Depuis 2001 • No 45 • Montréal • 15.05.2008
Mai 2008

Din Canada, cu luciditate despre Romania

Interviu cu profesorii Lavinia Stan si Lucian Turcescu, autori ai lucrarii « Religion and Politics in Post-Communist Romania »

Iulia-Anamaria Salagor

Cristina Toma

Organizata de Centrul pentru Studii Interdisciplinare  social-culturale al Universitatii Concordia, lansarea lucrarii « Religion and Politics in Post-Communist Romania » ( Religie si politica in Romania post-comunista )* s-a bucurat de o audienta am putea spune numeroasa, daca tinem cont de faptul ca subiectul abordat nu face parte din temele de dezbatere «  la moda ». Si totusi, de mai bine de 10 ani, cei doi autori, Lavinia Stan si Lucian Turcescu, reputati profesori in stiinte politice, respectiv teologie, isi unesc eforturile de cercetare pentru a aduce clarificari asupra unor probleme ce tin de trecutul recent al tarii lor de origine si pentru a face cunoscuta in spatiul anglofon situatia actuala a unui stat aflat in plin proces de democratizare.

       Nu am putut sa nu remarc pe parcursul discutiei cu cei doi cercetatori, pasiunea pentru munca lor si excelentul spirit de echipa, colaborarea dintre ei prelungindu-se de altfel si in viata de zi cu zi.

Iulia-Anamaria Salagor: Cum ati luat decizia de a emigra in Canada?

Lavinia Stan: Mama mea fusese invitata la o conferinta in 1988, in Canada, si a decis sa ramana, iar eu si Lucian am emigrat in 1991.

I.-A. S.: De unde provine interesul pentru teologie, respectiv stiinte politice? Ce a presusupus procesul de integrare si  reorientare profesionala pentru o familie de tineri imigranti est-europeni ? Ce amintiri pastrati din perioada Nova Scotia, ca tineri profestori la universitatea  St. Francis Xavier  ?

Lucian Turcescu: Eu personal am inceput  cu studii in automatica si calculatoare. Eram un student bun la matematica si fizica, dar dupa doi ani mi-am dat seama ca nu ma atrage domeniul, inca lucram cu cartele perforate, calcuatoarele nu erau ceea ce imi doream. Am cautat un debuseu, initial in filosofie; ca sa fii admis la facultate trebuia sa ai  o aprobare de la secretarul de partid, pe care nu o puteam obtine si in cele dim urma m-am decis pentru teologie, in 1987. In 1988 am fost admis la Facultatea de Teologie de la Sibiu si in 1990, cand s-a ivit posibilitatea, m- am transferat la Bucuresti. In Canada initial ne-am stabilit la Vancouver, unde nu exista insa un program doctoral in teologie, si am decis sa ne mutam la Toronto, unde am inceput studiile doctorale la renumita Toronto School of Theology din cadrul Universitatii Toronto.

L.S : Virajul meu din marketing spre stiinte politice s-a produs natural, pasiunea pentru cele din urma manifestandu-se in alegerea temei pentru proiectul final al programului de master in marketing de la Universitatea  British  Columbia. Lucrarea a presupus realizarea unei cercetari privind modul in care pozitiile politice influenteaza receptarea anumitelor anunturi publicitare ; astfel schimbarea de domeniu s-a produs firesc si am continuat studiul stiintelor politice printr-un doctorat la Universitatea din Toronto. Experienta ca profesori la Universitatea  St. Francis Xavier  a fost extrem de interesanta, pastram amintiri placute; aceasta universitate este cotata ca cea mai buna din Canada la nivel “undergraduate”, cu taxe de scolarizare mult mai mari decat cele ale universitatilor quebecheze.

I.-A. S.: D-le Turcescu, sunteti presedintele Asociatiei canadiene de studii patristice. Ce rol are aceasta asociatie in lumea academica si care este interesul pentru patristica in Lumea Noua ? Ce activitati aveti in agenda ?

L.T. : Sunt membru al acestei asociatii din 1997, in 2004 am fost ales presedintele ei pentru doi ani, iar acum ma aflu la sfarsitul celui de-al doilea mandat ca presedinte. Asociatia numara aproximativ 70 de membri, profesori si studenti doctoranzi in majoritate canadieni, dar si din Statele Unite, Franta, Italia, Germania, Australia, si chiar o persoana din Islanda. Locul studiilor patristice pe vechiul continent si in lumea noua sunt percepute diferit. Aici ele nu sunt prioritare precum pe vechiul continent, unde exista un specialist in patristica aproape in fiecare facultate de teologie. In America de Nord exista un interes in crestinismul primar, dar nu neaparat in Sfintii Parinti (autorii studiati traditional cu mare respect in Europa), ci in principal in Biblie, gnosticism si scrierile apocrife – acele arii care au fost neglijate pentru o lunga perioada de timp. Multe dintre aceste scrieri gnostice au fost descoperite in 1945 la Nag Hammadi in Egipt (pentru specialisti ca mine, abrevierea NHL inseamna « Nag Hammadi Library », nu « National Hockey League »). Ele sunt scrieri gnostice despre a caror existenta se stia, dar nu fusesera vazute timp de 17 secole. Cea mai recenta scriere gnostica descoperita a fost Evanghelia dupa  Iuda, publicata in 2006. Personal eu ma specializez in secolele IV si V, cand au avut loc mari dispute trinitare si cristologice. Asociatia organizeaza anual o conferinta unde membrii ei se intalnesc, fac prezentari, primesc comentarii de la colegii lor, si socializam. Ne intalnim in cadrul mai mare al Congresului Canadian de Stiinte Umane si Sociale; anul acesta congresul va avea loc la Vancouver, la sfarsitul lunii mai si inceputul lui iunie, unde timp de o saptamana se vor reuni aproximativ 10.000 de specialisti in diverse domenii. In afara de acest eveniment major, asociatia noastra se implica in promovarea studiilor patristice in general in universitati, organizarea si sponsorizarea diferitelor conferinte de mai mica anvergura, ultima dintre acestea fiind una pe care am organizat-o eu cu un coleg la Montreal in 2006 si intitulata « Receptarea si interpretarea Bibliei in antichitatea tardiva ». Volumul cu prezentarile de la Montreal (menit sa il onoreze pe venerabilul meu coleg si patristician francez relocat la Montreal, Charles Kannengiesser) urmeaza sa apara la prestigioasa editura olandeza Brill in cateva luni.

I.-A. S.: D-le Turcescu, in calitatea de coordonator ati publicat lucrarea Dumitru Staniloae : Tradition and Modernity in Theology. In ce masura opera  reputatului teolog roman v-a influentat cariera ? In ce consta modernitatea discursului telogic al parintelui Staniloae ?

L.T. : Parintele Staniloae si gandirea lui m-au influentat in sensul ca interesul pentru patristica imi vine de la el. Datorita in principal Parintelui Staniloae, se punea un mare accent pe patristica in studiile teologice din Romania. Staniloae insusi s-a format intr-o perioada cand in catolicismul francez se dezvolta « teologia regasirii surselor » (ressourcement). In Franta, incepand cu anii ’30, nume importante ca Jean Danielou (predecesorul lui Kannengiesser la Institut Catholique de Paris), Henri de Lubac, si altii au contribuit la aceasta teologie de regasire a surselor crestine si au avut un impact major asupra  Conciliului Vatican II. Cam in acelasi timp, ortodocsii au  imbratisat si ei conceptul de regasire a surselor patristice. Parintele Staniloae a contribuit major la aceasta miscare in Romania, desi, traind sub comunism, nu a putut sa publice foarte mult si nu era cunoscut in afara. Operele lui nu erau traduse si nu existau comentarii la scrierile lui. In ultimii 15 ani au inceput sa apara traduceri ale scrierilor sale, in germana, franceza si engleza. Ideea volumului pe care l-am initiat si coordonat a fost aceea de a publica intr-o limba de circulatie cateva comentarii la unele aspecte importante din opera lui Staniloae, precum patristica, ecumenismul, dialogul cu modernitatea. Am beneficiat de colaborarea unor teologi ortodocsi, catolici si protestanti, si pana in prezent volumul de mai sus este singurul comentariu occidental la opera lui Staniloae. Contributia principala a lui Staniloae a fost accea de a face sfintii parinti accesibili cititorului modern avid de spiritualitate. O tema majora scoasa la lumina de Staniloae este cea a indumezeirii la parintii greci. Aceasta doctrina ortodoxa a salvarii prin indumnezeire (perfectionarea naturii umane dupa modelul perfectionarii naturii umane a lui Hristos) este din ce in ce mai apreciata de teologi vestici, iar eu recent tocmai am oferit cu succes un curs despre aceasta tema aici, la Universitatea Concordia.

Lucian Turcescu

I.-A. S.: Ati semnat impreuna traducere din germana a lucrarii lui Carl Schmitt, Teologia politica (Bucuresti : Universal Dalsi, 1996). Care au fost motivele alegerii operei lui Schmitt ?

L.S. : De multa vreme noi am dorit sa lucram impreauna, dar fiecare sa-si pastreze domeniul de specialitate. Aceasta carte a fost ca un « avant la lettre » pentru colaborarea noastra, a fost ca un test si am observat ca lucrurile se pot desfasura bine.

I.-A. S.: Doamna Lavinia Stan, am constatat  o preocupare constanta a dvs. pentru perioada de tranzitie a fostelor tari comuniste est-europene. In 1997 ati publicat in engleza lucrarea Romania in Transition. Ultima dvs. carte,  aparuta anul acesta la editura Routledge  in Marea Britanie se intituleaza Transitional Justice in Eastern Europe and the Former Soviet Union: Reckoning with the Communist Past. Explicati, va rog, acest concept nou de “justitie de tranzitie” si care sunt concluziile ultimului capitol in care analizati diferentele dintre tari?

L.S. : Consider ca termenul de « justitie de tranzitie » nu este potrivit pentru a descrie intregul procesul. Eu il prefer pe cel de « decomunizare », vazut ca un proces de indepartare a mostenirii comuniste. Nu e vorba doar de inlaturarea fostilor lideri ai partidului comunist din viata politica si sociala postcomunista, ci conceptul poate fi extins si la alte regimuri dictatoriale si la marginalizarea nu numai a fostilor decidenti politici, ci si a fostilor securisti, agenti secreti, judecatori, politisti, generali de armata implicati in violarea drepturilor omului. Este procesul prin care noile democratii, in general, se uita la trecutul lor recent si incearca sa-l rexeamineze pentru a nu se mai repeta, pentru a educa populatia in ceea ce priveste problemele si pericolele ridicate de mentalitatea politica, de cultura politica, de instituttiile dictatoriale care isi pot face simtita influenta in noua democratie. Practic aceasta justite de tranzitie este un segment al teoriei democratizarii. Este, de fapt, singurul segment din stiintele politice care isi concentreaza atentia pe trecut. Pentru a intelege ce ti se intimpla in prezent si cat de limitate iti sunt optiunile de viitor, trebuie sa intelegi acest trecut recent pe care societatea in care traiesti l-a experimentat. Uitandu-ne la toate tarile est europene si ale Americii Latine, ne dam sema ca vechea generatie, prin faptul ca  detine  controlul jocului politic, inca detine controlul sistemului educational si  iti influenteaza modul de socializare a generatiilor noi. Nu scapi practic de trecut, ci trebuie sa astepti ca sa moara cateva generatii ca sa poti spune cu incredere ca « nefacand nimic », doar printr-un proces natural - de nastere si moarte – ti se vor rezolva problemele politice. Dar nimeni nu traieste atat de mult, ci vrea ca schimbarile sa se intample mai repede.

         Exista diferente semnificative in ceea ce priveste modul in care fostele tari comuniste s-au raportat la trecutul comunist. De la « zero » - in Rusia, tarile Asiei centrale, ale Caucazului, care pur si simplu au sters cu buretele, au ignorat complet trecutul lor comunist - pana la « foarte mult », ca in Germania si Cehia care au practicat lustratia radicala. In aceste ultime tari, mii de oameni si-au pierdut pozitiile, mii de oameni nu au mai putut candida pentru anumite functii, pe ideea ca au fost implicati in violari de drepturile omului in perioada comunista. Au fost preferati oameni fara abilitati si formatie adecvata, dar care din punct de vedere moral sunt curati. In Germania si Cehia au fost deschise arhivele secrete, s-a oferit accesul la dosare, s-au intentat procese. Romania se situeaza intre cele doua extreme mentionate. Cartea mea combate anumite teorii si analizeaza factorii care au dus la aceasta disparitate, desi noile democratii au pornit de la acelasi trecut comunist. Eu cred ca legitimitatea regimului comunist poate fi o explicatie a diferentelor. Unde regimul comunist nu a fost privit de populatie ca fiind legitim, ca in Tarile Baltice sau in Cehia, atunci decomunizarea este mai pronuntata. Unde regimul comunist a fost legitim, ca in Romania de exemplu, unde unul din trei adulti era membru de partid, si in care fostii comunisti au preluat puterea chiar si imediat dupa caderea regimului comunist, procesul de decomunizare a fost extrem de lent. Niciunde in lume partidul comunist n-a fost un partid de masa ca in Romania…

I.-A. S.: Cum explicati aceasta aderare in masa la partidul comunist a romanilor ?

L.S. : In ultima parte a perioadei comuniste in Romania a existat acest fenomen de aderare masiva la partid, fiindca Ceausescu a stiut sa joace cartea comunismului nationalist, care i-a facut pe romani sa se simta confortabili cu comunismul, fiindca fusese autohtonizat.

I.-A. S.: Ce trebuie sa retina tanara generatie din aceasta experienta negativa a istoriei ?

L.S. : Principiile si ideologiile sunt bune in masura in care nu neaga dreptul la existenta a individului. In numele colectivitatii si a unor idei abstracte oamenii au fost ucisi, maltratati, infometati si infricosati. Teoria marxista in sine e atragatoare, fiindca e atat de idealista, dar punerea ei in practica a fost dezastruoasa.

I.-A. S.: Studentii dvs. din Canada cum percep fenomenul est european, d-na Stan ? Ce reactii aveti la primul, dar la ultimul curs?

L.S. : Aici studentii sunt mai receptivi la exemplele practice decat la teorii. Daca la inceput unii mai sustin ca ceea ce s-a intimplat in Romania de exemplu, a fost un experiment de punere gresita in practica a  unor idei comuniste superbe, la sfarsitul cursului, dupa ce le prezint dosarul meu de la Securitate si le povestesc ceea ce am trait eu concret in Romania comunista, parerile sunt schimbate. Le citesc din dosarul meu de urmarire informatioanla, cand la 22 de ani, ca studenta, fara sa fac propaganda comunista, fara sa impart manifeste, am fost pusa sub urmarire serioasa deoarece am facut o gluma despre regimul aflat atunci la putere. Corespondenta mea privata se regaseste in acest dosar, scrisori trimise prietenilor, rudelor. Le explic studentilor mei motivul pentru care s-a si prabusit comunismul : se ajunsese sa se intereseze de « non-cazuri » ca al meu. In loc sa apere natiunea si statul, Securitatea apara partidul, chiar si cand nu era cazul. Si cu povestea de viata imi cuceresc studentii. Semestrul acesta i-am pus sa vizioneze filmul « The Life of Others » (despre politia politica STASI din Germania de Est) si studentii au fost lamuriti pe deplin despre metodele comuniste.

I.-A. S.: Pe 31 martie 2008 a avut loc lansarea la Montreal, a cartiiReligion and Politics in Post-Communist Romania, aparuta in 2007 la prestigioaga Oxford University Press si pe care o semnati in calitatea de co-autori. Cum s-a desfasurat procesul de documentare in Romania? Cine au fost persoanele care v-au acordat sustinerea in strangerea datelor?

L.S. : Aceasta carte este o extensie semnificativa a unui articol despre religie si politica in Romania (publicat in 1999), care a fost « foarte prizat » in mediile anglofone. Practic noi lucram de 10 ani la acest studiu. Am avut sansa, intr-o competitie academica acerba, ca proiectul nostru despre Romania sa obtina cea mai mare bursa canadiana pentru o cercetare in domeniul stiintelor sociale, 130 000 CAD, cu o echipa de cercetare formata doar din noi 2 (bursa maxima posibila in domeniu este de 250 000 CAD, dar de regula cu echipe de cercetare mult mai numeroase). Acest suport fianciar generos oferit de Social Sciences and Humanities Research Council of Canada (SSHRC) ne-a permis sa mergem, incepind cu 2000, in fiecare an in Romania, pentru a intervieva numeroase personalitati ale vietii religioase si politice, profesori universitari, cercetatori, jurnalisti, membri ai societatii civile, etc. Am studiat dosare, am consultat biblioteci, am analizat legislatie, dezbateri parlamentare, si nu in ultimul rand, ne-am familiarizat cu literatura de specialitate din Romania si strainatate. Am angajat asistenti in Romania si in Canada, care sa ne ajute cu strangerea altor materiale.

Lucian Turcescu

I.-A. S.: Ce ar trebui sa retina cititorul din cele 200 de pagini ale lucrarii dvs structurata in noua capitole, fiecare capitol fiind o problematica in sine si  putind fi dezvoltat in cercetari de sine statatoare?

L.S. : In primele doua capitole definim relatiile care exista intre biserica si stat in Romania. Apare problema oferirii statutului de biserica de stat Bisericii Ortodoxe Romane (BOR). Exista grupuri care doresc separarea totala a bisericii de stat si altii care doresc un model pluralist. Concluzia noastra este ca statul poate mentine o neutralitate fata de biserica, fara insa a adopta un model de separare stricta de ea, in genul Statelor Unite sau al Frantei.

L.T. : In al treilea capitol, « Religie si nationalism », explicam ca datorita integrarii euuropene, problema nationalismului a fost lasata in umbra. Dar sa nu uitam ca C.V.Tudor a fost in politica, la un pas de a ajunge presedinte… Insa nationalismul virulent este plaga natiunilor care inca nu si-au gasit foarte bine drumul. Romania este inca un stat tanar…

I.-A. S.: Un alt capitol este intitulat  « Politicile relatiilor dintre Bisericile ortodoxa si greco-catolica ». La ce concluzie ati ajuns ?

L.T. : Concluzionam ca retrocedarea proprietatilor bisericesti confiscate de comunisti de la greco-catolici si aflate in posesia ortodocsilor ar trebui sa fie lasata pe seama curtilor juridice si sa se renunte la comisia de dialog dintre ortodocsi si greco-catolici care doar a blocat procesul de retrocedare.

L.S. : In urmatorul capitol, « Religie si alegeri » se pune problema neutralitatii BOR in viata politica. Initial, multe partide nu erau constiente de «curtarea» bisericii, in special cea majoritara (BOR), pentru atragerea voturilor. In 1996, la marea confruntare dintre Constantinescu si Iliescu la televiziune, cand Iliescu a fost surprins de Constantinescu cu intrebarea daca este ateu, partidele politice au realizat influenta pe care religia o poate juca in alegeri. Credem de asemeni ca PSD-ul a pierdut alegerile in 2004 datorita lipsei de suport din partea BOR.

In capitolul al saptelea aratam ca cea mai mare realizare a bisericii dupa 1989 a fost reluarea  educatiei religioasa in scolile publice.

L.S. : In capitolul urmator, « Religie, politica si sexualitate», tratam in principal temele avortului si a homosexualitatii si pozitionarea religiei fata de ele. In Romania problema avortului nu a fost pusa in discutie de catre biserica, datorita faptului ca el fusese interzis de catre Ceausescu si era astfel un subiect foarte sensibil dupa legalizarea lui in 1989. BOR s-a orientat in schimb catre homosexualitate si a incercat sa o mentina criminalizata (conform articolului 200 din Codul Penal comunist), insa clasa politica a cedat presiunii venite din partea Uniunii Europene si a abrogat articolul 200, in ciuda protestelor BOR. Surprinzator pentru noi a fost sa constatam ca anumite metode moderne de  reproducere, precum fertilizarea in vitro, sunt privite cu aversiune de biserici si mass media. Alte probleme moderne de bioetica, precum mama-surogat, nu au fost inca adresate de catre BOR.

L.T. : Ultimul capitol, « Religie, democratizare si extinderea Uniunii Europene », a fost scris inainte de intrarea Romaniei in Uniunea Europeana, cand inca era patriarh Teoctist, iar noi incercam sa vedem cine va castiga din  cele doua fractiuni create in jurul lui Anania si a lui Daniel. Si intre conservatorismul lui Anania si modernitatea lui Daniel, noi spunem ca acesta din urma are mai multe sanse de castig, ceea ce s-a si intimplat.

I.-A. S.: Care sunt proiectele de cercetare in curs si pe cand o noua calatorie in Romania?

L.T. : In prezent pregatim aparitia in limba romana, la editura Curtea Veche, a lucrarii Religion and Politics in Post-Communist Romania ». Am castigat o noua bursa pentru a extinde modelul tematic al studiului la inca zece state est-europene.

I.-A. S.: Va felicit pentru bursa castigata, va multumesc pentru timpul acordat  si va doresc mult success in activitatea dvs.

*Pentru cei interesati, cartea poate fi cumparata de pe site-ul www.amazon.com, dar daca este comandata direct de la Oxford University Press (www.oup.com), se poate obtine o  reducere de 20% fata de pretul original, folosind codul promotional 23954.
Mai 2008

Cherchez l’Arcadie

Interview avec l’écrivain H. Nigel Thomas

Felicia Mihali

Gilles  Valiquette

Par je ne sais quel hasard, mon adresse courriel est arrivée sur la liste d’envoi de The Yellow Door, de qui on lit sur leur site web :  «The Yellow Door is a community organization offering volunteering opportunities to its constituents. We provide an outreach program for seniors, a music and poetry venue for amateur artists, and meeting rooms for community groups. Situated in downtown Montreal, the Yellow Door has been an integral part of its community for over 100 years. Also known as the YMCA of McGill, the organization has always espoused precepts of social justice, freedom of expression, spirituality and personal growth.” 

En tant que rédactrice en chef d’un magazine qui est principalement rédigé en français, je dois avouer que, généralement, nous recevons des communiqués de presse concernant surtout le côté francophone de la culture québécoise. En matière de culture, les deux communautés gardent la même démarcation qui sépare les deux langues maternelles. (Le seul grand événement littéraire montréalais qui ait réussi avec succès la réunion des deux communautés est le Festival international Metropolis Bleu, qui se déroule annuellement à Montréal, fin avril début mai.) Le reste de l’année, l’institution littéraire montréalaise fonctionne comme suit : les auteurs francophones se voient analysés et interviewés pas La Presse, Le Devoir, Voir, Ici, les auteurs anglophones par The Gazette, Mirror, Hour. Les deux côtés sont méfiants concernant la capacité de l’autre de lire en version originale ce qui n’est pas produit dans sa langue maternelle. Et pour les auteurs vraiment à succès, on attend patiemment leur traduction. 

Le fait que The Yellow Door ait pris contact avec Terra Nova m’a réjouie. J’y ai découvert les intéressantes lectures qu’Ilona Martonfi organise au 3625 Aylmer, avec des auteurs anglophones desquels les francophones n’ont aucune idée. Et c’est ici que j’ai lu pour la première fois sur un auteur dont le livre a attiré mon attention. Il s’agit de H. Nigel Thomas et de  son roman, Return to Arcadia. Lorsque j’ai demandé le livre en service de presse, l’auteur s’est vite montré volontaire pour en parler à son éditeur. Après avoir regardé le site de Terra Nova, il a tenu toutefois à me redemander si nous faisions des critiques de livres écrits en anglais. Je ne pense pas que M. Thomas doutait de ma capacité de lire en anglais, mais de l’intérêt que nos lecteurs, majoritairement francophones, porteraient vraiment à la littérature anglo-canadienne. Dans ma réponse, je voulais être rassurante concernant les deux aspects. Le cas de Nigel est en soi un exemple qui parle de lui-même : originaire des Caraïbes, il écrit en anglais et a enseigné dans une université francophone. Ce mélange linguistique n’est-il pas rassurant en ce qui concerne l’intérêt que les deux communautés se portent de plus en plus? Vous allez me dire que c’est un rêve, mais si vous comparez le paysage littéraire des trente dernières années, et particulièrement des dix dernières avec ce qui était auparavant, on sent, par-ci par-là, le vent des changements.  

                                                ***

Sans hésiter, je place le livre de H. Nigel Thomas, publié par TSAR Publications, dans la nouvelle littérature migrante émergente au Québec, malgré l’opposition de certains spécialistes francophones à reconnaitre cette littérature comme un chapitre digne d’attention dans l’histoire littéraire. Joshua, le personnage amnésique de Nigel, se place dans cette zone grise de héros embrouillés dans les fils de leur identité. Joshua vient d’une île des Caraïbes, une fictive Isabella qui peut ressembler à St-Vincent, le lieu de naissance de Nigel. Né d’une femme noire violée par le maitre de la plantation de canne à sucre où elle travaille, adopté par la suite par l’épouse du maitre après la mort de celui-ci, Joshua est Blanc de peau et Noir dans son identité. Trouvé un jour, presque gelé, sur le Mont-Royal, amené dans un hôpital psychiatrique, Joshua se réveille le lendemain sans savoir qui il est. Le livre parle de ses essais désespérés pour ranimer son passé. Le va-et-vient entre passé et présent fait du livre de Nigel Thomas le Buildungsroman de Joshua, mais, en même temps, de toute une époque, de la mentalité sociale et raciale générée par les changements qui suivirent les années soixante. En plus, Joshua n’est pas un immigrant typique : il n’est pas quelqu’un à la recherche d’un job, ni humilié par son employeur ou par son propriétaire. Son cas est plus complexe, car en plus d’être homosexuel, il est masochiste. La recherche de son drame va non seulement puisée dans sa race, mais dans son psyché aussi. Le retour dans l’Arcadia de son enfance serait-il une solution? Quoi qu’on dise, le pays natal reste l’endroit où l’on se fait le plus rapidement des amis et des ennemis (je cite de mémoire le livre).

Comme à chaque fois que je lis un livre écrit par un immigrant, la curiosité m’emporte, même si l’expérience de Nigel ne ressemble pas du tout à la mienne. Originaire des Caraïbes, connues pour son passé colonial et l’oppression raciale, Nigel est venu au Canada l’année suivant celle de ma naissance (1968). Avec des années passées en tant qu’enseignant de français et d’anglais à Montréal, suivies par des études doctorales qui l’ont amené à enseigner la littérature américaine à l’Université Laval, Nigel est un contemporain de tous les grands changements sociaux, culturels et économiques du Québec. Son expérience me semble l’une des plus intéressantes :

F.M. Nigel Thomas, votre expérience à travers les trente dernières années au Québec, vous donne un statut à part : si vous n’êtes pas un vrai Québécois, vous êtes de toute façon quelqu’un qui connaît bien l’endroit. Qu’en est-il des rapports avec votre enfance passée à St-Vincent et votre adolescent et maturité à Montréal?

N.T. Comme la plupart des immigrants, j’ai quitté mon pays parce que je croyais pouvoir trouver une meilleure vie ailleurs : une formation universitaire, une culture cosmopolite, un revenu qui me permettrait une existence plus diversifiée, une société plus ouverte sur l’homosexualité, etc. Rendu au Canada, plus précisément à Montréal, j’ai compris, petit à petit, que pour ce faire, il fallait accepter une vie d’isolement. La communauté, dans la forme  où elle existe à St. Vincent, n’était pas possible ici, car la société est structurée différemment. Ici, l’individualisme prime et l’amitié n’est pas gratuite.

J’ai aussi découvert qu’avec le titre d’immigrant on m’avait déjà accordé le rôle de l’employé à bon marché. En plus, en tant qu’immigrant noir, certains travaux m’ont été réservés. À l’université, je me trouvais avec des professeurs qui parlaient des Noirs en tant que primitifs et déficients intellectuels. Dans la société, j’avais à me défendre contre des stéréotypes qui ont survécu à l’esclavage noir. Tout cela était pour moi un assaut sur mon humanité. Donc conserver ma dignité était parmi mes plus importantes priorités et beaucoup de mon énergie y était consacrée.

À l’obtention de mon bac, je songeai sérieusement à retourner chez moi, sauf que la liberté sexuelle que je vivais ici n’était pas possible chez moi. Donc j’ai continué mes études. Il est aussi vrai qu’au début des années ’80, le sort des immigrants s’était amélioré. La discrimination brutale avait diminué et les immigrants trouvaient ici et là des espaces pour s’installer dans l’économie canadienne. Les communautés immigrantes se sont élargies, et je me sentais moins isolé qu’avant. Bien sûr, le processus d’adaptation à une nouvelle culture était en majeure partie déjà accompli.

F.M. À l’époque de votre arrivée, je pense que la démarcation entre les deux solitudes était encore plus évidente qu’aujourd’hui. Vous parlez avec facilité les deux langues, vous avez travaillé dans les deux langues, et vous écrivez en anglais. En ce qui vous concerne, quelle place occupez-vous dans ce paysage linguistique et spirituel?

N.T. À vrai dire, dans mes 15 premières années ici, mon rôle était en grande partie spectateur de la société québécoise. Bien sûr, j’apprenais le français, j’étudiais la littérature québécoise, je suivais le débat souverainiste, je comprenais les arguments fondés sur les deux nations fondatrices et la décolonisation. (J’étais en partie sympathique; après tout, moi-même j’étais né et j’avais grandi dans une colonie anglaise). J’observais aussi la fonte(la perte d’influence) du Catholicisme, chose qui me plaisait énormément. Mais je faisais le tout plutôt comme un exercice intellectuel : d’une part, parce que je ne savais pas quel était mon rôle dans cette société, d’autre part, parce que je plaçais le tout dans ce que l’on pourrait appeler le drame inhérent à la condition humaine (au modèle de la Révolution française, pour ne pas dire ma déception face aux pays qui avaient gagné leur indépendance des colonisateurs à la fin des années ’50 et au début des années ’60.) 

L’exception était la politique portant sur la langue française. La loi 101, à mon avis, était en majeure partie justifiée. De ma perspective de l’étranger, l’arrogance des Québécois anglophones, leur sens de supériorité face aux Québécois francophones, me paraissait bizarre et nécessitait un correctif. Par contre, je craignais qu’une conséquence de la loi 101 puisse faire du Québec une sorte de ghetto linguistique.

À Québec, dans les années ’90, je sortais pendant neuf ans avec un Québécois, une expérience qui m’a permis de vivre la culture dans son quotidien et de voir dans le folklore et la culture orale en général des ressemblances avec la culture antillaise. (Je m’en sers dans le roman que suis en train d’écrire) J’ai pu également observer de très près comment les Québécois tissent et expriment leur identité et comment la langue symbolise toutes sortes de sentiments qui, proprement dit, ne lui appartiennent pas.

Cela dit, je ne partirai pas en guerre à la défense d’une langue. La raison est simple : ma langue maternelle m’a été imposée par la colonisation. Les langues pour moi sont principalement des outils de communication, des ponts entre cultures différentes. (À ce titre, je voulais être polyglotte, désir que j’ai sacrifié pour la poursuite d’un doctorat.) Pour donner un exemple concret : je vivais à Québec pendant les débats sur les accords du Lac Meech et Charlottetown, et beaucoup de gens voulaient connaître mon opinion sur le sujet. J’ai répondu que je n’en avais pas puisque je n’étais ni anglais ni français : j’étais Noir, réponse qui a évoquée beaucoup d’hostilités.
À l'heure actuelle, je me vois, pour emprunter un cliché, comme citoyen du monde global. Ma préoccupation est et restera la dignité humaine. Montréal-Québec-Canada c’est la scène où se passe le drame de mon existence. Par nécessité, j’accepte un certain nombre d’étiquettes tout en ayant horreur des étiquettes. 

F.M. De nos jours, pensez-vous que votre arrivée au Canada se serait déroulée autrement? Qu’est-ce que le processus d’accommodement raisonnable a signifié pour vous? Pensez-vous qu’aujourd’hui il aurait été différent?

N.T. Définitivement. Il existe maintenant des communautés d’accueil pour les immigrants arrivants des quatre coins du globe. Il y a 100,000 immigrants des Caraïbes anglophones à Montréal maintenant et ils ont tous leurs organismes d’appui. Les préjugés crus d’antan sont largement disparus à Montréal. (Je suis certain que c’est le cas pour Toronto et Vancouver, les deux autres villes canadiennes multiculturelles.)  Cependant, ils en existent à Québec et ailleurs où les immigrants sont moins nombreux.

Ces préjugés-là ont été soulignés par la déclaration de Hérouxville. Le processus d’accommodement raisonnable a donné lieu à une chose positive : on ne peut plus nier le racisme ou, si l’on préfère, la xénophobie répandue à travers la province.

F.M. Concernant le personnage de votre dernier roman, le goût de Joshua pour la violence sexuelle m’a surprise. Pourquoi un masochiste? À cause de ce détail, votre livre a signifié pour moi un double défi. Faut-il prendre cela comme un simple fait divers, la vie d’une riche excentrique qui erre dans les bars gay à Londres, ce qui le rapproche un peu de la famille de Dorian Gray? Ou c’est l’effet du conflit entre l’origine Africaine et le destin Blanc du personnage?

N.T. De bonnes observations. Il y a peut-être un peu de tout cela dans le phénomène. Quand, dans mon adolescence, je commençais à me questionner sur mon homosexualité, j’ai découvert des informations sur le sadomasochisme. Cette pratique m’a intrigué. Au Canada, j’ai rencontré des sadomasochistes avec qui j’ai conversé. Il se peut que dans le cas de Joshua, une partie de l’explication puisse être le besoin de se faire punir pour le fait que son héritage est le résultat du viol de sa mère. Inconsciemment, il se sent responsable du comportement de son père. Cela dit, je crois que, comme tout phénomène psychique, la cause du sadomasochisme n’est pas tout à fait susceptible à une analyse rationnelle.  

F.M. Vous êtes maintenant professeur à la retraite, décidé à se consacrer à l’écriture. Quels sont vos projets d’avenir?

N.T. Évidemment, j’espère écrire d’autres romans. Il reste une panoplie de thèmes à explorer dans d’autres genres que le réalisme. Le mystère qu’est l’humanité m’obsède et alimente ma fiction.

F.M. Nigel Thomas, je vous remercie infiniment de nous avoir accordé cette interview, tout en vous souhaitant de bons livres à venir. 

N.T. Merci beaucoup de m’avoir accordé tant de votre temps.

Mai 2008

Marie-Monique Robin : une conscience pour notre santé

Lucie Poirier
Journaliste-recherche

Gilles  Valiquette

Lauréate du prestigieux prix Albert-Londres, auteure, réalisatrice, journaliste d’enquête, Marie-Monique Robin s’est aussi méritée une vingtaine de prix internationaux pour ses reportages et documentaires. Je l’ai rencontrée lors de son bref séjour à Montréal à l’occasion du lancement de son livre et de la première de son film tous deux intitulés : Le monde selon Monsanto : De la dioxine aux OGM, une multinationale qui vous veut du bien

Lucie Poirier : Qu’a signifié pour vous l’enquête de trois ans sur Monsanto? 

Marie-Monique Robin : C’est un privilège quand on est journaliste de pouvoir faire ça. C’est une enquête au long cours, des matières qu’on accumule, il y en a qu’on ne peut pas mettre dans un film donc le livre c’est complémentaire. C’est la 6e fois que je fais ça : un film et un livre. 

Après 25 ans de métier, je suis des sujets. Je viens d’une famille d’agriculteurs, très tôt ce sujet m’a intéressée. La question des droits de l’Homme aussi. Je suis allée 80 fois en Argentine, l’exportation des tortures me préoccupe. J’ai tourné Escadrons de la mort, l’école française et j’ai témoigné dans des procès. 

Ce qui m’intéresse aussi c’est la perte de la bio-diversité, le brevetage du vivant et le dernier avatar de l’agriculture qui tue : les OGM. J’avais tourné des films et on me parlait de Monsanto qui achète toutes les semences du monde. 

L. P. : Comment avez-vous procédé pour aboutir à un travail aussi documenté? 

M.-M. R. : Les documents déclassifiés de Monsanto sont en ligne prouvant qu’ils ont caché des études, des rapports; ces documents prouvent aussi les tentatives de corruption dont celle de la commission sénatoriale du Canada. 

Je parle 4 langues : français, anglais, espagnol, allemand; j’ai recoupé les informations et j’ai rencontré les gens à travers le monde. 

Donc, c’est facile à vérifier sur Internet, tout le monde peut savoir. 

L. P. : N’êtes-vous pas outrée quand Monsanto proclame que ses produits ne sont pas dangereux en brandissant des études? 

M.-M. R. : Le Roundup atteint le système de la division cellulaire; des agriculteurs ont des problèmes de fertilité, ça attaque les hormones. Aucune étude ne démontre que ce n’est pas dangereux. Les seules OGM qui existent dans les champs sont de Monsanto. Au Canada, au Paraguay, en Argentine, le soya est imbibé de produit. Le Roundup est un herbicide TOTAL. Il détruit toute la végétation. Le principe actif, le glyphosate, grâce à des substances inertes mêlées à la composition du produit entre dans les cellules. Les tests n’ont été faits que sur la matière active, le glyphosate. Or, ce qui est toxique c’est l’ensemble, le Roundup. C’est l’entourloupe pour homologuer le produit. 

L. P. : Pourquoi la question des OGM est-elle importante pour le Canada? 

M.-M. R. : Parce que vous n’avez pas d’étiquetage. Votre gouvernement vient de refuser une législation sur l’étiquetage des OGM. Vous avez refusé le blé transgénique.  Mais avec le colza transgénique vous n’avez plus de colza biologique à cause de la contamination par le colza transgénique. Il y a un côté irréversible, on ne peut revenir en arrière. Le sol devient stérile car les bonnes bactéries du sol sont détruites. On ne peut cultiver autre chose car le colza transgénique repousse et Monsanto prépare une nouvelle génération d’herbicides et d’OGM. Vous avez un maïs insecticide, le Bt, il n’a pas été testé mais il est répandu au Canada. Quand il n’y a pas de test, il n’y a pas de transparence. 

L. P. : Comment expliquez-vous l’acceptation des gouvernements? 

M.-M. R. : Chez Monsanto, ils sont très forts pour le lobbying. Dès 1990, par l’intermédiaire de la FDA, ils ont investi l’OMS. Ils ont été condamnés pour corruption en Indonésie. Au Canada, vous avez l’habitude de reprendre les yeux fermés les décisions de la FDA des États-Unis. Monsanto fait du lobbying auprès des scientifiques qui prennent la parole. Les scientifiques monnaient leur savoir pour faire approuver des produits dangereux ou parce qu’ils ont peur de perdre leur poste. C’est arrivé. 

L. P. : Est-ce qu Monsanto a tenté de vous intimider pendant votre enquête? 

M.-M. R. : Ma chance est d’être journaliste indépendante. Mon producteur, ARTE, est une maison de production indépendante. Jane Akre et Steve Wilson aux États-Unis ont enquêté sur la rBGH, l’hormone transgénique. Ils avaient préparé un reportage pour Fox News; ils ont été obligés de réécrire leur script 83 fois et le reportage n’a jamais été diffusé car un des gros budgets de publicité de Fox News c’est le Roundup. Heureusement que l’éditeur La découverte en Europe existe et ici, Stanké, car mon livre a pu sortir. La meilleure protection c’est le soutien international. 

L. P. : Monsanto est devenu le 1er semencier du monde, nous sommes sous son emprise. Que pouvons-nous faire devant une telle énormité? 

M.-M. R. : Les consommateurs ont beaucoup de pouvoir. Manger bio c’est anticiper l’invasion. Les consommateurs doivent se battre. On est un pays démocratique. Il faut informer qu’il y a une explosion d’allergies et l’une des hypothèses quant aux causes c’est les OGM. Il y a un lien entre le cancer et les OGM. Nous mangeons des résidus de pesticides et d’herbicides, 1 adulte sur 2 aura le cancer, et de plus en plus d’enfants. Et ce sont des perturbateurs endocriniens. Monsanto s’est imposée d’une manière brutale, c’est la caricature d’un modèle qui s’est emballé au détriment de la population. Les citoyens ont un rôle important à jouer car les politiciens manquent de courage. Les multinationales sot devenus un état dans l’état. 

L. P. : Votre film et votre livre ont déjà beaucoup d’impact à travers le monde et sur votre carrière. 

M.-M. R. : Ouis je suis invitée partout, Japon, États-Unis, Espagne, ça retarde mon prochain film sur le lien entre la contamination environnementale et le cancer qui va peut-être s’intituler Le cancer dans votre assiette. Le monde selon Monsanto arrive au bon moment. Le livre est traduit en 9 langues et sur Internet il y a 2 millions d’entrées et cela ne cesse d’augmenter. Il y a des résistances de toutes parts mais il faut les mettre en relation. Déjà, mon film les réunit. Pour coordonner et pour continuer ces résistances, un site combat-monsanto.org sera en 4 langues. C’est important de créer une dynamique internationale. Il ne faut pas lâcher les élus. C’est ça : ne pas lâcher les élus. Le film en France a été présenté au sénat, à l’assemblée nationale et il a été projeté à l’ONU. On n’est pas tout seul. On peut faire des choses.  

«Je sème à tous vents» était la devise des éditions Larousse qui répandait le savoir. Monsanto a semé des OGM. Marie-Monique Robin a semé de l’information qui concerne la suite du monde. Lorsque nos gouvernements nous donnent un mauvais goût de laxisme et de veulerie en nous infligeant de manger, de boire, de respirer la toxicité, ils commettent «un déni de démocratie» disait Marie-Monique Robin. 

Maintenir l’ignorance, falsifier l’information, mentir volontairement c’est rapprocher le déni du délit. C’est en faisant entendre nos protestations par des lettres, des courriels, des manifestations que nous éviterons de rester sans réaction devant l’imposition des dangers immédiats et progressifs des OGM non-testés et non-contrôlés qui affectent notre santé, notre économie, notre liberté. Ainsi que le déclarait Marie-Monique Robin : «c’est ça, ne pas lâcher les élus». 

Marie-Monique Robin Le monde selon Monsanto de la dioxine aux OGM, une multinationale qui vous veut du bien. Editions Stanké ISBN 978 2 7604 1064 0, 378 pages. Préface de Nicolas Hulot et postface de Louise Vandelac. 

Le monde selon Monsanto réal. Marie-Monique Robin une coproduction France-Canada dont l’ONF. 109 min.

Dès le 23 mai au cinéma Parallèle de l’Ex-Centris. 

Le public pourra rencontrer l’auteure et réalisatrice le vendredi 23 mai lors de la séance initiale de son film au cinéma Parallèle.

Mai 2008

In oglinda Poetului

Interviu cu Adrian Erbiceanu

Iulia-Anamaria Salagor

Adrian Erbiceanu

L-am cunoscut pe poetul Adrian Erbiceanu la una din întîlnirile Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada. A avut amabilitatea să-mi ofere un exemplar din ultimul său volum de poeme, apărut la editura Ardealul, în 2007.  Versurile sale mi-au stârnit interesul, în calitatea mea de simplu amator de poezie, iar curiozitatea de a afla mai multe despre cel care le-a creat mi-a fost satisfăcută într-o dimineaţă însorită a acestei primăveri, printr-o discuţie  interesantă şi agreabilă. La masa cafenelei Cafelix, de pe Cote-des-Neiges, unul din locurile de întilnire ale membrilor Cenaclului literar „Eminescu”, mă  aştepta un domn cu un zâmbet ştrengăresc şi cu o privire jucăuşă. „De negustor”, mi-am spus. Prima impresie doar. Nu în totalitate greşită. Caci poetul Erbiceanu poate fi găsit pe Internet şi în calitate de agent imobiliar. Povestea care a urmat însă, spusă cu o voce plină de căldură şi emoţie, m-a făcut să înţeleg că în faţa mea aveam un OM. Cu  vise, aspiraţii, speranţe, dezamăgiri, temeri, înfrângeri şi victorii. Ne-am despărţit după mai bine de două  ore. Am avut bucuria să ascult, în interepretarea autorului, câteva poeme. Imi vorbise ca unei fiice, i-am mulţumit pentru timpul acordat  şi am convenit sa public „doar ceea ce ţine de Poet”.

Iulia-Anamaria Salagor:  Ce sentimente v-au încercat la prima descindere pe pământ canadian, în 1979? În ce relaţii aţi rămas cu  mediul cultural din România ?

 Adrian Erbiceanu:  În contextul socio-politic din anii în care am părăsit ţara, evident că sentimental dominant a fost de uşurare, de eliberare, o posibilitate de a respira fără teama de a mai fi nevoit să mă autocenzurez la fiecare mişcare sau la fiecare cuvânt spus sau scris. Nevoia de a mă adapta la sistemul nord-american, cu toată complexitatea vieţii lui, m-au silit într-un fel să închid poarta către lumea lăsată în urmă. Asta nu a însemnat, totuşi, o ermetizare totală faţă de ceea ce se întâmplă în ţara de origine. Din 1991 şi până în prezent am vizitat România de mai multe ori. Ultimele vizite, mai ales, au avut ca rezultat publicarea cărţilor mele cât şi stabilirea unor contacte, chiar de prietenie, îmi permit să zic, cu respectaţi oameni de cultură.

I.-A. S. : Deşi debutul dvs. editorial s-a realizat relativ târziu, în 2003, cu volumul Confesiuni pentru două generaţii, urmat, un an mai târziu, de Divina Tragedie, ambele la Editura Tribuna din Sibiu, aţi colaborat  cu poezii şi reportaje în  reviste militare încă din 1969. Cine v-a insuflat dragostea pentru poezie? Care sunt sursele dvs. de inspiratie ?

 A.E.: De foarte tânăr am avut o neaşteptată deschidere către literatură. Întreaga perioadă de şcoală elementară mi-am petrecut-o ca intern la un cămin de copii. Spre norocul meu, apetitul pentru citit a determinat conducerea instituţiei să mă numească bibliotecar. Eu şi sute de cărţi în jurul meu! În clasa a IV-a l-am întâlnit, în raft, pe Eminescu. În clasa a V-a l-am citit, la orele de română, neglijând conţinutul predărilor, pe Homer.
Omul se loveşte în viaţă de multe. Bucuriile şi necazurile sunt  părţi ale hranei sale sufleteşti. În toate aceste împrejurări, muzica şi poezia sunt refugii bune şi utile de relaxare. De multe ori cel încercat de vitregiile vieţii simte nevoia de a se descărca, de  a-şi aşterne pe hârtie gândurile. Dar asta nu înseamnă încă, neapărat, artă.  Pe lângă talent, pentru a scrie ceva care să merite atenţie, trebuie şi multă muncă. Sursele de inspiraţie, ale mele ca şi ale altora, ne stau la îndemână.  Ele vin din viaţă.

I.-A. S. : Ce părere aveţi despre poezia actuală? Credeţi că se caută un nou fond, o altă formă? Cum ar trebui să fie o poezie ca să reziste timpului?

  A.E.: Stând pentru o aşa lungă perioadă departe de fenomenul literar românesc îmi este greu să mă rostesc asupra generaţiilor şi tendinţelor din ultimii 20-30 de ani. Cuvinte ca « optzecişti », « postmodernism » nu îmi spun mare lucru. Percep, însă, că au fost trenduri literare care şi-au avut reprezentanţii lor şi care au cam dispărut tot atât de repede cum au apărut. Adevărul este că, în ultimii 6-7 ani, am început să urmăresc fenomenul literar din ţară, citind şi mai apoi colaborând cu poezii pe site-uri de internet. Dintotdeauna creatorii de artă au avut tendinţa să fie cu un pas înaintea mulţimii consumatorilor. Fiecare generaţie şi-a adus contribuţia la evolutia literaturii. Este normal să se dorească, de fiecare dată, de a se depăşii modelele, de a se plonja în « necunoscut », forţând matricea şi firescul limbii. Poezia se poate scrie sub multe forme. Interesul în poezie, în special în România, este încă ridicat. Nu toţi creatorii se ridică, însă,  din punct de vedere calitativ, la înălţimea cerinţelor. Să nu ne mire, deci, că apar, din când în când (foarte vizibil, de altfel, în zilele noastre,) forme vidate de conţinut şi lipsite de emoţii artistice.  Spunând acest lucru consider că am atins şi ultima parte a întrebării.
O poezie, ca să reziste timpului, trebuie să se sprijine pe un piedestal care să-i asigure o formă şi un conţinut adecvat. Marii noştri clasici rezistă cu stoicism dinţilor necruţători ai vremii tocmai datorită faptului că au înţeles acest mare adevăr. Câţi credeţi că, din cei care scriu o aşa zisă poezie, vor rezista exigenţei timpului?

  I.-A. S. : Din 2004 sunteţi membru al Asociaţiei Scriitorilor români din Canada şi v-aţi lansat ultimele două volume de poezii la Centrul cultural roman de la Montreal.  Se poate vorbi  despre o grupare literară românească în Quebec?

 A.E.: Vechea Karmă, privind lipsa de unitate a românilor, de care se plângea şi Eminescu pe când lucra la ziarul Timpul, se adevereşte, din păcate, şi astăzi. Mai dureros, acest fenomen se manifestă şi în comunităţile româneşti din Diaspora. Normal ar fi, fiind minoritari, să fim uniţi. Exemplul altor comunităţi din Montreal ar trebui să ne mobilizeze. N-aş putea zice că ştim să ne adaptăm, să ne schimbăm mentalităţile. Acelaşi lucru, la o scară mai redusă, se reflectă şi în domeniul artelor.            Există, este adevărat, o Asociaţie a Scriitorilor Români din Canada care grupează, în majoritate, creatori de literatură din Montreal. Se poate distinge un ax în jurul căruia gravitează întreaga activitate literară, dar nu prea văd unde poate fi încadrat Quebec-ul. După câte sunt informat, există şi alţi poeţi şi prozatori prin împrejurimi, neîncadraţi în Asociaţie, care preferă să nu se implice. Să nu mă întrebaţi de ce.

 I.-A. S. : Aţi publicat într-un interval de timp relativ restrâns trei volume de poezie. Această activitate intensă a ultimului deceniu demonstrează o vigoare a creaţiei care trebuie să aibă o explicaţie. Care ar fi aceasta ?

 A.E.: Aş zice, mai degrabă, că este vorba despre o acumulare;  o acumulare cantitativă care, la un moment dat, a dat naştere unui salt calitativ. Poezia nu se iveşte din nimic şi nici nu ţâşneşte cu totul la întâmplare. Există o logică a fenomenului. Dacă cele trei volume nu au apărut mai devreme, trebuie să fi fost un motiv. Să nu uităm că viaţa nu este un traseu linear şi, pe deasupra, lipsit de obstacole. Fiecare om îşi are destinul său presărat cu evenimente mai mult sau mai puţin favorabile.                 Poezia, pentru mine, a fost aidoma unei umbre care mă urmărea necontenit. De multe ori ea a constituit izvorul liniştii mele interioare. Atunci când a sosit timpul, simţind că se cerea materializată, am aşternut-o pe hârtie.

 I.-A. S. : Poeziile dvs se regăsesc pe Internet, pe diferite site-uri. Ce părere aveţi despre acest mod de difuzare şi în ce măsura comentariile internauţilor vă influenţează în procesul de creaţie?

A.E.: Tehnica actuală evoluează într-un ritm de neimaginat. Cine şi-ar fi putut închipui, doar cu vreo 10-15 ani în urmă, la ce grad înalt de dezvoltare vom asista astăzi în domeniul schimburilor de idei. Texte şi imagini se scurg prin faţa ochilor noştri, pe ecranele virtuale, cu viteza luminii. Internetul a devenit cel mai de seamă mijloc de informaţie. Cum se poate să nu ne folosim de el? Dar, tocmai datorită uşurinţei cu care poate fi accesat, te poţi trezi cu surprize. În urmă cu 4-5 ani am postat poezii pe Internet.Atunci, când le-am postat, mi-am luat un risc.  Ştiam că, devenind publice, erau uşor de abordat. Comentariile unor recenzenţi, (recenzenţi de ocazie, aş zice eu), au fost, nu o singură dată, agresive. Mai târziu mi-am dat seama că era vorba de mici grupuri care încercau să se promoveze reciproc, neacceptând altceva decât numai ce corespundea felului lor de a gândi. Şi, într-un asemenea caz, n-ai ce să-i faci, totul ţine de civilitatea fiecăruia. Există, în acelaşi timp, cititori care se apleacă asupra textelor, care înţeleg mesajele transmise prin poezie şi care ştiu să le aprecieze. Mi s-a întâmplat, şi nu o singură dată, să găsesc comentarii pe text pe care la început le-am considerat neavenite, dar care, mai apoi, au fost acceptate.
Schimburile de idei, pe Internet, pot fi considerate ca o dezbatere liberă, fără pretenţii academice, ajutătoare în fenomenul creaţiei. Ca şi în cazul altora, şi eu am văzut că, fără consimţământul meu, multe dintre poeziile postate de mine au fost preluate de către diferite site-uri şi bloguri de pe Internet. Dar asta nu m-a deranjat, dimpotrivă, am considerat-o ca o apreciere.

Adrian Erbiceanu

I.-A. S. :   Aveţi o anume “ars poetica”, un manifest după care vă ghidaţi?

 A.E.: Poezia are regulile ei. Ca şi muzica, de altfel, ea poate fi compusă şi interpretată. Dacă poetul se dovedeşte stăpân pe meşteşugul său, contează mai puţin, cred eu, felul în care poezia este aşternută pe hârtie. Ideea prevalează!
Scria Philip Pullman, în introducerea pe care a făcut-o la ultima ediţie a celebrei opere literare  “Paradisul Pierdut” (John Milton): “Un poem nu este o lecţie;  o povestire nu este un subiect de controversat. Felul în care poemele şi povestirile acţionează asupra minţilor noastre nu se bazează pe vreo logică, ci pe capacitatea lor de a promova, de a emoţiona şi de a inspira“ (t.n). 
Incapacitatea unora de a înţelege, spre exemplu, că versul liber, atât de uzitat în ultimul timp, departe de a fi o proză fracturată sau o simplă înşiruire de metafore, este o artă care cere meşteşug şi dăruire, duce la o inundare a site-urilor literare cu poezie de slabă şi foarte slabă calitate. Aceeaşi judecată se poate aplica la fel de bine şi poeziei care respectă regulile clasice.
Într-un comentariu lăsat la subsolul unui eseu semnat de Maria Prochipiuc, şi remarcat într-un articol publicat de prof. Traian Gărduş în revista literară Argeşul, spuneam : “În poezie, mai mult decât în oricare altă formă scrisă, tendinţa de a te contopi cu ceea ce aşterni pe hârtie, este primordială. Tu, autorul, eşti centrul acţiunii. Tu, eşti  « materia »  poetică. Gândurile tale, visurile tale se transformă, dintr-un aluat brut, într-o pâine aburindă. Greu de spus unde începe şi unde se termină poezia. Totul depinde de « foamea » pe care o avem. « Foamea » pentru frumos “.

I.-A. S. : Ce înseamnă pentru dvs. recenta apariţie editorială, volumul De la Anna la Caiafa, al cărui titlu a fost descifrat de Ioan Mariş (autor al prefaţei), ca o metaforă globalizatoare pentru alergarea continuă a omului modern printr-o lume agitată şi birocratizată la maximum, în căutarea de repere existenţiale?

A.E.: Titlul vrea să spună mult mai mult decât binecunoscuta expresie metaforică ce riscă să se golească de sensul ei profund prin supralicitare. Trăim într-o societate în care, practic, nu mai avem timp pentru noi. Alergăm şi alergăm parcă lipsiţi de busola care ar trebui să ne arate direcţia dorită. Cartea, aşa cum a fost gândită şi dusă la bun sfârşit, mă satisface. În sprijinul acestei idei stau comentariile unor critici respectabili din ţară ca şi din străinătate. Şi, nu în ultimul rând, opiniile cititorilor.

I.-A. S. : Care au fost criteriile care au stat la baza selecţiei poemelor ce au apărut în volumul  “De la Anna la Caiafa “?

A.E.: Poezia mea nu este rodul unui joc gratuit de cuvinte sau idei. Scriu din mine şi pentru mine. Având acestea spuse, se poate trage uşor concluzia că nu sunt adeptul unei versificaţii facile, a unei versificaţii făcute de dragul colectării unor aplauze pe ici şi pe colo. Atunci când am început selecţia poeziilor  pentru volumul  “De la Anna la Caiafa” mă oprisem în jurul cifrei 100.  N-a fost să fie aşa. La scurt timp, 100 a devenit 76.  Iar, cu numai o zi înainte de transferul cărţii către editură, am mai făcut o tăietură adâncă. Aşa cum arată acum, poemele se încadrează perfect în cele trei capitole planificate.  Cât priveşte conţinutul, prefer să las cititorul să facă un oarecare efort de gândire spre a ajunge la esenţă.

I.-A. S. :   Duşmanul de neînvins al fiinţei rămâne Timpul, “zilele ne destramă alergând “.  “Tempi passati “,  “Timp şi destin “,   “În timp – sub timp “, iată câteva titluri ale poemelor dvs. Tema timpului constituie un laitmotiv al ultimului volum : “Încolăcit, drumeagul geme / Sub paşi, în vreme să răzbată, / Dar vremea îl topeşte-n vreme…/ Şi casa-i tot neterminată. “ Ce aţi dori să mai adăugaţi acestei case?

A.E.: Dacă ar fi posibil aş reface casa din temelii, dar, cum din păcate acest lucru aparţine de domeniul utopiei, mi-ar face plăcere să pot să-i mai adaug, cel puţin, un etaj sau două.

I.-A. S. :   Ultimul poem din volumul  “De la Anna la Caiafa “ se termină într-o notă optimistă : “Şi totuşi, când nimeni nu pare să vină, / o mână să-ntindă prin veacul de ploi, / există-n adânc, undeva, o lumină : /lumina oglinzii ascunse în noi! “. Ce putem vedea în lumina din oglinda poetului Adrian Erbiceanu?

A.E.: Viaţa! Viaţa aşa cum ne este dată, cu toate ale ei, bune şi mai puţin bune, dar care merită să fie trăită.

Fotografii :Adrian Erbiceanu;  ilustrate din volumul « De la Anna la Caiafa »

Mai 2008

« Les priorités de Louise sont très sociales : sensibiliser les gens à l’impact du tourisme sur le réchauffement planétaire, notamment à cause du transport aérien»

Louise Constantin – fondatrice de l’entreprise « Mercure »

Luz Garcia de Zielinski

Gilles  Valiquette

Avant ma rencontre avec Louise Constantin, je n’avais pas tellement entendu parler du tourisme équitable.  La semaine dernière j’ai eu le grand plaisir de lui parler.

Mais qui est Louise Constantin?  Elle possède un bac en anthropologie, une maîtrise en andragogie et un MBA. Elle a été toujours attirée par les autres cultures et par les enjeux liés à l’altermondialisation.  Tout ça l’a amenée, en 2004, à s’intéresser au tourisme équitable comme nouveau secteur d’intervention.  Elle a ainsi fondé son entreprise, Mercure, et elle travaille depuis à promouvoir ce type de tourisme et à proposer aux voyageurs des circuits équitables, principalement au Mexique. Elle est aussi membre de plusieurs organismes, dont le Club du fric éthique et a fait partie du conseil d’administration de SUCO de 2003 à 2007.

À titre de membre du conseil d’administration de la Fondation Abri international du Canada de 1993 à 1999, elle a eu la chance de voyager dans plusieurs pays du Sud et de participer à la conférence des Nations Unies Habitat II à Istanbul en 1996. Cette expérience lui a permis de se constituer un réseau de contacts dans plusieurs pays.

Mercure a pour mission d’organiser des voyages selon les principes du tourisme équitable et solidaire.  Les retombées financières des activités touristiques qu’elle propose reviennent directement aux populations visitées et contribuent à leur développement socio-économique.  Comment cela se concrétise dans la réalité? En privilégiant les activités offertes et gérées collectivement par les communautés locales; en offrant aux voyageurs des occasions de rencontres et d’échanges avec les populations visitées; en éduquant les voyageurs à adopter des comportements responsables pour ce qui est du respect des cultures locales et de l’environnement.

J’ai demandé à Louise de m’expliquer par ses mots qu’est-ce que c’était exactement le tourisme équitable?  Et elle m’a répondu :  « C’est l'intégration de valeurs de la consommation responsable dans la solidarité internationale mais c’est aussi le respect d'autrui et le respect de l'environnement.  Tout ça doit se développer et se traduire non seulement dans notre vie de tous les jours, mais dans nos loisirs et voyages également. C’est une philosophie, une forme de tourisme qui respecte à la fois l'humain et le milieu visité; une manière différente de parcourir le monde, plus chaleureuse, ouverte d'esprit et confortable à la fois».

Elle m’a dit, également, que la mission principale de son entreprise est : « d’intégrer dans ses destinations des communautés engagées dans le développement durable, par exemple : Mercure utilise le tourisme comme un moyen pour soutenir leurs efforts pour protéger leur environnement, les espèces en péril ainsi que la biodiversité.  L’un des circuits qu’elle nous propose est la visite de la réserve des papillons monarques.  Elle va également dans des communautés qui se consacrent à la protection des tortues de mer, des iguanes, des crocodiles ou des perroquets, dans des coopératives de café biologique équitable, dans des organismes qui font la promotion de l’agriculture biologique ou celle de la médecine traditionnelle à base de plantes indigènes, etc. »

Mercure est une entreprise très avant-gardiste et  l’un de ses autres objectifs est d’avoir une gestion du papier et de minimiser son utilisation.  Ainsi, Louise privilégie les communications par Internet, recycle et elle fait ses photocopies recto verso.  Les priorités de Louise sont très sociales :  sensibiliser les gens à l’impact du tourisme sur le réchauffement planétaire, notamment à cause du transport aérien.  Elle invite les gens à soutenir financièrement les organismes voués à la défense et à la protection de la forêt, comme la Fondation de l’arbre ou encore l’Action boréale Abitibi-Témiscamingue .  Elle prévoit verser à l’ABAT 15 $ par participant à ses circuits et invite les gens à devenir membres de cette organisation.
En outre, l’une de grandes priorités de Louise est de réduire son empreinte écologique à travers la réalisation d’évaluations « EnerGuide » de l’édifice où se situent ses bureaux afin de diminuer la consommation d’énergie.  Ses intérêts écologiques se manifestent même dans ses bureaux où elle encourage l’utilisation des produits d’entretien biodégradables. Sur son site web, on peut trouver des précieux conseils  écologiques.

De cette manière, son entreprise offre deux types de services :

1. L’organisation et l’accompagnement de voyages au Mexique.

2. La promotion du tourisme équitable et solidaire au moyen des conférences et  d’une lettre circulaire.

Ce que je trouve intéressant et unique dans ce type de voyages,  est qu’elle fait uniquement appel à des fournisseurs locaux pour la prestation des services touristiques.  Ce qui est très louable, est le fait qu’elle ne travaille pas uniquement avec des regroupements autochtones, avec des coopératives et organismes sans but lucratif mais avec des petites entreprises familiales aussi.
Elle m’a confié qu’elle ne veut pas faire partie de ce groupe de personnes qui profitent des gens locaux sur place en essayant de marchander pour avoir un meilleur prix.   
Louise m’a précisé que : « Mercure n'est PAS une agence de voyage. Les forfaits de Mercure font partie des circuits griffés de Club Aventure et sont distribués par le réseau des Clubs Voyages à travers tout le Québec ». Comme je l’ai souligné auparavant, Louise Constantin, qui est active dans les secteurs communautaires et coopératifs, a intégré sa passion des voyages à sa préoccupation pour la solidarité sociale et internationale.
Elle voulait que je signale que les voyageurs disposent d'occasions directes de rencontres et d'échanges avec la population du pays visité et ne se limitent pas à voir des endroits les plus touristiques. 

Les endroits qu’elle fait visiter lors de ses séjours au Mexique sont, entre autres:
-Xochimilco et ses jardins flottants, dans la ville de Mexico qui encourage l’agriculture urbaine.
-La Ventanilla, côte du Pacifique, État d'Oaxaca, où l’on prône la protection des tortues de mer et des crocodiles.
-Los Pueblos Mancomunados,  Sierra Norte, État d'Oaxaca, écotourisme, trekking et vélo en haute montagne.
-Alternativas et Musée de l’eau, État de Puebla, utilisation écologique de l'eau et agriculture biologique en zone semi-aride.              
-Coopérative de Tziscao, État du Chiapas, coopérative de café biologique et équitable, projet d'écotourisme.
-Coopérative de cosmétiques naturels de Mazunte, État d'Oaxaca, coopérative formée et gérée par les femmes du village de Mazunte.
-Musée de la médecine traditionnelle maya du Chiapas, mise en valeur du patrimoine médical traditionnel et de la biodiversité.
-Communautés dans la Réserve des papillons monarque, État du Michoacán, protection des papillons monarques et de la forêt
-Le Centre de protection de l’iguane, État d'Oaxaca, protection d'une espèce menacée.

Si vous voulez voyager d’une manière équitable, différente et connaître plus sur Louise Constantin, femme militante et active pour le développement du tourisme équitable au Québec, consulter son site web :  www.tourisme-equitable.qc.ca 

Photo de Louise Constantin

Droits de reproduction et de diffusion réservés © TERRA NOVA 2007. Tous droits réservés