Natalia era angajată pe post de technical writer, dar avea şi atribuţii de secretară. Avea o diplomă de inginer, obţinută la Novosibirsk. Avea 27 de ani, dar părea de 22. Se zvonise că era venită în Statele Unite prin căsătorie. Umbla în viteză pe culoarele dintre birouri, făcînd paşi mari cu picioarele ei subţiri, ascunse în blugi. Era amabilă cu toată lumea, chiar dacă vorbea repezit, cu un puternic accent rusesc.

      Era, într-un fel, mascota departamentului. Tinereţea ei, permanenta ei stare de agitaţie şi mirările ei faţă de aproape tot ce vedea o făceau să pară puţin neajutorată şi îi atrăseseră simpatia tuturor.

      Compania deschisese de curînd un birou de inginerie la Moscova. Acest eveniment trezise nelinişte şi nemulţumire printre angajaţi, care prevedeau mari reduceri de personal. Pentru a-i linişti, conducerea trimitea emisari la mitingurile departamentelor inginereşti, cu rolul de a explica de ce politica de “outsurcing” nu poate fi oprită şi, mai ales, cum se face că angajaţii americani vor avea numai de beneficiat de pe urma ei.

      Uneori, explicaţiile venite de sus erau livrate de şefii de departament. Acesta a fost cazul şi la unul din mitingule săptămînale ale departamentului nostru.

      Larry Brown ne-a explicat, şcolăreşte, că exportul de muncă merge mînă în mînă cu exportul de produse. Cine vrea să vîndă avioane în Rusia, trebuie să exporte şi o parte din muncă tot acolo.

      “Dacă noi nu mergem acolo, Airbus se va duce. Urmarea va fi că vom pierde în favoarea lor contractul de livrare şi, în scurt timp, vom fi nevoiţi să ne restrîngem activitatea aici, în America!”

      Natalia asculta nemişcată, cu ochii măriţi şi cu fruntea încreţită.

      “După cum se ştie, forţa de muncă de-acolo este deosebit de calificată, iar nivelul de salarizare, foarte scăzut!”

      Natalia a tras puternic aer în piept, apoi a expirat prelung, parcă dîndu-şi acordul, separat, pentru fiecare dintre cele două idei conţinute în fraza vorbitorului.

      “Dar dacă reuşim să-i punem pe ruşi la treabă, vom avea numai de cîştigat!”

      Natalia a tresărit.

      “Pentru că partea de coordonare a muncii inginereşti va rămîne aici! Mai mult, acest sector de activitate va creşte, fiind capabil să absoarbă personalul care-şi va vedea munca exportată!”

      Natalia a rămas în stare de alertă.

      “Iar cînd vînzarea avioanelor noastre în Rusia va da semne de oboseală, ne va fi uşor să ne orientăm spre alte pieţe de desfacere, înfiinţînd acolo alte birouri inginereşti.”

      Natalia şi-a lăsat bărbia în piept.

      “Credeţi-mă, este avantajul nostru, nu al ruşilor, să mergem acolo!”

      Natalia, cu ochii în lacrimi, s-a săltat în picioare şi s-a îndreptat spre ieşirea din sală.

      Larry Brown s-a oprit din vorbit şi a urmărit-o cu privirea pînă cînd a văzut-o dispărînd pe uşă. A întrebat cu voce aproape şoptită, adresîndu-se tuturor: “Credeţi că s-a simţit ofensată?”

Vous la trouvez très belle cette femme qui s’est assise en face de vous. Avec ses cheveux courts, auburn,  coupés à la garçonne, son visage trop blanc pour refléter la santé et ses grands yeux, très verts, qui semblent tombés à l’instant dans le creux avide de ses orbites en roulant depuis le sommet de ses pommettes. Des yeux remplis de frayeur ou peut-être écarquillés par l’étonnement. Ses lèvres pleines – on jurerait qu’elles sont légèrement tuméfiées – malgré leur contour net, vous poussent à présager un corps tout aussi rebondi, ce qui n’est pas le cas.

La pâleur de ses joues s’étend également à son cou – trop frêle pour un visage aussi rond – qui se perd dans l’échancrure étroite d’un chemisier en soie.

Le train s’arrête dans une petite gare aux bâtiments en brique rouge. La femme croise les jambes et votre regard glisse de manière quasi involontaire sur ses genoux osseux qui pointent hardiment. Puis, votre regard s’emmêle entre ses mollets à la chair ferme et atterrit, tout penaud, à côté de ses chaussures vernies, sur la pointe fripée d’un mégot.
Le train redémarre en chassant sa tête vers l’arrière, comme si, d’un geste brusque, elle avait essayé d’arranger des cheveux longs. C’est alors que vous découvrez son nez, pas vraiment petit, mais bien équilibré par la frange audacieuse qui s’arrête à un doigt au-dessus de ses sourcils.

Ces derniers temps, les voyages vous sont devenus odieux. La femme assise en face de vous tombe à pic. Et pas parce qu’elle vous donne l’occasion de faire une conquête – cela devient un jeu d’enfant lorsqu’on s’ennuie à ce point – mais parce qu’elle vous offre la possibilité d’admirer en détail la beauté d’une femme seule.

Pourquoi seule ? Parce que – et vous en êtes persuadé – toute femme accompagnée d’un homme perd quelque chose de son charme naturel, devient plus artificielle ; et cela n’inclut pas votre présence dans le compartiment première classe de ce train poussif, car vous avez habilement évité toute forme de conversation – par des mots, des gestes ou des regards, à dessein, pour éviter tout rapprochement. Ainsi, la femme assise en face de vous ressemble-t-elle à un insecte solidement épinglé dans une boîte à collections. Certains pensent que la femme n’est complètement féminine qu’en présence d’un homme, que c’est là le seul moment où elle quitte sa carapace empruntée de chair, mais vous n’avez jamais cru à cette histoire.

La femme lève la tête pour regarder son bagage et vous avez ainsi l’opportunité d’admirer à loisir son cou. La femme sourit d’un air satisfait, sûre d’elle et poursuit sa lecture.

A l’occasion d’un voyage en train – et c’est ce qu’on a toujours admiré chez vous – vous disposez de tout un arsenal d’exercices contre l’ennui, et pas n’importe quel ennui, mais celui généré par le bruit exaspérant des roues rouillées. Vous prenez un journal pour lire, solution banale, à la portée de tout le monde, ou bien vous étudiez attentivement les visages et les gestes des autres voyageurs, sinon vous vous plongez dans des situations imaginaires, déformant cruellement des scènes de votre vie ou de la vie d’un autre, repoussant les limites de l’absurde. Dans les cas extrêmes, vous faites la même chose avec les idées. Des jeux dont vous ne sortez pas indemne mais plutôt chiffonné et avec le moral à zéro, car ces acrobaties sophistes vous sapent le peu de confiance que vous avez en vos semblables.

La femme s’est endormie. Son livre a glissé à côté d’elle et s’est refermé. Son visage s’est détendu, comme si ses traits avaient été délivrés d’une tension anormale. Une femme endormie, ça ressemble beaucoup à un enfant, vous êtes-vous dit.

C’est comme si, jusque là, tantôt sérieusement, tantôt en plaisantant, elle vous avait caché des choses et qu’elle avait soudain renoncé à ce jeu ; qu’elle s’était innocemment abandonnée à votre regard. L’insecte au bout de l’épingle s’était agité un certain temps avant de succomber. Dans la mort, il n’avait plus rien à cacher, plus aucun de ses secrets n’avait de sens. Lorsqu’on apprend tout d’un seul coup, lorsqu’on saisit l’ensemble, on réalise à quel point c’est idiot de dissimuler.

Dans son sommeil, elle semble tout savoir, comme lorsqu’on rêve et qu’on est le maître absolu de ses visions. On ne voit pas de visages, peut-être juste des silhouettes qui se profilent, cependant on sait exactement qui est qui, ce que chacun dit, tout ce qui se passe. C’est simplement de la compréhension.

Mais comment peut-on tout savoir en étant éveillé ? Vous vous êtes acharné, vous avez regardé intensément le visage serein de la femme. A présent l’ennui s’est envolé, le train poursuit son chemin, sans voyageurs on dirait. Un train en verre. Un tunnel, où il avance comme dans un vagin froid.

Concentre-toi, c’est tout, vous êtes-vous dit.

Chaque chose cache une autre chose et ainsi de suite, jusqu’à la chose qui cache toutes les choses. Pansue, apathique, lointaine, cette chose ultime vous apparaît comme l’autre bout du tunnel. Pourquoi pas ? Vous vous  êtes pris au jeu, votre pensée s’entortille autour des roues dans un vertige toujours plus fort – un enchevêtrement  d’incertitudes, une boule de neige roulée sur la voie ferrée.

Pour en arriver là, on peut partir de n’importe où. Le centre de la connaissance se trouve partout. Chaque détail est un trésor.

Il vous faut tout connaître, absolument tout ce qui se passe autour de vous.

Que rien ne vous soit caché.

La femme, sa respiration, la banquette, les lacets, le mégot, les joints en caoutchouc, le bruit des roues, le miroir, les arrêtes.

Regardez !… Ecoutez !

Touchez ! Soyez curieux ! Sentez !

Intériorisez !

Réfléchissez !

Qu’il n’y ait plus rien entre vos pores et ceux des choses.

Soyez curieux ! Avec insolence !

Alors, vous regardez avec attention le compartiment, chaque ligne, chaque couleur, chaque détail. Vous êtes les yeux, les oreilles, la langue et le nez. Le compartiment pulse comme un cœur, en vous causant des petits soucis d’adaptation. Vous auriez aimé avoir un bistouri et étudier la femme assise en  face de vous morceau par morceau. Flairer son sang… caresser ses os blancs… toucher avec précaution chacun de ses organes plongés dans le sommeil.

Mais vous apercevez le bagage. Au-dessus. Un sac marron.

Vous devez tout savoir.

Le train s’est arrêté. Votre esprit travaille fébrilement.

Tout, vous devez tout savoir.

Vous vous emparez vivement du sac et vous fuyez dans le couloir. Vous sautez sur le quai et vous vous perdez dans la foule.

« Domnule plutonier, isi reincepu vecinul meu discursul, am sa va spun un secret pe care prea putini, dintre cei care ma cunosc, il stiu...si chiar daca il stiu, nu sunt convins ca ma si cred cu adevarat...Mi-am trait deja cea mai mare parte din viata ascuns sub o identitate falsa. Numele meu nu este cel pe care il stiti si dumneavoastra si pe care oricine il poate afla de pe cutia postala de la intrare, nu...Numele meu adevarat este altul. Cand m-am nascut s-a strecurat o mica greseala in acte, s-au inversat niste sunete, din Cosmovici am devenit Moscovici. Pare nesemnificativ, aproape ca nici nu se observa la pronuntie, mai ales ca amandoua au aceeasi terminatie. Dar cand m-am dus la scoala, numele pe care il port si acum mi-a sunat prea strain ca sa ma recunosc in el, si mi-am petrecut prima zi de scoala ca o fiinta inexistenta si totusi prezenta. Nici azi nu ma percep cu mult diferit decat in acea zi indepartata. Am mereu sentimentul ca, pe de o parte, exist, iar, pe de alta parte, ca nu exist cu adevarat in aceasta lume, ca sunt trimis aici din departarea mea, la care totusi nu am acces si nici macar timpul necesar pentru a-mi intoarce privirea intr-acolo, singurul loc pe care-l simt ca fiind « real ».
           Veti spune, poate, ca e prea putin important numele pe care-l purtam... Eu, insa, de cum mi-am aflat adevaratul nume m-am perceput in afara identitatii mele, aceea pe care as fi putut s-o integrez in universul cel mare...mi s-a parut ca am pierdut posibilitatea de a accede la marile taine ce ne inconjoara, chiar si atunci cand nu ne gandim la ele...taina mortii, sensul lumii asteia...ma apasa zi de zi. In drumurile pe care le fac, imi pun de fiecare data o speranta, pe care o pierd odata cu drumul facut... apoi o iau de la inceput, grabit sa refac un sens in care nu reusesc sa cred, dar care acopera neantul fiintei mele muritoare...Cine suntem, domnule, si pe ce lume traim? Pot eu sa numesc « realitate » ceea ce vad si care apoi dispare fara urma? Suntem noi mai « reali » decat cei care nu mai sunt in viata sau decat cei care nici macar n-au prins viata pana acum? »

              Si fumul il invalui instantaneu pe domnul Moscovici, si-l facu pierdut pentru un timp, acoperindu-i fiinta cea  «ireala » . Il cautai cu privirea prin valurile de fum, care se tot succedau ca venite dintr-o locuinta cuprinsa de incendiu. Eram dezorientat de disparitia lui brusca. Simteam ca vecinul meu voise sa faca o destainuire completa, una pe care ar fi pregatit-o demult si pentru care ar fi asteptat doar contextul potrivit. Musafirul ramasese pe loc, in fotoliul pe care-l regasise, continuandu-si imperturbabil munca inceputa. Nu parea afectat de disparitia gazdei. S-ar fi zis ca stia sa-i utilizeze cu folos absenta, intensificandu-si efortul in munca facuta in  acea seara. Era o munca de rutina si nu voia, probabil, sa se lase impresionat de ceea ce iesea in afara acesteia.

            Cand reaparu domnul Moscovici, el tocmai se pregatea sa-si stranga materialele de lucru pe care le tinuse intinse  pe masa. « Ce faceti? Vreti sa plecati sau...nu se poate, trebuie sa mai ramaneti un pic, sa va fac o cafea, s-a facut tarziu... Eu, la ora asta, de obicei, dorm bustean...Stiu, nu mai e timp, domnule, pentru nimic, nu vedeti?...Toata lumea alearga dintr-o parte in alta innebunita. Mai are cineva ragazul sa priveasca un apus de soare...? Eu am ritmul meu si nu vreau sa ies din el, orice s-ar intampla, nu vreau sa cedez tentatiei care ne-a dus de rapa: viteza. Nu mai suport prostia asta, care e luata drept inteligenta, fiindca nu avem timp sa meditam asupra ei. Unde ne grabim, de cine fugim?...Ati observat, zgomotul orasului, vuietul acela cu care ne-am obisnuit fara sa ne mai gandim cum ne-ar fi fara el, ne-a intrat in sange si ni se pare normal sa-l simtim ca pe fondul sonor al fiintei noastre, vorbim si gesticulam in tonalitatea lui, nu ne mai percepem decat in felul asta, gandurile noastre cele mai vii sunt minate de vocea mai noua a universului...Iesiti un pic in afara orasului, parasiti-l...si va veti redescoperi, fiindca veti iesi din universul artificial al civilizatiei, care nu ne poate recrea a doua oara, dupa chipul si asemanarea ei, nu, ne poate doar instraina de noi insine...Dar spuneati ca locuiti deja in afara orasului, atunci stiti ce inseamna sa priviti un vitel in ochi, ati simtit caldura privirii lui, acea vesnicie indiferenta la toata mascarada asta pe care o numim civilizatie si de care nu ne leaga nimic...ni se pare doar, insa radacinile noastre nu sunt aici...»

             Musafirul serii ar fi vrut sa plece, insa pe domnul Moscovici tocmai asta il intarata. Deveni mai insistent, incercand sa-l mai retina pe tanarul venit de la sectia de politie. « Unde va grabiti, domnule, si dumneavoastra va grabiti, viteza asta...stati, atunci, macar sa va conduc cativa pasi mai incolo...sa-mi iau jacheta, ca acum s-a racorit bine...» Si vecinul meu disparu in desisul in care mai disparuse o data, in aceeasi seara. Acum era  descumpanit si iritat: « Asa face intotdeauna in momentele cele mai importante din viata mea...Unde s-o fi dus domnule? Si nu-mi gasesc nici pantofii...Ia stati un pic, daca n-or fi in debaraua cu alimente, ca uneori ii gasesc si aici, nu stiu cine ii pune acolo, ca niciodata nu-i gasesc la locul lor, parca dracu isi baga coada mereu...»

           Domnul Moscovici se apuca sa-si caute incaltamintea in locurile in care credea ca ar putea fi, insa nu-si gasi nici macar incaltamintea de iarna. Cu toate astea, el nu mai zise nimic, dimpotriva, se linisti treptat ca si cum cautarea, in sine, l-ar fi impacat cu natura lucrurilor. Pe cand musafirul il astepta tot mai nerabdator langa usa de la intrare, care se transformase pe nesimtite in drapel national, domnul Moscovici se facu nevazut intr-o alta incapere, de unde se intoarse repede impacat, cu o pereche de sandale femeiesti in mana. « Mai stie, azi, cineva ce inseamna iubirea de tara, si-ar mai da viata pentru asa ceva? zise el privind drapelul cu o melancolica mandrie...Astazi banii sunt totul, ei dicteaza ce are si ce nu are sens...Asa si cu nevasta-mea, numai la bani se gandeste...Unde o fi disparut? Nu se gandeste deloc la picioarele mele, stie ca sunt sensibil, daca ploua nu stiu ce ma fac...ca astea chiar daca nu au tocul prea mare, ( cum sunt celalalte, ca mereu isi cumpara incaltari, parca i-ar creste picioarele intr-una)...daca ploua, e jale, ca sunt decupate, celalalte erau inchise la varf...»

              Zicand asta, iesira amandoi pe usa fluturanda, ca dintr-un cort suspendat peste alte corturi. Din spate vazut, domnului Moscovici parea sa-i fi rasarit din senin o peruca, peste coama-i argintie, ale carei plete saten inchis i se revarasau pe umeri. In locul unei genti de dama, care s-ar fi cuvenit poate sa-i atarne de brat, vecinul meu tinea, elegant, o tigara aprinsa, de al carei fum se ferea. Tot astfel, ar fi fost de asteptat ca amandoi sa se indeparteze, in ochii mei, brat la brat, ca un cuplu obisnuit pe care varsta i-ar fi surprins mereu alaturi, cautandu-si in privire, unul altuia, fiinta aceea pentru care universul inconjurator nu ar fi fost, odata, demult, decat decorul poftei lor de eternitate. In loc de aceasta imagine, care ma coplesi fara sa tina seama de realitatea celei din vis, privirea imi aluneca peste siluetele celor doi care inaintau separat unul de celalalt: musafirul serii cu un mers rigid si mecanic, iar domnul Moscovici cu un mers la fel de nesigur ca cel pe care il avusese cand se intorsese acasa pe inserat. Din cand in cand se oprea sa-si recapete echilibrul amenintat de o incaltamninte necunoscuta lui, dar si ca sa ocoleasca micile balti ramase dupa o ploaie de vara nevazuta. Cum stelele coborasera si ele, acum, pe pamant, in ochiurile de apa... mi se paru ca-l vad pe vecinul meu savurand in oglinda lor aceasta contopire tarzie, neasteptata. Iar ceea ce paruse a fi o usa fluturanda, deveni o adevarata cortina, care se lasa usor in murmurul unor vechi aplauze, inregistrate in alt veac, si care adusera dintr-odata parfumul acelor vremuri.
Apoi aplauzele s-au naruit ca niste naluci sonore, inghitite de o alta realitate. Am ramas intr-un intuneric deplin, asteptand sa se faca lumina mai mult dintr-o veche obisnuinta. Eram coplesit de o fericire care nu se hranea din nimic, ca si cum esenta vietii ar fi fost mereu alaturi de mine, retragandu-se din tot ceea ce era vremelnic. Cand intunericul a inceput sa clipoceasca, undeva in fata mea, am crezut ca totul se va petrece doar inauntrul meu. Ca un proiector de imagini dintr-o sala imensa, ma confundam cu universul insusi, respiratia mea era si respiratia lui.

              Mai intai mi-am vazut vecinul, miscandu-se pe un ecran luminat atat cat sa dea impresia unei dimineti de vara, cu soarele inca departe. Era imbracat in indispensabilii bleu si statea aplecat peste un butoi, straduindu-se sa umple o sticla cu vin. Scena aceasta avea culorile trasate aproape geometric, ca intr-o acuarela naiva a unui copil: cerul aparea ca o dunga instelata, verdele copacilor scotea in evidenta ordinea asezarii lor, iar rubinul vinului curgea in sticla ca o raza ratacita de pe o alta planeta. Un peisaj prea tacut, lipsit de sonorul realitatii, dar care ascundea, ca si unele picturi, o neliniste retinuta, neconsumata. Te-ai fi asteptat ca domnul Moscovici sa se transforme intr-o pasare de noapte si sa se piarda in coroanele teilor abia schitati, ori ca balauri neverosimili sa-si faca aparitia de dupa siluetele acestora, atat de nefiresti.

             Deocamdata, insa, aparentele erau ele care faceau realitatea. Il vazui cu claritate pe vecinul meu cum isi stinge tigara de marginea balconului, incercand apoi sa intre in casa, cu sticla in mana. Dar usa care da in balcon fusese pesemne inchisa, pentru ca el incepu imediat sa bata cu pumnul in ea. O voce ii raspunse: « Cine-i acolo? Tu esti draga? »  «Ma omule, ma, lasa-ma sa intru in casa, nu auzi? De ce ai incuiat usa? » « Ce usa? Eu n-am incuiat nici o usa, ti se pare! » « Cum sa mi se para cand astept de cateva ceasuri afara... si tu dormi inauntru! » « Dar tu la ora asta vii acasa? De ce ai mai venit? Ca sa dormi? » « Deschide, ma, usa odata, ma prinde aici curentul...» « Las’ ca tine vinu de cald, nu e frig ca e vara, ai uitat? Au inflorit teii...In copilarie dormeam afara, cand infloreau teii, imi punea mama salteaua in prispa si dormeam acolo...Si ce frumos era! Acum nu mai pot sa dorm nici in casa, mi-am distrus sistemul nervos, tot asteptandu-te pe tine...» « Lasa, ma, asta, acum...da-mi drumul in casa, n-auzi? » « Cand am nascut primul copil te-am asteptat o saptamana pana sa vii la spital...» « Draga, nu e momentul acum, ti-am explicat...! » « Ai aparut dupa o saptamana, bine dispus si cu un borcan de compot...»  «Dupa nastere stiam ca nu ai voie altceva...» « Nu mi-ai adus o floare in viata ta, asa cum fac alti barbati, cumpara cate un buchet de flori  nevestelor! » « Ce am eu cu alti barbati? Nu intelegi nimic ! » « Al doilea copil l-am nascut intr-o caruta, fiindca nu ai venit la timp sa ma iei din satul ala, asa cum ne intelesesem, bine ca era vara, ca si acum...» « Am fost la slujba, draga, am avut o sedinta fulger, neanuntata, nu puteam scapa asa usor... pe tine asta nu te intereseaza, ca nu dai doi bani pe mine...erau oameni care voiau sa ma cunoasca, chiar ministrul in persoana, traim intr-o societate, exista niste reguli...» « Dar fata de sotia ta nu exista reguli!? Ce ti-ai zis...lasa sa astepte ca proasta... se descurca ea, ca de atatea ori...» « Altadata femeile nu nasteau la spital... si nu era grav...acum se face o adevarata drama din asta...Lasa-ma acum sa intru in camera, mi-e foame, nu am mancat de doua zile, dar tie nu-ti pasa....mi-e si sete...macar sa beau niste apa...» « La ce-ti trebuie apa, cand ai vinu langa tine?! Aer bun si peisaj frumos...Ce sa vezi in casa, nevasta? N-ai vazut-o destul, ti-e dor de ea? » « Draga, nu intelegi, vrei sa ne auda toti vecinii...am nevoie la toaleta, nu am unde sa ma duc, lasa-ma un pic...»
Doamna Moscovici nu-i mai raspunse si atunci nici sotul nu mai insista. Il vazui departandu-se resemnat de usa, ganditor si in acelasi timp presat de nevoia lui. Se apleca peste balcon masurand din ochi distanta pana la pamant, dupa care se hotari...
Curand, o sonoritate asemanatoare ploilor de vara invalui etajele inferioare balconului in care se afla domnul Moscovici. Creatorul acestei iluzii urmarea grijuliu cum se strecoara propriul lichid prin balcon, imprastiindu-se inegal peste zona verde din fata imobilului. Dupa ce termina, incerca sa-si mai aprinda o tigara, insa nu reusi din pricina chibriturilor, prea umede de la racoarea noptii. Atunci sa multumi sa priveasca peisajul, ca vrajit de irealitatea lui...

          Cu cat timpul contemplatiei se prelungea, cu atat aveam impresia ca vecinul meu  isi va uita sotia neprimitoare, pierandu-si, putin cate putin, alura proprie, inconfundabila, si contopindu-se cu natura.  Numai ca, la un moment dat, natura cea neverosimila incepu sa se framante si sa prinda un glas...ca si cum tacerea ei nelumeasca ar fi fost, pana in acele momente, doar pretul platit pentru infatisarea anterioara. Fiindca pe masura ce revenea la propria voce, ea revenea si la o ferocitate fatisa, incepand sa semene tot mai mult cu o planta carnivora, imensa.

             Domnul Moscovici, dupa o scurta uitare de sine, se sperie dintr-odata, ca si cum si-ar fi adus aminte de ceva grav. Incepu imediat sa strige si sa bata cu pumnii in usa balconului: « Mama, lasa-ma sa intru!... Am trait o viata cu tine in anormalitate...Nu fa acum lucruri din astea!...Ma auzi? Vreau sa intru in normalitate...Nu vreau sa pier aici, in ireal!... Vreau sa intru in Real! »

Pe masura ce-si repeta rugamintile, loviturile in usa se inteteau, dovedind o forta demiurgica. Incepura sa zdruncine din temelii ecranul imaginii mele, insa domnul Moscovici nu dadea semne ca ar fi afectat de iminentul pericol. Miscarile ii devenisera tot mai mecanice, pierzandu-si parca sensul actiunii care le anima. Si ceea ce paruse fragmentul unei realitati unice, se dovedi a fi doar fasia unui univers facut din aparente unduioase, aflat la cheremul vecinului meu. Ma vazui dintr-odata prizonierul unui simplu decor, vulnerabil, amenintat de disparitie. Nici nu mai apucai sa ma tem de consecintele prabusirii lui, ca ma trezii din somnul cel adanc, cu soarele in fereastra...In minte-mi rasuna ecoul ultimei rugaminti, reluata obsesiv de vecinul meu,  pana in ultima clipa.