Depuis 2001 • No 42 • Montréal • 15.02.2007
Février 2008

L’immigrant et l’éternel retour

Felicia Mihali

J’ai récemment lu le livre d’un écrivain qui, il y a quelques années, a décidé d’immigrer aux États-Unis : après une année d’expérience, il est rentré dans son pays d’origine en maudissant l’Amérique.

Ce qui m’a étonnée d’abord dans son témoignage c’est qu’il est parti en critiquant farouchement le système politique, social et économique de son pays, et qu’il est rentré en vantant ses beautés et le pittoresque des rues où il avait grandi. Beaucoup d’immigrants justifie leur désir de partir par le désaccord avec les valeurs morales du pays : si parfois ils n’arrivent pas à s’accommoder au nouveau milieu, ils expliquent cela par l’impossibilité de vivre en dehors du paysage national. Au départ, donc, mécontentement métaphysique et au retour, amour paysager.

Certains immigrants quittent leur pays en déplorant le fait qu’ils ne mangent pas à leur faim, et ils y rentrent vitupérant contre la mal bouffe américaine. Ils détestent la classe moyenne de leur pays, mais ils méprisent par la suite le consommateur moyen américain et ses mauvais goûts. Ils accusent les films américains de leur avoir vendu le rêve américain, ignorant volontairement que l’industrie cinématographie américaine a produit aussi Taxi driver. Ils déplorent la pauvreté de leur pays, mais la pauvreté américaine leur semble encore plus déplorable. La météo, l’architecture, les supermarchés, les appartements, les voisins de toute origine ethnique, les embouteillages sur les autoroutes, tout est sujet de grisaille et de malheur quotidien. 

Le plus palpitant est lorsque l’immigrant en question, qui dans son pays avait un certain statut d’intellectuel, est embauché dans un KFC. Derrière sa serpillière, il juge sévèrement la faune immigrante qui, même après des années de séjour, ne parle pas la langue du pays et qui, poussée par la solitude, se convertit parfois à toute sorte de religions afin d’appartenir à un groupe qui le protège. Au début, il méprise les tics verbaux des américanisés plus anciens que lui: plus tard, lui-même n’en décolle de See you et Take care. Tant qu’il ne peut s’acheter une auto, il vente encore les vertus écologiques et environnementales du transport en commun. Lorsque, finalement, il peut se le permettre, il commence par en acheter une très grosse.

Pour échapper à l’ennui, il perd des heures à décrire cette situation kafkaïenne dans les lettres envoyées aux amis, restés au pays. Et bien que ces lettres soient parfois auto ironique, elles le mettent dans la situation privilégiée d’être au-dessus de tout, un intouchable en apprentissage spirituel. Aux anciens amis, il affirme que tout est mal, mais ses propos dissimulent à peine le désir d’être envié pour le privilège de vivre en direct ce mal américain. Au sein de cette couche d’intellectuels devenus des nettoyeurs, il fait figure de sage dans une cage de singes. Il décrit avec cynisme ceux qui l’entourent et qui ont toujours l’air plus sots que lui.

Pour l’écrivain en question, je crois qu’il a fait un bon choix en rentrant dans son pays aussi tôt. Car plus on s’attarde dans un endroit, même lorsqu’on ne l’aime pas, au retour on découvre un autre pays que celui qu’on a quitté. L’immigrant déplore le manque d’amis dans le nouveau pays, mais derrière lui, il n’y a personne qui le regrette. Il a fait son chemin, mais son ancien pays a fait le sien aussi. Ses valeurs ont changé, mais celles de la mère patrie également. Il parle la même langue, mais au retour il n’arrive plus à comprendre les blagues racontées par ses ex-concitoyens; ou il en rit plus fort que les autres, en les considérant un peu trop vulgaires.

Plus l’immigrant s’attarde, plus il commence à faire ses propres choix dans cette nouveauté étrangère qui lui tombe dessus comme un sac de sable : sous le choc, il essaie d’en prendre le plus possible dans ses mains, mais tout s’écoule entre ses doigts. Ce n’est qu’après plus d’un an, toutefois, qu’il commence à se forger un modèle de vie à lui, une moyenne optimale entre ce qu’il connaissait avant et ce qu’il apprend à présent.
Février 2008

Canada, 7 februarie 2008 - Happy New Year, China!

Iulia-Anamaria Salagor

Din amintirile copilariei mele fac parte jucariile cu mecanisme intersante si ambalaj frumos colorat, prosoapele de bumbac pufoase si camasile tatalui meu cu o floricica neagra in partea stanga, toate « made in China ». In adolescenta s-au adaugat bijuteriile din argint primite de la matusa mea,  mare amatoare de astfel de “chinezarii” si portelanurile fine oferite de bunica.  Despre tara de provenienta a acestor mult ravnite daruri  nu stiam prea multe  si nu vroiam sa aflu mai mult decat se observa in  imaginile difuzate de  televiziunea nationala, cu aceleasi festivitati grandioase care marcau an de an realizarile marete ale unei societati comuniste. Modelul nu ma impresiona prea tare, data fiind realitatea romaneasca a anilor 1980.

Dupa 1990, sintagma “turcisme si chinezisme”  desemna in limbajul romanului de rand o marfa de proasta calitate, la preturi, ce-i drept, abordabile, dar  care a ajuns sa sufoce tarabele pietelor si rafturile magazinelor.

In agenda mea canadiana,  ziua de 7 februarie 2008 este marcata ca fiind inceputul noului an chinezesc (pentru cei pasionati de astrologie,  iata-ne intrati in anul Sobolanului de Pamant,  care se va termina in 25 ianuarie 2009). Numita si Sarbatoarea Primaverii, ea reprezinta cea mai importanta sarbatoare pentru comunitatile chineze din intreaga lume, fiind petrecuta cu fastul cuvenit pe intreg globul. Anul acesta, pana si la Viena, s-au organizat pentru prima oara activitati menite sa sublinieze evenimentul, iar reprezentantii ONU  si ambasadorii a peste 30 de state au adresat felicitari chinezilor, organizatori anul acesta a celei de-a 29 editii a Jocurilor Olimpice (Beijing 2008).

Ajunsa in Canada, am descoperit prin intermediul unor activitati de loisir (lecturi, expozitii si excursii) o alta fata a Chinei. Expozitia de fotografie de la Centrul cultural chinez din Montreal, vizitata in decembrie trecut, m-a impresionat. Am descoperit un Beijing scaldat in lumina, fete de copii veseli, fluturand mascota olimpica, cladiri impresionante. Si chiar daca nu am calcat niciodata pe teritoriul  « marii republici populare », cu o parte din cetatenii ei  am toate sansele sa devin conational. Dintr-un studiu privind comunitatea chineza din Canada (www.statcan.ca/francais/freepub/89-621-XIF/89-621-XIF2006001.htm),  aflu ca in 2006 numarul canadienilor de origine chineza reprezenta aproximativ 4% din populatia totala a « tarii frunzei de artar », fiind cel mai mare grup etnic non -european. Comunitatile chineze sunt concentrate in  doua provincii canadiene : Ontario si Columbia Britanica. In 2001, 436 000 de canadieni de origine chineza traiau la  Toronto, si 348 000 la Vancouver.  Marea majoritate, in jur de 78 %, pot intretine o conversatie in engleza,  doar 1 % dintre ei  in franceza, iar  6 % cunosc cele doua limbi oficiale.

In urma cu doi ani m-am decis sa-mi petrec Revelionul la Niagara. Dupa o rapida trecere in revista a ofertelor agentiilor de voiaj montrealeze care asigurau transportul spre renumita cascada, aleg o agentie care avea  sediul in Cartierul chinezesc din Montreal si care oferea cele mai competitive preturi. Desi ghida vorbea limba engleza, avea studii universitare facute in China si intentia de a deveni cetatean cu drepturi depline al Canadei.  In 1 ianuarie, timp de 6 ore, autocarul care ne-a asigurat transportul, a asteptat in parcarea celui mai mare mall chinezesc din America de Nord, cel de langa Toronto, pentru ca turistii, in majoritate de origine chineza, sa-si faca aprovizionarea pentru  Sarbatoarea Primaverii. Cu cele patru cartiere chinezesti, Toronto reprezinta inca din 1995 cea mai mare comunitatea chineza din America de Nord, cu editii in limba chineza ale revistelor Maclean’s  si Toronto Life.

          Prezenta in Capitala canadiana cu ocazia Festivalului lalelelor, vizitez Muzeul civilizatiei canadiene si descopar motivul pentru care Consiliul national al canadienilor de origine chineza a cerut in  anul 2000 scuze si compensatii din partea guvernului canadian: legile rasiste si taxele de intrare platite de inaintasii lor. In « Sala Canadei » din impresionantul muzeu de la Ottawa descopar printre altele o statie de cale ferata de la inceput de secol si o spalatorie chinezeasca. Odata terminat ultimul tronson al caii ferate transcanadiene in 1887, multi chinezi (dintre cei care au supravietuit dificilei constructii) au plecat spre alte provincii, in cautare de lucru. Dar dificultatile intimpinate au fost extrem de mari datorita discriminarilor  socio-economice, ostilitatilor rasiale si a barierei lingvistice. In aceste conditii, multi chinezi si-au deschis spalatorii in care munceau cate 12 ore pe zi, 7 zile din 7, pentru a-si castiga

xistenta(www.civilization.ca/hist/phase2/ac/laundry.mov).  Din 1890 pana in 1950, in majoritatea spalatoriilor au lucrat barbati chinezi a caror familii ramasesera in China. Reintregirea familiilor era imposibila din cauza conditiilor si  taxelor impuse de guvernul canadian pentru imigrare. Spre exemplu, in 1921 la Montreal traiau 1735 de chinezi si existau, se pare, 368 de spalatorii exploatate de acestia.  In 1923, situatia devine critica, legea, numita de chinezii din Vancouver “Bill of Shame” (actul rusinii) permitand doar diplomatilor si studentilor straini cu origini sino-canadiene sa intre in tara.

          Revistele economice canadiene sunt pline,  in ultima vreme, de analize privind potentialul economic al Chinei, de masuri si strategii pe care firmele canadiene ar trebui sa le aplice in relatiile de schimb. Descopar  chiar rezultatele unei sondaj  realizat in 2007, publicate in The Globalist (http://www.theglobalist.com/StoryId.aspx?StoryId=5840) din care rezulta ca cetatenii Canadei au devenit constienti de potentialul de export al Chinei,  42%  dintre cei intervievati alegand  China  ca avand cel mai mare potential de export, in timp ce doar 29% au indicat SUA.  Intre 2001 si 2005 exporturile Canadei catre China au crescut cu 65%, 80% dintre ele constand in materii prime.

          Cu o economie in plina crestere, China inca are probleme. Cetatenii ei inca se gandesc sa emigreze in Canada, unii alegand direct provincia franceza. Augusta este o profesoara est-europeana stabilita la Montreal, care pleaca in China pentru 10 luni, sa predea limba lui Voltaire chinezilor cu intentii de emigrare in Quebec. Lectura paginilor in care sunt descrise peripetiile Augustei, eroina principala a ultimului roman semnat de Felicia Mihali- « Sweet, Sweet China », mi-a readus in memorie franturi din copilaria mea si din procesul personal de emigrare : apartamentele lipsite de incalzire in timpul iernii ; defilarile si iubirea manifestata  fata de conducator ; frica de a vorbi impotriva regimului

Comunist ;pregatirea interviului cu agentul canadian ; gasirea celei mai bune modalitati de a descrie motivele emigrarii;  goana dupa informatii privind posibilitatile de angajare in tara de adoptie ; etc. Si totusi, exista o mare diferenta intre « emigrare din cauze economice » si « azil economic »…Ultimele zile petrecute de Augusta la Beijing sunt impregnate de un sentiment de tristete si de neputinta. In febra pregatorilor pentru Olimpiada din 2008, chinezii demoleaza si construiesc peste noapte. In dorinta de deschidere economica, Hu Jin-Tao, presedintele republicii,  accepta o vizita in Polonia, Ungaria si Romania, trei dintre fostele tari comuniste. Trei vechi prieteni care au tradat cauza socialista. Autoarea marturiseste in sectiunea « Multumiri » a volumului sau aparut in  limba franceza,  in noiembrie 2007, la editura XYZ, ca acesta a fost conceput ca un manual de supravietuire in timpul naufragiului sau pe insula Chinei. Un « docu-roman despre o tara care sperie in realitate si fascineaza in imaginar » cum este mentionat in dedicatia de pe prima pagina a exemplarului meu.

          Daca doresc sa vizitez China ? Deocamdata doar prin intermediul lecturilor si expozitiilor, prin plimbarile in Gradina Botanica (in timpul Sarbatorii lampioanelor) si pe strazile Cartierului chinezesc din orasul-insula, pe fluviul Sfantul Laurentiu.

Décembre 2007

Non femme ne pleure pas. L’humanité ne pleure pas…

Otilia Tunaru

A toutes les femmes, à l’occasion de 8 Mars - Journée internationale des femmes qui approche…

A tous les hommes qui respectent leurs mères, leurs amoureuses, leurs épouses, leurs filles, leurs sœurs de partout dans le monde.

A tous les êtres humains qui aiment en respectant l’autre.  

"J'ai commencé ... en pleurant" -Bob Marley

Je connaissais le terme reggae surtout par rapport à l’interprète compositeur jamaïcain Bob Marley (1945-1981). Qui n’a pas entendu de légendaire Bob Marley, celui qui chante pour les tiers-mondes et pour les gens de banlieue, celui qui les a appris à se libérer en chantant? Sa musique s’est mise au service de textes revendicateurs, qui sont porteurs des messages d’espoir. La population pauvre de la Jamaïque et puis, graduellement à travers le monde, tous les enfants du quartier ghetto, se sont reconnus dans ses chansons.  

À mon avis, il est moins connu pour un autre mérite : Bob Marley est peut-être le premier interprète masculin qui a vraiment compris la femme. Bob Marley a chanté pour la femme qui pleure; il ne voulait pas conquérir la femme par sa chanson, il voulait la soulageait et la protéger. 

Il nous arrive assez souvent, comme femmes, de pleurer… pour une raison plus ou moins raisonnable…  pour son enfant, pour son mari, pour sa peine ou pour toute l’humanité :

Woman, no cry/ (…) Good friends we have, oh good friends we've lost/Along the way/ In this great future, you can't forget your past/So dry yours tears I say:/And no woman, no cry/ (…) But while I'm gone I mean/Ev'rything's gonna be alright/Ev'rything's gonna be alright, so/Woman, no cry/No woman, no cry/Woman, little sister, don't shed no tears/No woman, no cry/Here little darling, don't shed no tears/No woman, no cry. 

Non femme ne pleure pas /(…) Oh mes bons amis, nous nous sommes perdus le long du chemin/ Dans ce futur prometteur, vous ne pouvez pas oublier votre passé/ Alors essuyez vos larmes et :/ Non femme ne pleure pas/(…) Je dois il y aller/Mais j'espère/Que tout ira bien/Que tout ira bien/Mais femme ne pleure pas/Non femme ne pleure pas/ Oh ma petite soeur, ne verse pas de larmes / Non femme ne pleure pas /Oh ma chérie, ne verse pas de larmes/Non femme ne pleure pas.

"La musique peut rendre les hommes libres" nous a apprit le chanteur rebelle. Ses chansons racontaient sa vie : l’enfant sans père, le jeune qui a grandi et qui a travaillé dans les milieux ouvriers, l’homme qui a fait des erreurs et également des gens heureux autour de lui, l’artiste qui a cherché  la perfection et la justice. "Mon père était blanc, ma mère était noire et moi je suis arrivé au milieu" se définissait lui. Il est à la fois adulé du grand public, qui a découvert le reggae avec lui, et des critiques les plus exigeants. Disparu prématurément à l’âge de 37 ans, il a transformé un style issu de la musique populaire jamaïcaine en un mouvement majeur. Superstar du reggae et prophète rasta, Bob Marley reste une des principales icônes du monde contemporain puisqu’il a fait en sorte que la liberté de la parole triomphe.

J’aime beaucoup cette société et je suis tellement bien dans ce monde! Malgré certaines prédictions sombres, je sais que l’humanité survivra, car les idéaux ne sont pas du tout dépassés. Je n’ai pas naïveté de croire qu’un monde idyllique naîtra. Entre les jeux des coulisses politiques, entre le féminisme et le masculinisme, entre la guerre et les cris de liberté, entre les déchaînements de la nature et le miracle de la semence qui pousse d’elle-même, il y a les idéaux qui libèrent l’esprit.  

Tant qu’il y a des gens qui militent pour les idéaux, en paraphrasant les paroles de Bob Marley, je lance mon cri du coeur : L’humanité ne pleure pas…

Droits de reproduction et de diffusion réservés © TERRA NOVA 2007. Tous droits réservés