On dit que sur les sites Internet de rencontres, il y a moins de femmes qui sont à la recherche d’un partenaire que d’hommes qui veulent vivre en couple. De nos jours, ce sont les hommes qui veulent se marier et avoir des enfants et non pas les femmes.

Après quelques siècles de patriarcat, le monde est-il en train de revenir au matriarcat? Comment la libération de la femme des liens maritaux, de l’esclavage des enfants et de la belle-famille change-t-elle la psychologie du couple moderne? Que vont répondre les femmes aux nouveaux enjeux sociaux?

Dans l’histoire de l’humanité, longtemps la femme a été une sorte d’Elisa Doolittle auprès d’un professeur Higgins. Nos aïeules étaient toujours en formation, les apprenties des hommes qui leur donnaient des leçons tout en les méprisant. Bizarrement, leur longue cohabitation a rendu leur séparation impossible. Lorsque la femme fut suffisamment éduquée, elle est devenue la « maître du couple » sans que son partenaire s’en rende compte. Pendant un certain temps, il a continué de lui demander ses pantoufles et, un jour, il a été fortement étonné qu’elle les lui lance au nez.

Tout d’abord, vivre seule signifie pour une femme vivre plus commodément car les tâches sont moindres et il lui reste plus de temps pour ses loisirs, ou ce que les Anglais appellent « neutral downtime ». D’un autre côté, il semble que les hommes ne savent plus se débrouiller dans un monde dominé de plus en plus par des femmes. La meilleure solution pour beaucoup est de se mettre à l’abri dans le mariage. Le célibat est devenu pour une femme le signe de la réussite, alors que pour un homme c’est un synonyme d’échec. Même si le mariage ne promet plus entièrement à un époux la perspective d’un repas servi à temps, de chemises repassées et de nombreux enfants, il est rassurant toutefois de pouvoir partager l’hypothèque avec quelqu’un qui gagne plus d’argent.  

Cependant, les statistiques prouvent que la révolution féministe n’a pas évoluée dans le sens désiré par les femmes. Alors que les hommes sont de plus en plus heureux et dégrevés de responsabilités, les femmes sont de plus en plus dépressives. Les hommes ont plus de « neutral downtime » - ce qui se traduit par plus de temps passé devant la télé, en loisirs, ou sur une terrasse en compagnie d’un ami -, alors que les femmes travaillent de plus en plus durement. Carrière, ménage et enfants, cela devient du coup un cauchemar au lieu de ce que Simone de Beauvoir avait prophétisé pour les femmes oppressées par un patriarcat séculaire. Les femmes apprennent peu à peu ce que cela veut dire être maître du monde.

Malgré tout, je dois dire que je suis d’accord avec ce que nos mères ont gagné pour nous. Ce que je n’aime pas c’est le nouveau visage de la femme publicisé par les films hollywoodiens par exemple. Ce genre d’héroïnes me semblent tout simplement des figures qui singent l’attitude des hommes et qui font subir aux autres ce qu’elles ont subi pendant des siècles. On change une tyrannie contre une autre et le genre n’a rien à faire ici bien qu’on s’attendait à un peu plus de variation. Les dettes que les femmes doivent payer après des siècles de silence sont lourdes et l’échéance, passée depuis belle lurette. L’agression cinématographique n’a rien à voir avec ce que la plupart des femmes subissent encore ailleurs, mais avec l’idéal occidental de ce que veut dire l’égalité. Ce qui est déplorable dans ces histoires est que ce genre de libération ne touche pas la femme orientale et rend malheureuse la femme occidentale.

Regardez Julia Roberts et tous les personnages qu’elle incarne. Dans la plupart de ses rôles, elle est une femme à laquelle aucun homme ne résiste : elle est plus intelligente que lui, belle et séduisante de plus, ce qui fait un drôle de mélange. On bannit les armes sexuelles mais on les utilise encore pour prouver la supériorité de la gent féminine. Ne parlions-nous pas d’égalité totale entre les deux sexes? L’assurance de Julia Roberts (au cinéma évidemment) de rétorquer à tous et d’avoir réponse à tout me met mal à l’aise. Je voudrais que les réalisateurs distribuent le même rôle de femme à succès à une grosse laide.

Une partie de la défaite intime et de la dépression de certaines femmes est due aux personnages incarnés par Julia Roberts. À l’intérieur d’une compagnie d’avocats ou dans une station de police, les femmes sont désemparées de constater que la réalité est autre et que, souvent, il vaut mieux ne pas se trouver dans le chemin des hommes.  

Legaturile posibile intre Academia de Studii Economice-Bucuresti (ASE-Bucuresti www.ase.ro ) si Ecole de Hautes Etudes Commerciales -Montréal (HEC-Montreal www.hec.ca ) nu tin doar de similitudini in titulatura si discipline predate, ci  si de relatiile umane stabilite cu ocazia programului de MBA Romano-Canadian de la ASE, de numarul din ce in ce mai mare de romani care urmeaza cursurile HEC la Montreal, si de faptul ca impresionanta cladire a universitatii canadiene, inaugurata in 1996, a fost realizata dupa planurile arhitectului roman Dan Hanganu.

ASE Bucuresti- aproape 100 de ani !

La inceputul anilor 90, obtinerea statutului de student la Academia de Studii Economice (ASE) din Bucuresti devenise extrem de dificila.  Candidatii se inghesuiau cu miile, marea majoritatea urmand nu o pasiune anume pentru stiintele economice, ci o anumita moda, as putea spune, care facea ca o data cu trecerea spre o anume ecoonomie de piata a tarii, parintii sa-si spuna ca e mai bine un contabil in casa decat un medic sau un inginer. Si cum familia mea nu ducea lipsa de ingineri, iar pasiunea pentru informatica se stinsese, dupa patru ani de liceu in care am dedicat sute de ore algoritmilor, schemelor logice si bazelor de date, m-am hotarat sa-mi depun dosarul de admitere la Facultatea de Comert, vizand o specialitate anume : Marketing. Termen cu rezonante exotice, dar despre care ma informasem cat putusem de bine. Ma atragea ideea de interdisciplinaritate presupusa de un demers riguros de studiu al pietei si al comportamentului consumatorului. Ma fascina lumea reclamelor si a mecanismelor psihologice de influentare a deciziei de cumparare. Ma intrigau diferentele de pret intre produse pe care le percepeam ca fiind identice si eram hotarata sa aflu secretele luptei concurentiale…

Desi cursurile de matematici speciale  si statistica nu mi-au pus nici un fel de probleme,  cursurile de finante sau contabilitate au fost mai greu « digerabile » pentru mine. Dar cursurile  pentru specialitatea aleasa s-au dovedit extrem de interesante. Imi amintesc cu placere prelegerile despre estetica marfurilor, cercetarile cantitative si calitative de marketing,  despre tehnicile promotionale sau marketingul serviciilor.  Nu am regretat niciodata decizia de a deveni studenta la aceasta institutie,  caci scopul, asa cum a fost enuntat in primul articol, litera a, al Decretului Regal din 6 aprilie 1913 (www.ase.ro/site/despre/regal/index.htm),  fusese atins, iar eu am castigat in fiecare din cei patru ani de studii, ca urmare a meritelor scolare (art.20, lit.c), o bursa.

« Art.1.Se infiinteaza la Bucuresti, pe langa Ministerul Industriei si Comertului – Directiunea Comertului – o Academie de inalte studii comerciale si industriale, al carei scop este:a/- De a da cunostinte superioare si aprofundate în domeniul stiintelor comerciale si economice; b/- De a pregati pentru carierele comerciale si industriale; c/- De a pregati pentru functiunile administratiilor publice, cu caracter economic.

Art.2.- Vor fi primiti la aceasta Academie ca studenti si studente: a/- Absolventii scoalelor comerciale superioare; b/- Absolventii cu diploma ai invatamantului secundar superior; c/- Cei care vor avea studii echivalente celor de la punctele a si b.

Art. 4.- Dintre limbile straine sunt obligatorii; Corespondenta si convorbirea franceza, germana si italiana, cat si – dupa alegerea studentului – a uneea din limbile: engleza, rusa, greaca moderna, bulgara sau sarba.

Art. 19.- Fondurile proprii ale Academiei de inalte studii comerciale si industriale sunt: a/- Taxele de inscriere, examen, biblioteca, laborator si diploma; b/- subventiunile eventuale, acordate de Stat, judete, comune, Camerele de comert si industrie si institutiuni private; c/- Diverse donatiuni si legate.

Art. 20.- Din fondurile sale proprii, Academia va infiinta, intretine si face sa functioneze in mod obligator seminariile de practica, laboratoriile, biblioteca si muzeul; iar in masura resurselor; a/- Va infiinta diferite conferinte practice sau teoretice; b/- Va organiza, atat in tara cat si in strainatate – mai cu seama in Orient – escursiuni in diferite orase si porturi insemnate din punct de vedere comercial si industrial, cat si vizite la marile institutiuni comerciale si industriale; c/- Va acorda burse pentru studentii sai meritosi si lipsiti de mijloace sau pentru a trimite pe diplomatii sai in strainatate, in vederea practicei sau perfectionarei; d/- Va publica o dare de seama, cat se poate mai amanuntita, a mersului acestei Academii. »

Astfel, in cadrul unui moment festiv, la 1 noiembrie 1913, se reusea deschiderea cursurilor la A.I.S.C.I., profesorul Anton Davidoglu (1876-1958), doctor in matematici al Universitatii din Paris,  fiind primul rector.

In corpul profesoral al Academiei  regasim de-a lungul anilor nume sonore : Ion N. Angelescu (1884-1930), doctor in stiinte economice al Universitatii din Munchen, academician, rector in perioada 1924-1929, fiind principalul ctitor al cladirii monumentale din Piata Romana; Emil Brancovici (1865-1957), inginer chimist al Facultatii de stiinte din Nancy; Constantin Bungeteanu (1879-1948), doctor in stiinte economice si politice al Universitatii din Paris; Stanislas Cihoski (1868-1924), rector in perioada 1918-1924); Ion Evian (1890-1961), doctor in stiinte economice-Germania; Zoe Ghetu (1884-1964), diplomat al Universitatii din Londra; Nicolae Iorga (1871-1940), doctor in litere al Univeristatii din Leipzig si diplomat de la Ecole pratique de hautes etudes din Paris, doctor honoris causa al Universitatii din Oxford, academician, istoric si om politic ; Vasile Iscu (1874-1941), doctor inginer de la Academia din Freiberg ; Eugen Ludwig (1866-1927), doctor in stiinte fizico-chimice de la Universitatea din Viena ; Virgil Madgearu (1887-1940), doctor in stiinte economice si financiare de la Universitatea din Leipzig, academician, om politic ; Gromoslav Mladenatz (1891-1958), doctor in stiinte economice si sociale de la Universittaea din Koln, academician, rector in anul 1948 ; Mihail Pascanu (1879-1928), doctor in drept de la Universitatea din Paris ; Ion Raducanu (1884-1964), doctor in stiinte economice si financiare al Universitatii din Berlin, rector in perioada 1931-1940 ; Andrei Radulescu (1880-1956), doctor in drept al Universitaii din Liege ; Victor Slavescu (1891-1977), doctor in stiinte economice si financiare al Univeristaii din Halle, academician, rector in anul 1944 ;  Gheorghe Tasca (1875-1951), doctor in stiinte economice si drept al Facultatii de drept din Paris, rector in perioada 1929-1931.
(http://amfiteatrueconomic.ase.ro/arhiva/pdf/no20/articol_fulltext_pag180.pdf)

In anul 1921, AISCI primea dreptul de atribuire a titlului de « Doctor in stiinte economice », si in 1923 se elabora  « Regulamentul pentru obtinerea Doctoratului la AISCI »,  fapt ce avea sa consolideze importanta institutiei de invatamant. In 1999, se reintroduce in admiterea la doctorat proba de limbi straine.

In prezent, ASE Bucuresti ofera, prin intermediu celor 10 facultati si a programelor de licenta , master si doctorat,  o pregatire economica celor aproximativ 47 mii de studenţi. Oferta  educationala este aproape de beneficiarii sai prin intermediul celor opt centre teritoriale plasate in diverse zone din tara si cooperarii cu peste 60 de universitati din 51 de tari.

In primavara anului 2000, proaspat admisa in programul de doctorat al ASE Bucuresti, descopeream cu tristete ca nu puteam beneficia pe deplin de  binefacerile Internetului. Pe cat de entuziasmata eram de colectia de carti a site-ului Amazon, pe atat de mare mi-a fost dezamagirea sa constat ca lipsa unei carti, cea de credit,  nu-mi permitea achizitionarea mult rivnitei informatii. Descoperisem lucrarea profesorului canadian François Colbert, « Managementul artei si culturii » si visam sa  o pot citi, convinsa ca lectura ei m-ar fi ajutat in demersul meu stiintific.  Ma hotarasc, in « disperare de cauza », sa-l contactez (prin intemediul Internetului, fireste !) pe autor. Si nu mica mi-a fost surpriza sa gasesc a doua zi si un raspuns la mesajul meu electronic. Era de fapt o invitatie pentru un stagiu la renumita univeritatea canadiana. Bucuria de o clipa a fost umbrita de o tristete si mai mare : lipsa fondurilor pentru a face calatoria peste ocean. Timp de un an de zile am cautat solutii la arzatoarea mea problema : cum sa fac rost de bani pentru stagiu ? Economisirea era o alternativa putin viabila, tinand cont de marimea salariului meu de tanar asistent universitar. O bursa, o fundatie, un concurs…Experientele trecute ma faceau sa fiu sceptica. La bursele in strainatate oferite sudentilor in ASE accesul se facea pe baza unor criterii care mi-au ramas necunoscute pana astazi. Sefa de promotie la sectia Marketing a Facultatii de Comert, pe parcurusul celor 4 ani de studii, am castigat doar  bursele de studiu, o tabara la Costinesti si premii la sesiunile anuale ale cercurilor stiintifice studentesti. Amarata, ma hotarasc sa povestec in catedra despre neputinta mea de a depasi granitele geografice si  aflu, cu acest prilej, de la un coleg, tanar docotrand si el,  de existenta Oficiului National al Burselor de Studii in Strainatate. Ma hotarasc sa aplic pentru burse guvernamentale de tip A, ceea ce presupunea o confruntare cinstita intre mine si o comisie care analiza dosarele depuse. Concurs national, invitatia profesorului de la universitatea straina, descriere de proiect, o serie de formulare de completat, recomandari de obtinut, cheltuieli de estimat… Dupa 3 luni de asteptari, raspunsul comisiei soseste si ma aflu pe lista castigatoare. Au urmat apoi 2 luni de pelegrinari zilnice la usile Oficiului : Plec sau nu plec ? Mi se dau sau nu banii ?   Nimeni nu stia nimic, nimeni nu-mi spunea nimic, eram pe o lista si atat. Hotarata sa lupt pana la capat, nu renunt la plimbarile mele zilnice la Oficiu, si cu doua zile inainte de data stabilita pentru inceperea stagiului la HEC-Montreal, primesc banii ! Asta insemna ca in mai putin de 48 de ore sa-mi fac bagajul, sa-mi iau la revedere de la cei dragi si sa comunic prin fax universitatii gazde,  data sosirii mele la Montreal.

Paseam pentru prima oara pe pamant canadian in 17 septembrie 2002 si plecam dupa trei luni, cu 8 kilograme de hartie in bagaj- carti, cursuri, articole fotocopiate, brosuri si fotografii. Rodul a sute de ore petrecute in biblioteca HEC, a participarii la cursuri, colocvii si stagii. Nu stiam daca si cand voi reveni. Plecam indragostita de un oras care mi-a demonstrat ca diferenta fiecaruia reprezinta de fapt bogatia tuturor. Sase luni  au fost necesare pentru a traduce materialele aduse din Canada si inca 2 ani de cercetari de teren pentru a definitiva teza de doctorat. Am avut bucuria sa ma aflu in prima serie de doctori ai proaspetei infiintate Facultati de Marketing din cadru ASE Bucuresti (www.marketing.ase.ro/doctorat/programe_academice.php ). In septembrie 2004, munca de aproape 5 ani (de zile si nopti !),  era stransa in paginile unei carti, pe care o lansam cu eforturi si emotie la Teatrul Act din Capitala. Pentru prima oara in viata dadeam autografe !

HEC Montréal - 100 de ani deja !

Cursurile optionale de pedagogie la care m-am inscris in anul III de facultate si diplomele obtinute an de an la sesiunile stiintifice studentesti  aveau insa sa-mi schimbe destinul si sa ma transforme din prima economista a familiei, in prima profesoara de marketing din arborele meu genealogic. Dupa sase ani de profesorat, timp in care «  am urcat  treptele didactice » pana la cea de lector universitar,  in toamna anului 2005, posesoare a unui titlu de doctor in marketing si a unei pasiuni pentru arta, eram din nou studenta.

Masterul in gestiunea organismelor culturale venea sa completeze cunostintele mele in management artistic, in legislatie canadiana privind dreptul de autor si drepturile conexe, in politici culturale si strategii de finantare a organismelor culturale cu scop nelucrativ.Majoritatea colegilor mei erau artisti , caci programul in sine viza oferirea unui suport economico-administrativ persoanelor cu studii in muzica, pictura, dans, arta dramatica si literatura. Fusesem admisa in program datorita cercetarilor din domeniul teatral intreprinse cu ocazia doctoratului meu din Romania.

Pasiunea pentru teatru a continuat si in perioada studentiei mele canadiene si s-a concretizat intr-un stagiu de cercetare. Cercetarea s-a finalizat de aceasta data cu publicarea unui studiu de caz  despre strategia de marketing pe Internet a celui mai important teatru francofon din Montreal- Théâtre D’Aujourd’hui (http://web.hec.ca/revuedecas/parutions/telechargement1.cfm ) si cu obtinerea unui premiu de excelenta. Acest premiu are o  dubla semnificatie pentru mine. In primul rand, premiul reprezinta o recunoastere a calitatii stiintifice a cercetarii mele, metoda studiului de caz fiind folosita ca instrument pedagogic la HEC, inca din 1932. In al doilea rand, in plan personal, el este o recunoastere a eforturilor mele de integrare si adaptare la o noua realitate culturala. Regasesc in brosura cu premiile acordate pe 28 noiembrie celor 225 de studenti, inca doua nume romanesti : Aurelian Anghel si Ion Ginga (www.hec.ca/manchettes/2007/2007082.html)

Fondata in 1907, HEC Montreal ofera in fiecare an peste 30 de programe de studii in management celor aproximativ 12 mii de studenti, 24% dintre ei fiind studenti straini si rezidenti  permanenti canadieni din 60 de tari. Anumite cursuri pot fi urmate in engleza si spaniola, majoritatea insa fiind predate in limba franceza. Universitatea are o retea de 57 mii de absolventi activi pe toate continentele. Merita amintit ca HEC Montreal detine cel mai important si prestigios program de schimburi internationale din Canada, avand parteneriate cu 81 de universitati  din 30 de tari si o prezenta activa in 40 de tari prin intermediul proiectelor internationale. Din numarul special al revistei HEC Montreal MAG, aflu de contractul pe care universitatea canadiana l-a semnat cu Banca Comerciala Romana pentru a oferi seminarii cadrelor de conducere ale celei mai importante banci romanesti (http://www.hec.ca/hecmontrealmag/archives/hecmag_v5n2.pdf ).

Inca de la primul meu contact cu universitatea montrealeza, am fost impresionata de biblioteca si serviciile oferite de aceasta, Biblioteca HEC fiind considerata una dintre cele mai bune biblioteci bilingve  de afaceri din lume, renume obtinut datorita documentatiei electronice disponibile (www.hec.ca/biblio/index.html) 

n 30 noiembrie 2007, Gala du commerce, consacrata reusitei intreprinzatorilor si oamenilor de afaceri din Quebec, a marcat inchiderea festivitatilor de celebrare a centenarului HEC Montreal. Un an plin de evenimente si emotii pentru toti cei care au fost intr-un moment al vietii lor in contact cu renumita universitate : fosti si actuali studenti, fosti si actuali profesori, cercetatori, personal administrativ, simpli cetateni ai unui oras care isi asigura vizibilitatea in lume si prin marile  lui scoli. Special pentru centenar a fost creat un site www.hec100.ca  in care exista prezentarea tuturor evenimentelor, a fost emis un timbru comemorativ, s-a publicat o carte cu amintiri, s-au organizat conferinte, expozitii, au fost pregatite petreceri cu angajatii cu o vechime de peste 25 de ani ai HEC, evenimente menite sa sublinieze nu doar calitatea invatamantului superior economic desfasurat in universitatea canadiana, ci si impactul pe care un astfel de organism il are in sanul comunitatii si in viata propriului personal. Unul dintre evenimentele prilejuite de centenar si la care am participat, a fost cel al inaugurarii, in 19 aprilie, a expozitiei « HEC Montreal-Deja 100 ans! » la Muzeul McCord. Emotiile au fost mari poate si datorita reintilnirii cu salile acestui impresionant muzeu de istorie al Canadei, primul muzeu vizitat  de mine in 2002. Dar am ramas profund impresionata de drumul parcurs de Scoala de Inalte Studii Comerciale din Montreal, a carei prima promotie, la inceput de secol, a numarat doar 10 persoane!  Apoi a urmat un alt eveniment festiv, de aceasta data in cladirea scolii, o expozitie organizata la biblioteca HEC  si dedicate literaturii de afaceri in Quebec. Apoi participarea on line la intilnirea de la Bursa newyorkeza, cand directorul HEC Montreal, profesorul Michel Patry, a sunat «clopotul de inchidere » (www.hec.ca/manchettes/2007/2007076.html). Cu toate acestea si in ciuda teoriilor financiare si a tehnologiilor moderne, la Bursa Vietii cursul evenimentelor nu se liciteaza si indicele fericirii nu poate fi previzionat !

Trăiesc, de vreo patru-cinci zile încoace, alături, probabil, de toţi românii care au acces la un mijloc de comunicare în masă, sentimente care, deşi au început cu o nesfârşită tristeţe şi părere de rău pentru crima comisă de un cetăţean român în Italia, s-au transformat pe parcurs într-o neputinţă cumplită, în cazul meu, însă, nu de a salva imaginea neamului românesc, pentru multă vreme compromisă în Europa visurilor noastre, ci de a-i convinge pe mulţi dintre cei apropiaţi că nu ne merităm în chip fatal soarta de răi şi corupţi moral ce suntem.

În faţa clocotului isteric în care a dat nu doar Peninsula, ci, într-o bună măsură, şi  spaţiul carpato-danubiano-pontic, unii împotriva românilor-rromi, iar alţii împotriva rromilor-români, e greu să aduci argumente raţionale care să liniştească spiritele într-atât de înfierbântate.

Nu are niciun rost, aşadar, să discutăm despre cum nenumărate comunităţi de imigranţi, în toate epocile în care s-a manifestat acest fenomen, au fost blamate şi ostracizate pentru fărădelegi reale sau imaginare, transformate în infamul Celălalt, alteritatea hidoasă, care ameninţă, destabilizează şi distruge. Antropologii ştiu că aceste stigmatizări ale Celuilalt sunt un proces cât se poate de firesc pentru întâlnirea dintre culturi diferite, oamenii fiind supuşi din fire nevoii de a crea categorii şi de a impune graniţe imaginare între grupuri, astfel încât să poată descifra lumea din jur fără să intre într-o panică a lipsei de repere. Exemplele abundă, dar, ca să rămânem în temă, comunităţile de italieni din State nu au scăpat nici ele de stereotipuri negative, mărturie stând de pe acum celebrul film „Naşul”, în trei părţi.  Şi, tot ca să rămânem în temă, să recunoaştem că drepturile omului şi legislaţia multiculturalei Uniuni fac cu greu faţă acestui instinct de apărare a sinelui prin stigmatizarea Celuilalt, european sau nu.

În egală măsură nu are rost să pomenesc aici despre cum statele din Balcani „sperie” Occidentul încă de prin secolul optsprezece cu sălbăticia şi înapoierea lor, după cum o dovedesc multe dintre însemnările de călătorie ale vesticilor iluminişti şi iluminaţi, ajunşi prin zonă pentru comerţ, din curiozitate, sau ca să se joace de-a eroii. Discursul despre primitivismul şi violenţa care îi stăpânesc pe albanezi, sârbi, bulgari, români şi chiar greci răbufneşte cu regularitate, şi în presa, şi în politica europeană, şi, mai ales, în industria de divertisment internaţională, unde, vrei, nu vrei, nu ai cum să scapi de Dracula, figură emblematică, răsărită din negurile Transilvaniei barbare.

Ca să nu mai spun că românii, ca naţiune, privesc cu mândrie nu mai în urmă de anul 1918, iar, în vâltoarea celui de-al doilea război mondial, urmat de crunte decenii comuniste şi de o tranziţie şi mai amară, valorile care ar putea să-i alăture în mileniul trei bătrânelor civilizaţii europene, cu mult mai aşezate pe făgaşul lor, au fost răsturnate de nenumărate ori. De ce să ne mirăm că transnaţionalismul european din zilele noastre, care îi nedumereşte pe francezi sau pe olandezi, şi care face aşa încât partidele de extremă dreaptă să răsune din ce în ce mai puternic chiar în inima Bruxelles-ului, s-a adăugat, la români, ca o pojghiţă identitară destul de subţire, peste aceste valori balcanice, ex-comuniste şi „de tranziţie,”  gata acum de scos la plimbare prin toată Uniunea?

Mergând mai departe cu inutilitatea demersului meu logic, de ce aş mai aminti oare că mass media funcţionează, potrivit multor studii făcute de cercetători mai pricepuţi decât mine, după mecanisme care, deşi teroretic asamblate fără fisuri şi rele intenţii, selectează şi evidenţiază doar anumite aspecte ale realităţii, pe criterii definite adesea în funcţie de impactul la public, într-un context instituţional şi sociocultural prea puţin scutit de raţiuni de ordin politic sau economic ori de influenţa mentalităţii colective. Ce rost are să mai adaug că, de multe ori, un subiect care devine ştire rămâne în atenţia jurnaliştilor zile şi săptămâni întregi, se umflă şi prinde chiar viaţă, cum se întâmplă acum în Italia, când românii s-au reîntrupat în ucigaşii şi violatorii din Est şi sunt fără de preget atacaţi pe străzi. În cazul imigranţilor, subiectul se conturează în presa italiană de vreme îndelungată, românii dându-i numai retuşurile finale, din păcate în nuanţe cât se poate de vii. Asta deşi majoritatea se îndeletnicesc cu munci umile, asupra cărora italienii nu se mai apleacă de ani buni, şi, la fel cum există procente de necontestat care atestă numărul sporit de infracţiuni comise de ei, vor fi existând, mă gândesc, şi ceva procente care să arate la fel de necontestata lor contribuţie la veniturile statului italian.

Ca ultim argument cu totul nedemn, aş vrea să pomenesc şi de atmosfera din viaţa politică italiană, îndelung comentată şi pe la televiziunile din România, cu o dreaptă puternică în opoziţie şi cu organizaţii neofasciste care îşi scuipă fierea xenofobă cu o forţă cât se poate de (ne)obişnuită. Să-i adăugăm şi pe cetăţenii-italieni-viitori-alegători, înfricoşaţi de fantasmele transnaţionalismului, dar şi de invazia de europeni care se hotărăsc pe nepusă masă a face uz de dreptul lor la liberă circulaţie în spaţiul comunitar, şi avem tabloul complet al situaţiei din Peninsulă, cum ar zice analiştii noştri. N-ar trebui, poate, trecut cu vederea nici faptul că aceşti cetăţeni sunt pe bună dreptate nemulţumiţi de legislaţia neadecvată şi de prea sfidătoarea delăsare a autorităţilor în a rezolva problema – ce păcat că ei nu ştiu cât de mult se înfrăţesc astfel cu românii.

Chiar nu vreau să mai spun nimic despre reacţia întârziată, talmeş-balmeşul de declaraţii, mai mult sau mai puţin la curent cu legislaţia comunitară şi cu drepturile cetăţenilor europeni (susţin iar unii comentatori), şi de propuneri în care s-au întrecut vajnicii reprezentanţi ai Guvernului României. Noroc cu intervenţia salvatoare a Preşedintelui din seara aceasta, mi-a mai venit inima la loc.

M-am lăsat, prin urmare, pe deplin convinsă de părerile exprimate de apropiaţii mei, precum şi de unii intelectuali de prestigiu din România, dacă mi se permite un clişeu, neclintiţi în aprecierile lor de niciunul dintre argumetele mele (pe drept cuvânt neîntemeiate), enumerate mai sus. Să nu ne victimizăm, aşadar. Suntem, fără îndoială, un popor lipsit de orice principii morale şi de orice simţ civic, care-şi alege conducători corupţi şi se bălăcăreşte dimpreună cu ei în mocirla post-decembristă, adâncindu-se de-a valma într-o gaură neagră a existenţei naţionale, unde peste singura portiţă de lumină  către restul universului se coboară sumbru figura lui Romulus Mailat, aşa cum este ea încă difuzată de toate televiziunile din UE. Şi se aşterne bezna. După îndelungate sforţări, am reuşit să le smulg prietenilor mei încuviinţarea, printre dinţi acordată, că există şi medici care nu cer mită, şi profesori univesitari care nu plagiază, şi studenţi care nu-şi cumpără lucrările de diplomă de la coordonatori, şi politicieni care nu-şi vâră mâinile până la cot în banii publici, şi rromi care nu tâlhăresc, şi imigranţi care se duc în Europa să muncească, nu să se căpătuiască peste noapte. Câţiva, puţini, mă rog...

Ca una care prin anul 1996 stârneam uimirea unui vânzător francez restituindu-i o bancnotă de o valoare considerabilă pe care mi-o înmânase din greşeală ca rest, îndrăznesc, şi din alte motive pe care modestia mă împiedică a le înşirui aici, să mă aşez, umilă, printre puţinii români de care făceam vorbire mai sus. Şi, cum minorităţile par a se bucura de mai multă bunăvoinţă în zilele noastre când vine vorba de drepturile omului, propun instituirea unei minorităţi a românilor cinstiţi şi plini de virtuţi, care să lupte pentru dreptul de nu mai fi discriminată prin presa naţională şi internaţională şi de a nu mai fi împovărată de obligaţia de a-şi asuma, cu umerii plecaţi, actele iresponsabile ale majorităţii corupte. O minoritate cu partid, ziar, organizaţii nonguvernamentale şi tot ce-i mai trebuie, unde să se înscrie toţi românii care se ştiu a nu fi călcat (prea) strâmb vreodată, cu gândul, dar, mai ales, cu fapta. Cred că imaginea României ar avea mult de câştigat dintr-o asemenea iniţiativă. Se va auzi astfel în Europa că există, vorba unei emisiuni, şi altfel de români. Vor fi impresionaţi de meritele noastre de necontestat, de manierele, educaţia aleasă, şi spiritul nostru cetăţenesc, ne vor recunoaşte şi respecta drepturile, şi ne vor întâmpina cu sinceră bunăvoinţă peste tot. Cine ştie? Poate că într-o bună zi, ni se vor alătura şi majoritarii deveniţi invidioşi şi dornici să se reformeze. Acceptăm şi discriminare pozitivă.

5.11.2007

Sunt o fiinţă cât se poate de blândă şi de împăciuitoare, cum s-ar grăbi, cred, să confirme toţi cei care mă cunosc mai îndeaproape. Deşi în general sunt prea puţin dornică de a ieşi la rampă sau de a mă bate cu pumnii în piept în locaţii publice, de vreo două zile mă zbat sub neputinţa de a da năvală pe străzi ca o mică furie care să spulbere totul în calea ei până la Bruxelles şi, odată ajunsă acolo, să asurzească Uniunea cu urletele de protest faţă de încălcarea făţişă a normelor comunitare, cu voia şi binecuvântarea a (chiar) fostului preşedinte al Comisiei Europene, care, ajuns catindat la el acasă, a dat-o cotită cu mare măiestrie. Erupţia de sorginte neofascistă din Peninsulă îşi proiectează lava scârboasă asupra unui întreg popor, redus la tăcere în faţa tăcerii tuturor celor care, de obicei, nu întârzie să-şi pună cenuşă în cap pentru drepturile cetăţenilor de prin vreun obscur stat african, şi călcat în picioare şi de propriii lideri, care, cu priviri înceţoşate şi glas înfundat, se împleticesc pe drumurile ce nu mai duc toate, ca odinioară, la Roma.

Am ajuns prin urmare să binecuvântez singura instituţie din statul românesc care, deşi plină şi ea de metehne şi nu foarte greu de arătat cu degetul în anumite ocazii, face exact acel lucru pe care nimeni altcineva din România, la nivel de autorităţi, nu pare a simţi nevoia să-l repete: strigă. Dacă strigătele vor fi fiind sau nu în deşert, numai Ministrul de Externe Cioroianu ne poate lămuri.

Aflu aşadar cu uimire crescândă de la televizor că nu avem ambasador la Roma din primăvară, deoarece actul de numire în funcţie s-a împotmolit pe undeva, printre comiţii şi comitete cu mult mai preocupate de afaceri cu caltaboşi, că, în mijlocul psihozei sociale în care românilor li se pun bombe în magazine şi în case, Consulatul nostru de la Roma are program cu publicul între 9 şi 12 dimineaţa şi atât, că reprezentaţii noştri de prin statele europene nu cunosc legislaţia comunitară şi drepturile pe care ni le dă, acum că ne-au primit în sfârşit în Uniune, şi că sunt oricum prea puţini pentru puhoiul de imigranţi români goniţi din ţară de traiul cel bun preaslăvit de politicienii noştri în campaniile electorale.

Aştept cu răsuflarea întretăiată să se pună în mişcare, la nivel european, cel puţin, toate rotiţele unse de-a lungul anilor de diplomaţii români, care să genereze declaraţii de indignare faţă de ceea ce ni se întâmplă, reacţii oficiale ferme şi întâlniri la nivel înalt. În loc de asta, mai multe state occidentale le cer italienilor copii după infamul decret, astfel încât să îl poată adapta cu succes la propria legislaţie şi să ne expulzeze de peste tot. Năuceala politicienilor noştri, cărora pare să li se fi aşternut orbul găinilor peste ochi, ne lasă pradă uşoară în faţa atacului de multă vreme pregătit, zice tot presa, şi ne face să ne simţim mai mult ca niciodată fiii şi fiicele unei ploi de injurii şi nedreptăţi.

Geniul dickensian a creat cu ani în urmă un personaj a cărui strategie de a se impune în faţa celor cu mult mai avuţi şi puternici decât el era să fie „umil” pe dinaintea lor şi să îi sape cu nemăsurată ură şi satisfacţie pe la spate. M-aş bucura ca această umilire a românilor, asumată de autorităţile noastre, să fie o strategie în sine, deşi personajul cu pricina a sfârşit, potrivit aşteptărilor, cât se poate de tragic. Mă tem însă că adunătura de dezorientaţi fără personalitate din fruntea neamului se călăuzeşte mai degrabă după dictonul „Capul plecat, sabia nu-l taie”, uitând de bună seamă că îl poate cu uşurinţă scuipa în creştet oricine va fi trecut, din întâmplare, pe acolo. De aceea samuraii preferau pe bună dreptate tăişul sabiei, mai puţin dureros sau, că tot veni vorba, umilitor.

Cu (prea) multe secole în urmă, un mare împărat roman ridica în inima Urbei o columnă pentru a celebra victoria sa împotriva barbarului dac, Decebal. Aşa s-au făcut cunoscuţi pentru prima oară strămoşii noştri la Roma. Fără a cădea în patetismele discursului naţionalist, aştept cu infinită curiozitate şi amară îndoială să văd dacă trecerea Primului Ministru Tăriceanu, demn urmaş al lui Decebal şi al unor romuluşi de diverse etnii,  va lăsa prin Roma lui Walter Veltroni măcar un semn cât urmele pe asfalt ale unei Harley-Davidson frânate cu hotărâre şi mânie. Speranţa moare întotdeauna ultima, se zice...

Între timp, trăiesc scăldată în sudori reci coşmarul izgonirii noastre din Europa, pe drept sau pe nedrept, parcă mai contează, însă, din păcate, cu o însemnată mână de ajutor din partea guvernanţilor români. Şi dacă n-aş ezita să mă sui în avion şi să defilez chiar acum pe străzile Romei cu o pancartă pe care să scrie „Sunt româncă şi mă mândresc”, mă opreşte binecunoscuta senzaţie de sufocare şi paralizie încercată de protagoniştii oricărui coşmar, la simplul gând că, dacă m-ar ataca vreo bandă de mafioţi puşi pe linşat cetăţenii europeni, nu s-ar obosi să îmi apere drepturile nimeni, dacă nu m-aş ridica din balta de sânge spre a adresa o cerere Consulatului Român. Iar viziunea se sfârşeşte cu urletul meu de groază, stârnit de prezenţa la Roma, printre ruinele taberei din Tor di Quinto, a unei armate de poliţişti români detaşaţi cu mândrie de Ministrul de Interne David, însoţiţi cu egală glorie de echipa OTV-istă în frunte cu detectivul Lazarus, străduindu-se cu toţii să descopere dacă, şi în care parte a taberei, îşi va fi făcut presupusul criminal Mailat nevoile.