunele ramase libere. Ma ia din nou frigul. Simt privirile alor nostri din masina fixate pe noi. Zana muntilor ne da si noua cate o cana de pamant. Goale. Ne uitam unul la celalalt. Camerele nu sunt inca pe noi. Barbatul chel cu clop pe cap joaca cu dansatorii populari.
- Ne-o pune ceva in ele? soptesc Feliciei aratandu-i canile.
- Nu se pune bautura alcolica in timpul filmarilor, ma asigura Felicia. Ma apuca o tristete.
Zana muntilor vine cu o oala de vin si ne toarna in cani. Ne uitam unul la celalalt si sorbim. E chiar vin. Bun. Mai iau o inghititura. Mai mare. Vinul e rece si mi se face si mai frig.
Barbatul chel cu clop pe cap vine voios si cu pofta de vorba catre noi asezandu-se langa Felicia. Zana muntilor se aseaza jos pe iarba langa el.
- Pe cine credeti ca am intalnit aseara cand ma plimbam prin statiunea Ranca, zice el catre camere. O... familie... canadianaaaa... Buna seara si bine ati venit la emisiunea „Veniti acasa”.
- Buna seara, zicem noi departe de microfon. Il intinde totusi catre Felicia si ea mai spune odata buna seara.
- Deci ati venit in Romania in concediu tocmai din Canadaaaa... Ati mai fost la Ranca, de unde sunteti? Din Craiova? Stia el ca venim de la Craiova. Intinde microfonul catre Felicia care e langa el.
- Buna seara, mai spune o data Felicia. Eu nu sunt din Craiova, sotul meu este. Eu de fapt sunt din...
- Ma scuzati doamna, tineti-va raspunsul. Intorcandu-se catre camera cu mana dreapta apasandu-si urechea unde avea o casca minuscula.
- Avem acum un apel din Italia. Alo, alo... Cine este acolo?
- Fiisss, prrrrr, poc – se aude in difuzoare.
- Alo, ne auziti? Cine sunteti?
- Alo. Alo da! Va aud.
- Cine sunteti si de unde dati telefon?
- Eu sunt Bebe si sunt cu prietenii la o bere si un gratar cu mici...
- Asa, asa. Ca la mama acasa...
- Da, sunt foarte buni si la prietenii mei le plac...
- Ce faceti dumneavoastra acolo, in Italia aia?
- Alo, nu prea va aud. Aaaa, ce facem? Mancam mici eu si cu prietenii mei. Si noi sunam de la Parma ca am vazut emisiunea dumneavoastra la televizor. Sa stiti ca este foarte buna. Ne aduce aminte de acasa. Sa o faceti mai departe.
- Multumim, multumim. De unde sunteti de loc? De ce ati dat telefon?
- Pentru ca v-am vazut la televizor si vrem si noi o melodie de la noi. Noi suntem de la Borsa.
- Cum sa nu. Maestre, zice barbatul chel cu clop pe cap catre taraf, aveti una de la Borsa?
Seful tarafului a dat semn din cap ca nu.
- N-avem de la Borsa, tipa catre camera, dar va dam una de la Gorj. Maestre! Si in timp ce taraful se pune pe cantat una de la Gorj, barbatul chel cu clop pe cap se uita catre noi facandu-ne semn ca ne vine randul imediat... Sa va fie de bine si sa „veniti acasa” . La revedere, striga iar catre camera.
Ne linistim si mai sorbim o gura de vin. Face semn tarafului sa se opreasca si se intoarce catre noi.
- Deci ati venit din Canadaaaa... sa faceti concediul in Romaniaaaaa... dam din cap ca da. Si ce am aflat eu mergand aseara prin statiune... Ca doamna, dumneavoastra sunteti scriitoareeee... Ce scrieti, doamna? microfonul catre Felicia.
- Fictiune... microfonul catre barbatul chel cu clop pe cap.
- Si in ce limba scrieti? microfonul catre Felicia.
- Acum limba mea de creatie este franceza... microfonul catre barbatul chel.
- Aaaa; si in romana nu? microfonul catre Felicia.
- Ba si in romana... microfonul catre barbatul chel cu clop pe cap.
- Cate carti ati scris, doamna? Felicia ii zmulge microfonul si se indreapta catre o camera.
- Inainte de a pleca din Romania, in 1999, am publicat trei romane Tara Brinzei, Mica...
Barbatul chel cu clop pe cap da sa ii ia microfonul. Felicia se apleaca catre mine intr-un gest de refuz. Barbatul chel cu clop pe cap isi ridica un alt microfon agatat de gulerul hainei...
- Buna seara, buna seara! Avem un alt apel acum. Cine este acolo?
- Buna seara domnul Relu. Eu sunt Mariana si sunt din Slobozia. Urmaresc cu multa placere emisiunea dumneavaostra care este foarte buna si va urez sa o faceti mai departe.
- Mumtumim, multumim si ce putem face pentru dumneavoastra?
- Nimic. Ma uitam la televizor si m-am gandit ca poate si sora mea din Italia priveste emisiunea si m-am gandit sa o salut, daca ma aude.
- Si o melodie nu vreti pentru sora dumneavostra sa-i vina dor si sa „vina acasa”...
- Nu. Nu. Salut Ioana, sa dai si tu un telefon, ca am sa-ti spun ceva si nu te-am gasit aseara cand am incercat. E urgent...
- Bine, bine, sa revenim la familia canadiana, zice barbatul chel cu clop pe cap facand semn catre regie sa taie apelul Marianei.

Mai sorbim o gura de vin si ne aranjam hainele pentru camere.
- Deci, domnul din Canada, cum comunicati domnule cu cei din Romania? Stati putin ca avem un apel... Alo, cu cine vorbim?
- Buna seara... fiiisss, prrrr, poc, se aude in difuzoare...
- Alo, cine este?
- Fiiss, prrrr, poc... Sunt eu Ioana, din Italia. Sunt soru-sa lu’ Mariana din Slobozia. Sa stiti ca aveti o emisiune foarte buna, sa o faceti mai departe... Mariana, ti-am luat apelul si te sun eu, da’ sa-mi iau cartela maine ca nu mai am minute. Sa-mi dai un bip ca sa nu platesti ca te sun eu inapoi, cand esti libera sa te sun, ca sa nu ne auda Titi. Sa-i spui lu’ Sanda ca n’am avut prin cine sa-i trimit ce mi-a cerut, dar vad eu cum oi face si tot ii trimit una pana la nunta lu’ fii-sa...
Barbatul chel cu clop pe cap face semn sa se taie apelul Ioanei... Noi mai bem o gura de vin.
- Multumim. Deci domnul din Canada cum comunicati cu familia de aici, prin internet? prin telefon? Felicia imi da microfonul.
- Si prin internet si prin telefon, dar...
- Si aici cum va simtiti?
- Mi-e frig, zic. Sunt din Canada, mi-am adus canadianca cu mine, dar mi-am uitat canadiana si mi-e frig...
Si mai beau o gura de vin, in direct pe TVR International in timp ce barbatul chel cu clop pe cap imi ia microfonul, ca sa dovedesc ca mi-e frig.
- Ha, ha, ha. Asta’i buna, spune cu veselie mare barbatul chel cu clop pe cap. Poa’ sa ninga, poa’ sa ploua, mi-am luat canadiana noua... mai zice indreptandu-se catre grupul de dansatori care inghetasera si ei pierduti undeva in decor...
18-iulie-2008
