Amintirea este  fragmentul de real care, treptat, devine  «ireal» deoarece nu-i mai gasesti nici un echivalent  in prezentul realitatii, nici un corespondent care sa te linisteasca, asigurandu-te ca n-a fost vorba despre o halucinatie sau un vis, ci doar despre un «real» condamnat la «irealitate».

         Iata o meditatie banala, care ajunge insa sa ne  preocupe doar atunci cand lumea intreaga ne apare ca o fictiune. Acum cinsprezece ani nu gandeam astfel. Nu aveam la indemana granite care sa-mi desparta existentul, credeam ca traiesc intr-o realitate unica si foarte elastica. Locuiam, la vremea acea, la primul etaj al unui imobil mai inalt. Nu ma gandeam la viata celorlalte etaje, ma purtam ca si cum acestea nu ar fi existat. Fara indoiala ca, pentru mine, ele apartineau mai mult cerului de deasupra lor. Si doar intr-o masura neglijabila acestea ar fi constitutit o continuare repetitiva si suitoarea a apartamentelor inferioare din imobil. Majoritatea lor erau locuite de persoane varstnice, niste oameni care pareau foarte rabdatori, poate pentru ca traiau intr-o dubla reprezentare a existentei: prezentul le era mereu insotit de imaginile propriilor amintiri, imortalizate ca pe un ecran de cinema, pe care ei il mai frecventau ca niste spectatori detasati.

            Pe atunci, oamenii mai varstnici decat mine cu doua-trei decenii imi apareau intr-o zare abstracta a timpului. Nu-mi puteam inchipui ca gesturile lor, vazute sau nevazute, ar putea semana cu ale mele. Ii puteam vedea murind sau traind in continuare, nimic nu i-ar fi miscat din aceasta realitate a lor. In mod paradoxal, anii care au urmat m-au indepartat de ei, in loc sa ma apropie. Au iesit definitiv din viata mea, nu i-am mai vazut niciodata. Unii, banuiesc ca s-au stins treptat, isi mai duc existenta cea ireala doar in amintirea celorlalti, sicriul nevazut al odihnei lor de veci. Altii poate ca mai traiesc si astazi, i-as mai putea vedea, cu siguranta, insa, ca nu i-as mai putea recunoaste. As avea doar ocazia sa ma lovesc inca o data de inselatoarea lor identitate, si sa constat ca impresia avuta pe vremea primei mele tinereti, vis-a-vis de acest subiect, era pe deplin motivata. Ea imi sustinea, de fapt, universul fiecarei zile. Rareori observam o schimbare in perceptia lumii inconjuratoare, care sa ma faca sa ma indoiesc de adevarul unei viziuni atat de puternice. De obicei ma complaceam intre limitele ei, simtindu-ma menajat astfel. Iar atunci cand se intampla sa intervina o fisura in subiectivitatea proiectiei mele asupra universului uman, aceasta ma proiecta intr-o alta dimensiune, una veridica dar, in aceslasi timp, «ireala».

     Cazul sotilor Moscovici mi-a dat ocazia sa descopar alternative la lipsa mea de perceptie asupra realitatii inconjuratoare. Cat timp am locuit in acelasi imobil, nu le-am aflat decat numele, scris marunt pe una din cutiile postale de la intrare. Il auzeam uneori rostit de persoanele aflate in preajma lor, fara sa aflu di alte lucruri despre acest cuplu.

     Acest gol de informatie deveni la un moment dat obsesiv. Ii vedeam in fiecare zi, incepusera sa faca cumva parte din viata mea, ma trezeam gandindu-ma dintr-odata la ei ca la un punct de reper in multimea stimulilor cotidieni, si imi dadeam seama ca prezenta lor in viata mea se datora, de fapt, simplei mele priviri asupra lor.

     Aveau amandoi parul alb, ca niste zapezi neschimbatoare si mereu proaspete. Pe el il zaream mai des, nu era atat de batran pe cat l-ar fi aratat culoarea parului de un alb intens. Mi-l inchipuiam inca activ la una din firmele orasului nostru, cel putin asa l-ar fi recomandat costumul impecabil in care aparea mereu imbracat. Iar punctualitatea cu care se intorcea dupa amiaza acasa, in aceeasi tinuta, neschimbata, il indeparta in ochii mei de atributele care l-ar fi umanizat, care i-ar fi particularizat trecerea prin aceasta viata.

     In ce priveste sotia sa, doamna Moscovici, nu-mi amintesc s-o fi vazut vreodata singura pe strada. O vedeam insa, cateodata, la bratul sotului, la fel de egal cu sine insusi si in acesta ipostaza. De auzit, i-am auzit mai ales de departe, de la ferestra camerei mele, in serile frumoase ale anotimpurilor. Ii priveam ca un spectator interesat de regia nevazuta, care le coordona gesturile, zambetul, tinuta, mereu aceleasi. De unde ii priveam, de cele mai multe ori vorbele lor ramaneau pentru mine nedeslusite, fiind un simplu decor, intermitent, la natura inconjuratoare, vie.

     Ma nelinistea tot mai mult irealitatea acestei imagini, pe care daca as fi zarit-o, in trecere, de la fereastra unei masini grabite, as fi gasit-o cat se poate de reala. Asa, insa, de la o zi la alta, contradictia dintre succesiunea zilelor si imobilitatea imaginii lor, devenea tot mai angoasanta. De cum se instala vremea buna, seara de seara asteptam sa-i vad aparand pe scurta alee din fata imobilului. As fi facut aproape orice ca aceasta imagine intacta a trecerii lor sa se tulbure. Ajunsesem sa fac speculatii pseudofilozofice pe marginea autenticitatii sotilor Moscovici: nu cumva perindarea lor diafana, prin fata ochilor mei, era una inselatoare, o oglindire a unei alte realitati mai adanci, care m-ar fi amagit cu una aparenta? Nu cumva linistea pasilor care-i purtau la vederea celorlalti ar fi fost un tertip menit sa le puna in umbra vreo activitate clandestina, semnificativa, dupa cum vazusem in unele filme?

     Destula vreme s-a scurs astfel,  faurind un sens  propriei lor existente, creandu-le chiar o biografie acolo unde vidul se instalase definitiv. «Aceasta» viata, crescuta pe tulpina celei « reale », celei incapabile sa ma miste in propria mea realitate, deveni mai «reala» decat cea in care se proiectau ei, doar prin propriile lor forte. Ceea ce intensifica raportul dintre ceea ce vedeam la sotii Moscovici si ceea ce «stiam», mai nou, despre ei, fu declansat de un eveniment specific mai degraba «biografiilor» in care ii invaluisem.

     Era deja vara. Multimea teilor care particulariza cartierul nostru inflorise dintr-odata. Mireasma lor, nevazuta fiind, isi facea mai bine efectul asupra rezidentilor. Nu ma mai asteptam acum decat la acele lucruri care intrau cuminti in tonalitatea data de mirosul fluctuant al florilor de tei. Ramasesem in fata ferestrei deschise, privind resemnat mai ales la seninatatea naturii si mai putin la perechile umane care treceau pe strada. Pe acestea le simteam supuse momentului special, impus de natura cu eleganta. In plus, acum se insera mai tarziu, era ca si cum ni s-ar mai fi oferit un cadou, putandu-ne bucura de inca un timp, suplimentar, petrecut in «lumina». Ma pregateam sa renunt la lumea «de afara», care se scufunda cate putin in intunericul moale, sa inchid fereastra,  abandonand universul exterior pentru cel interior al camerei mele. Cand, prin intunericul inca permisiv, silueta domnului Moscovici, anacronica la acea ora, aparu de-a lungul strazii noastre, inaintand cu o nesiguranta aparte. Am ramas in picioare, langa ferestra deschisa, privind la mersul greoi al vecinului meu. L-am putut urmari pana a intrat in imobil, avand sentimentul ca, de fapt, intrase intr-un alt soi de real, unul care se potrivea mai bine starii in care se afla. Avusese privirea fixa, ca si cum ar fi meditat profund la un fapt bulversant, ce i-ar fi adus o revelatie ultima, facandu-l sa slabeasca la minimum atentia acordata, de obicei, lumii exterioare. Costumul ii fusese serios sifonat, partea inferioara a pantalonilor parea largita fortat, deoarece flutura usor pe deasupra pantofilor, si ei un pic indoiti. Parul ravasit ii schimbase mult infatisarea, iar transpiratia ii lasase pe fata urme inca vizibile. Aceste semne noi din tinuta sa, domnul Moscovici le-a purtat in acea seara sub protectia unei naturi bland inmiresmate de floarea teilor abia infloriti, de verdele inocent al naturii proaspat inviate. Contrastul acesta a reusit sa-mi faca de neuitat tabloul aparitiei sale. El a inmuiat realitatea cruda din tinuta domnului Moscovici, facandu-ma sa ma indoiesc de adevarul ei, asa cum, zilnic, ma indoisem de autenticitatea vecinului meu. Acum, dupa ce disparuse in interiorul imobilului, strada capatase, in urma lui, un fel de vraja care ii lipsise inainte, in pofida atmosferei facute din parfumul  neclintit al teilor. Am mai ramas un pic in fata ferestrei, contempland peisajul tulburat de trecerea vecinului meu, incercand sa-l percep pe acesta ca parte a edificiului in care locuiam amandoi. Dar nu am reusit sa simt nimic, timpul care a urmat rapea iarasi identitatea acestui om, aratandu-se potrivnic unui curs pe care un fapt evident, abia petrecut, l-ar fi putut desfasura. Ca sa pot adormi mai usor, m-am straduit, la randul meu, sa-l extrag, in mintea mea, dintr-o logica a succesiunii faptice, exilandu-l intr-un plan «ireal». Insa pe cand adormeam, tabloul serii abia incheiate mi-a revenit sub privirea interioara. Peisajul nu era cu mult diferit de cel «dinainte», continea aceeasi natura, dar intr-o varianta framantata. Copacii se unduiau leganati de vant, mireasma florilor de tei se raspandea capricios printre cladirile cartierului, iar strada era pustie. Tensiunea care lipsise «realului» era de data aceasta prezenta, simteam ca iau parte la un eveniment obisnuit si, totodata, plin de urmari. Domnul Moscovici isi facu aparitia intr-un decor in care se incadra perfect, ca intr-o scena de teatru, motivandu-i-se astfel tinuta, mersul, privirea orbita de semnificatiile faptului abia consumat. L-am putut urmari urcand toate acele trepte, in forma de vartej, care l-au dus pana la usa apartamentului sau. Acolo s-a oprit, intarziind un pic inainte de a intra. Doamna Moscovici il astepta suparata de intarzierea lui prelungita, iar el stia acest lucru. Cand il vazu, in sfarsit, in cadrul usii, pe care sotul o descuiase lent, numarand parca cu incetinitorul rotatiile yalei, doamna Moscovici ramase intr-o uimire fixa. Era obisnuita cu intarzierile lui, mereu intervenea cate un obstacol intre serviciu si camin. Totusi, de data acesta domnul Moscovici se intrecuse pe sine. Ramasese in fata usii de la intrare, intr-o tinuta rigida si totodata terfelita, cu o privire in care femeia din fata lui incapea abia la marginea semnificatiilor din ea. Femeia ii privea, fara pauze, pantalonii sfasiati si mai ales dara de sange, care ii cobora de la frunte pana spre barbie. La randul lui, domnul Moscovici isi privea si el sotia, de parca ea ar fi fost cauza aparitiei sale atat de jalnice. Avea ochii mariti de o tensiune launtrica, ca si cum spaima nu si-ar fi gasit inca punctul culminant, ca si cum partea cea mai proasta a serii abia acum avea sa se petreaca. De obicei, asta echivala cu un verdict venit din partea sotiei, care insa acum intarzia sa se pronunte.

     Astepta fiecare reactia celuilalt. Pana la urma, domnul Moscovici se vazu nevoit sa deschida vorba, incercand sa amortizeze ineditul situatiei: « Draga, nu stii ce mi s-a intamplat...», dupa care tacerea se instala din nou. Aceste vorbe nu erau suficiente pentru a-i atrage atentia sotiei. Le rostise cu o solemnitate a glasului, nepotrivita poate momentului. Privirea femeii, aceeasi, nu era, nici ea, deloc incurajatoare. Totusi, el continua sa vorbeasca, izolandu-se in conditia lui nefericita din acea seara: « Abia iesisem pe poarta Institutului, ma grabeam sa ajung acasa mai repede...nu stiu exact cat era ceasul, ca l-am uitat la mine pe birou, dar mai mult de o ora nu trecuse de cand ma despartisem de adjunct... a tot insistat, n-am putut sa-l refuz, nu are partener de sah, adica ar avea, dar lui ii place sa faca cate o partida cu mine, stie ca eu joc demult, din copilarie, i-am povestit eu cum am invatat sa joc, era dupa razboi, ti-am povestit...»

     Se opri un pic deranjat de faptul ca tonul povestirii lui incepuse sa semene cu cel din tinerete, cand doamna Moscovici nu era inca obisnuita cu intarzierile lui. Reveni brusc, dupa o scurta pauza, la o tonalitate a vocii mai adecvata serii. « Tu stii ca eu nu ma lovesc de amanunte », si zicand asta se aseza pe unul din fotoliile din holul de la intrare. Sotia, insa, ramasese in picioare, langa celalalt fotoliu, cu o expresie a fetei in care se instalase deja stupoarea, cea care nu mai lasa loc nici unei explicatii, oricat de interesanta ar fi fost aceea.

     « Abia iesisem din pavilionul central, in ultimul timp pe acolo ies, la plecare, e mai scurt, desi trebuie sa trec prin tunelul care-l leaga de cel vestic (ca aripa de vest e in renovare )...nu mai e paznic la iesirea asta, au redus postul, nu mai e decat unul la poarta principala, dinspre bulevard...». Din cand in cand, domnul Moscovici ofteaza greu, semn ce da de stire ca, desi povestirea lui se lipseste, deocamdata, de elementele esentiale, semnificatiile ei grave pot fi totusi anticipate in acest fel. Amanadu-le, el isi reia sirul faptelor care-l adusesera acasa, in acea seara, in fata sotiei.

     « Eu nu stiam ca administratorul a adus de la el, de la tara, o catea cu pui,mici...i-a facut el o cusca, pe o parte a drumului spre iesirea de la Institut...sunt acolo doi-trei copaci si un loc, asa, mai viran, nu am observat....» Apoi aduaga, oftand iar, cu voce joasa: « N-am observat pana azi...». Dupa care ramase privind in pamant, cu buzele tuguiate intr-o asteptare, contand pe efectul relatarii sale gradate. » Pana azi, cand am trecut prin dreptul custii...erau puii afara, cu cateaua, se tineau dupa ea...pareau linistiti, nu m-am gandit ca poate fi periculos...a trebuit sa fug cand am vazut, dar degeaba, astea cand au pui sunt turbate, nu te lasa, domnule, deloc, a iesit una din femeile de serviviu, auzindu-ma urland, ca ma prinsese de un picior, cateaua...». Si domnul Moscovici se opri din vorbit, lasand intacta o durere inca nemarturisita, ofta din nou, apoi se apleca si isi palpa usor glezna, cu o mila particulara in privire, dupa care schimba tonul, reluandu-si povestirea: « Dar am avut noroc, mare noroc » si se apleca iar sa-si ridice pantalonul. « Ca degeaba a iesit femeia de serviciu, deja ma incoltise, nu-mi dadea drumul deloc, ce faceam daca nu aveam nimic pe dedesubt? Ca dimineata a fost o racoare!... parca am stiut...» Spunand asta, isi dezveli glezna piciorului drept, care, insa, nu se zarea, din cauza unor indispensabili bleu, foarte grosi. Asa, aplecat, cum sta, isi privi triumfator sotia, care fara sa para impresionata de sansa sotului, incepu sa lanseze, nedumerita, niste constatari, dand inapoi sirul povestirii: « Adica tu nu stiai ca e o catea cu pui la intrarea in Institut? » « N-am stiut, draga ! raspunse sotul repede, surprins si el, parca, de propria-i neatentie. « Cum, tu nu vezi ce e in jurul tau, ceilalti cum stiau si tu nu, pe ce lume traiesti? » « Draga, eu nu stiu cum e cu ceilalti, eu caut sa fiu multumit ca nu mi s-a intamplat ceva mai rau...»  Si, ca strafulgerat de o idee, domnul Moscovici rosti patetic: « Puteam sa mor! » Doamna Moscovici, insa, il privi cu o anumita dezamagire in ochi si isi continua firul constatarilor interogative : « Si cum de te-a muscat cainele tocmai pe tine, nu te cunoastea deloc? » « Ia uite, domnule, ce ma intreaba ea, de unde sa stiu eu, mai omule, puteam sa nu mai ajung acasa! » « Dar tu, daca ai vazut ca e o catea cu pui mici, de ce nu ai ocolit-o? Sa te fi gandit dinainte! » « Nu am vazut-o draga, nu intelegi... doar cand am simtit-o la picior, era turbata rau...» « N-am mai auzit asa ceva... sa te muste cainele la servivul unde lucrezi, am avut si eu caine, dar nu mi s-a intamplat asa ceva...» « Ia uite, domnule, de ce-i pasa ei...,continua domnul Moscovici, vorbind parca cu o a treia persoana, inexistenta, puteam sa mor pe loc, ca pe ea o intereseaza alte lucruri...» « Te simti ca esti om rau, aia e, veni concluzia femeii, eu stiu ca un caine nu te musca, asa, din senin, am avut si eu caini, dar toti ma simteau de departe, dadeau din coada, vorbeam cu ei, ii mangaiam, animalul simte si el omul bun, tie nu-ti place sa mangai un animal, cutu-cutu, sa-i fi zis, cainii sunt foarte sensibili, se ataseaza de om, nu te uita toata viata...tu ai avut vreodata caini? Sau nu ati avut caini acasa? »

     Domnul Moscovici cazu pe ganduri ca si cum ar fi auzit pentru prima oara aceste intrebari, parandu-i-se chiar demne de interes. Ramase intr-o postura profund meditativa, privind fix undeva unde ar fi vizualizat semnificatiile propriei intamplari, nefericite si neimpartasite. Nu mai simtea nevoia sa-si motiveze pana la capat intarzierea in fata sotiei, cum se intampla de obicei. Ar fi vrut sa se intinda in pat, ca sa nu mai vada nedreptatea si neintelegerea venite din exterior asupra lui. Ceea ce si facu, cateva minute mai tarziu, atunci cand fu convins ca nu mai era de  nimic de adaugat.

     L-am « vazut » disparand pe usa dormitorului ca intr-un desis, care mi-a acoperit toata vederea.

Nutream faţă de morţii mei o afecţiune imprevizibilă, ceea ce făcea ca lumea de dincolo să fie un loc foarte inexact.

Pe tatăl meu mort îl simţeam uneori mai aproape decât în viaţă, îi percepeam căldura pieptului şi efluviile de iubire atunci când mă îmbrăţişa, dar o veche stânjeneală continua să stea între noi, ca atunci când trăia, ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat. (În fond, diferenţa dintre cei morţi şi cei plecaţi departe e locul în care îi aşezi în memoria ta. Mi s-a întâmplat odată să aflu că prietenul meu din liceu, emigrat în Canada, murise de infarct de trei ani şi eu mă gândisem la el în tot acest timp, ca şi cum ar fi fost în viaţă. Iată de ce nu mi-a plăcut niciodată interpelarea glumeaţă a unor prieteni: „Măi, nu te-am văzut de o groază de vreme, ai murit?”)

Pe de altă parte, eu însumi începusem să mă simt străin, să observ o trădare în fizionomia mea. Aveam îndoieli în ceea ce privea propria identitate: calviţia, pierderile zilnice de celule, eforturile mele succesive de a trece mai departe peste lucrurile neplăcute făceau să fiu ca un pistil dezgolit. Nici nu mă mai puteam privi în oglindă, în timp ce mă bărbieream, că mă apuca ameţeala. În spaţiul adânc de dincolo de sticlă, era altcineva. Mă întrebam cît mă mai pot ţine puterile, câte rânduri de piele pot mai să am? Profitându-se de neatenţia prezentului, fusesem înlocuiţi. Situaţia mă depăşea. Lucrurile începeau să fie aproximative şi asta fără să se mai ascundă: o lume a erorilor perpetuate unele din altele, care necesită permanent corecţii şi reveniri. Dar cum să nu fii depăşit de trădarea existenţelor mici?

Să luăm de pildă matematicile, faţă de care nutrim cea mai puternică prejudecată cu care am putut fi îndoctrinaţi. Credeam că ele sunt o ştiinţă a exactităţii, a formulărilor irevocabile. Eroare enormă (ca decepţia haosului din armată)! Ceea ce mai ţine în viaţă vechea disciplină e simplul fapt că foarte mulţi continuă încă să mai creadă încă în ea. Biata ştiinţă nu-şi dă seama că are nevoie de credincioşi fervenţi, ca o doctrină religioasă, altminteri întregul său eşafodaj s-ar prăbuşi. (Slavă domnului că oameni cărora le sunt profund recunoscători au dezvoltat calculul diferenţial sau divin! Purtam frecvent cu tatăl meu discuţii despre acest minunat mijloc de a aproxima exact. Chiar şi în zilele noastre, înainte de a adormi, iau o carte de fizică pe care o răsfoiesc, ca pe un volum de poveşti, căzând în somn cu o problemă în gând.)

Totul a început de la probleme practice: lumea plecase de prea mult şi o mulţime de erori nu mai puteau fi trecute cu vederea. Ne înmulţisem dincolo de memorie, peste poate, şi păream pe punctul de a vedea  faţa tatălui nostru iubitor. Avea oroare de viu. Îi era teamă de noi, cei mulţi, camuflaţi în fertil, experţi în înmulţire şi mici trădări. Devenise un obsedat al ordinii în viul ce nu mai putea fi oprit (un lichen nebun, setos de privire, capabil de orice ca să se fi perpetuat: cine se mai putea opune expansiunii lui)

Ca să nu se vadă că e dictator, tatăl meu s-a făcut grădinar. Cine stă să acuze un horticultor că felul în care îşi taie arbuştii e dedat viciului şi arbitrariului?
Numerele nu mai făceau faţă, ci sporeau confuzia, ca atunci când încerci să stabileşti exact câţi boboci galbeni de gâscă sunt într-un ţarc. Drăgălaşii pui nu sunt doar agitaţi, alergând de colo colo printre râme dar, dacă mai adaugi şi faptul că se înmulţesc cu rapiditate, devin nenumărabili,  indistincţi. Doar ce ai întors capul şi s-au mai născut alţi boboci ocupând prezentul cu o inocenţă ce dă orice calcul peste cap. Veneau cu naivitatea lor galbenă şi sinucigaşă, că-ţi dădeau lacrimile, o invazie irezistibilă, şi îi iertai.

Trebuiau inventate alte unităţi de măsură, intensitatea cromatică, debitul, numărul de pixeli, orice altceva, numai numărul nu. (Cea mai exactă rămânea tot senzaţia împăienjenirii ochilor când te uitai la ei.) Devenise limpede că, în relaţia cu morţii familiei, trebuia să aplic calculul diferenţial. Era o chestiune de incertitudine, dar şi de localizare, căci se impunea o minimă reprezentare despre zona unde i-aş găsi (a tristeţii, a angoasei, morţii suferă şi ei de spleen) ca să pot intra cu ei în contact.

(Puţini ştiu că o problemă practică ce a dus la crearea calculului divin a izvorât chiar din precaritatea lucrurilor în mişcare: este vorba de viteza la un moment dat.  Simplul fapt de a vorbi despre viteza la un moment dat e aberant, căci pentru asta ar trebui să prinzi obiectul care se mişcă şi să-l imobilizezi, situaţie în care el nu mai are viteză, ci stă pe loc. Într-un mod asemănător, morţii noştri trebuie prinşi de trupul pe care nu-l mai au şi siliţi să stea locului o clipă, să poţi vorbi cu ei. În plus, ei neavând corp, deci masa fiind nulă, impulsul lor e dat de viteza luminii şi sunt foarte greu de localizat.

Problema nu este însă a morţilor, ci a lumii celor vii, în care nici măcar siguranţa coordonatelor spaţiale nu o mai avem. Pentru că nu au putut imobiliza mişcarea, genialii şi iubiţii mei matematicieni au spus că viteza la un moment dat - care nu există, fiind doar ceva care ni s-a năzărit - e viteza unui corp care se mişcă, dar ca şi cum ar sta pe loc, de parcă asta ar fi posibil. Pentru aceasta, au împărţit spaţiul în porţiuni din ce în ce mai mici, mergând cu aproximarea şi trădarea până la limita pe care raţiunea o poate suporta. Admirabil puci! Altminteri, nici nu e atât de complicat, cât oarecum obositor, căci asta te obligă la permanente corecţii, la a coabita cu eroarea şi a-i da şi ei dreptul să existe. Astfel, prin acest artificiu din care somnul a fost extirpat, puteam avea garanţia rezonabilităţii, dar nu ştiam dacă nu mă aflam într-un perfect iad aproximativ.)

 Tatăl meu a fost totodată şi primul mort de care nu m-am mai temut. Aş fi vrut să fie fantomă şi aş fi gustat din asta satisfacţia de a ne întâlni mai des. Prin el, lumea de dincolo a devenit un teritoriu familiar, aşa cum, vizitându-l des la clinica de cardiologie, începusem să privesc locul acela cu drag, de parcă era acasă. (Acasă e oriunde sunt eu şi altcineva iubit.) Sub o formă sau alta, toţi morţii sunt taţi, ceea ce ne face să fim cu ei tandri, măcar concesivi. În fond, sunt nişte neajutoraţi. Fără trup, fără posibilităţi de acţiune, ei nu mai pot  face nimic decât prin noi (Slavă domnului, suntem destui, printre cei vii şi avem destule orgolii. În fiecare secundă, pe planeta Pământ, se nasc trei  oameni şi mor doi. Provizii sunt deci din belşug. Am observat însă un deficit numeric în cer, ceea ce creează mişcarea, ca raportul dintre cerere şi ofertă în economie.)

Să  nu puneţi vreodată vreun mort să îşi facă vreun ceai, că îşi rupe degetele; nu e în stare nici să mute ceainicul din loc. În plus, morţii au o reacţie exagerată faţă de apă, care se pare că le dezgroapă din subconştient ceva extrem de neplăcut: devin agitaţi şi vor să se arunce în ea. Chiar dacă apa e numai într-un ibric, dau din braţe ca şi cum ar înota şi bolborosesc ceva despre urgenţa de a o traversa. Aşa că ei stau cuminţi acolo şi ne dictează: fă lucrul ăsta sau celălalt. Cicăleala asta le prieşte de minune şi parcă vezi cum creşte inima în ei ca bătrânii care se cred folositori. (Pentru bătrâna îngrijitoare de la intrarea în biserică, trupurile sunt lumânări: se consumă în ardere şi urcă în sus. Unele sunt încovoiate de căldură, ca nişte siluete cu sciatică, altele arată, nu ştim de ce, ca nişte cruci cocoşate. Toate sunt nişte consumabile ale căror resturi trebuie înlăturate când şi-au epuizat flacăra, pentru a pune altele în loc.)

Dacă despre cei vii se spune că au călcat în străchini, cei morţi calcă pe vise, sunt inabili. Tata era şi el destul de neîndemânatic, întrerupându-mă din vis cu o brutalitate pe care i-o iertam, căci mă obişnuisem cu stările lui capricioase, mai ales de când devenise mort (o condiţie cu care părea că nu e prea împăcat). Deşi în viaţă fusese pus pe glume şi gata oricând să-şi facă prieteni, după moarte s-a schimbat. Devenise timid, singuratic. Trebuia să îl bagi în seamă, altminteri stătea ore în şir în colţul încăperii, înnegurându-se.

Se supăra din te miri ce şi corpul lui eteric, uşor transparent, se închidea la culoare ca o citoplasmă ce devine cenuşie, ca zidurile de care  morţii se mai lipesc aidoma unor copii, murdărindu-şi veşmintele de var . Se complexa uşor, iar dacă te uitai la el urât, se înnegura.... (Mi-era teamă să nu facă din nou vreun accident vascular, să mai moară o dată,  aşa părea de fragil.)

Răcea una două, de parcă imunitatea lor de morţi ar fi inexistentă şi avea tabieturi: nu trebuie să îi lipsească batista (cu o monedă mică cusută în colţ), ceaiul de pe noptieră, fesul de dormit şi fularul din jurul gâtului. Dacă încercam să îl privesc în vreo apă, apa se tulbura, zburlindu-se agresivă. (De altfel, tatălui meu nu îi plăcea oricum apa, adversitatea era reciprocă. Bea mai mult vin, iar restul lichidelor şi le lua din alimentaţie, din legume şi ciorbe.) Avea şi un început de astm bronşic la care trebuia să dau de pomană ţuică fiartă şi să urez mult noroc la strănuturi. (Atenţie, dacă strănuţi la o înmormântare e de rău.) Odată am uitat să-i dau obişnuitul rachiu şi mi-a apărut în vis stând supărat, alături de alţi duşi pe lumea cealaltă, parcă erau nişte deţinuţi dintr-un lagăr de concentrare, având în faţă ţoiuri mici de sticlă de proastă calitate, din care beau încordaţi. Paharul lui era gol. A trebuit să găsesc urgent un trecător dispus să bea pe loc şi fără prea multe explicaţii o cană mare de palincă, după care a plecat împleticit... Reparasem ce se mai putea în ultimul moment. Dar suntem neatenţi: dacă pe morţi îi jignim prin simpla existenţă poate că şi pe cei vii îi rănim cu indecenta noastră vitalitate.

Când m-am dus odată în vizită la salonul de chirurgie, m-am simţit vinovat de tinereţea şi sănătatea pe care tinerii le poartă cu tupeu.

În definitiv, atâtea necazuri îţi pot veni de la energia de a fi viu, încât e mai bine să fii bolnav.

Âgé de 29 ans, Pierre-Luc Bilodeau est journaliste de formation.  Depuis la mi-juin il a entrepris un voyage d'un mois en Russie. A la mi-juillet, il traversera le pays à bord du Transsibérien pour se rendre jusqu'en Mongolie, puis en Chine. Après quelques voyages dans les pays d'Europe dont la Roumanie, la Hongrie et la République tchèque, il souhaite découvrir les différents aspects de culture russe en plus des mystères de l'Orient.
 Il continue son récit.

LA MALCHANCE...

Chang Mai, 28 octobre 2007

J'ai  quitté la Chine avec enthousiasme, sachant tout de même qu'elle allait me manquer une fois sorti. Pour conclure mon aventure avec les Chinois, je vais à la buanderie pour laver mon linge qui sentait le moisi. Deux jours sur la corde n'avait pas réussi à faire sécher mes vêtements qui étaient aussi humides qu'après le lavage.

Après avoir récupéré le tout chez le nettoyeur, je m'aperçois une fois sorti de la ville qu'ils n'avaient lavé que deux ou trois morceaux et avaient laissé ceux qui puaient le moins dans le même état. Ces ratoureux m'avaient même chargé plus cher pour laver mes bas que le prix d'une paire de bas neuf. C'est le genre de chose qui m'est arrivé plus souvent qu'à mon tour lors de ce voyage en Chine.

Pour être objectif, j'ai entendu autant de commentaires positifs que négatifs concernant l'empire du milieu. Certains adorent, d'autres détestent. Moi c'est l'un et l'autre, dépendamment de la journée.

LE LAOS

Par contre, concernant le Laos, que je m'apprêtais à visiter, je n'avais jamais entendu un seul commentaire négatif. Rien. Même pas un petit bémol, un simple "oui mais".

Le Laos est en effet un pays super facile à visiter (de plus en plus touristique par contre) avec toutes les facilités. Les gens sont pauvres mais honnêtes, en plus d'être calmes et toujours souriants. Les gens de ce pays ont même réussi à se hisser au sommet de mon palmarès des plus gentils de la planète (ou plutôt la partie de la planète que je connais), ex aequo avec mes amis Nigériens. Soit dit en passant, les filles du Laos sont magnifiques avec leurs jupes longues, leurs longs cheveux noirs, leurs grands yeux noirs, leur démarche légère et bien sur leurs superbes sourires qui ne laissent personne indifférent.

Mes deux semaines au Laos ont été une pure relaxation. Je n'ai pas fait grand chose à vrai dire. Presque rien, mais je trouve que c'est le pays parfait pour ne rien faire. Je n'avais pas envie de visiter les centaines de superbes temples bouddhistes ni de me taper des randonnées dans la jungle. Avec un Suisse et un Suédois on a visité des chutes superbes, bien mangé (le Laos est une ancienne colonie française...), bu du bon café, fumé quelques pétards. J'ai aussi terminé un livre sur le génocide cambodgien. 

ENCORE LES BIBITTES

A Vangvieng, j'ai été piqué par un insecte pendant mon sommeil. C'est horrible de se faire sortir des limbes par cette impression qu'on vient de se faire passer une lame à travers le doigt. On essaie de bouger la main mais toujours cette lame qui te tenaille. Je me mets à crier, j'ouvre la lumière et je réveille Steve, mon camarade Suisse. Je ne comprends pas ce qui m'arrive et la douleur est bien plus forte que celle d'une coupure. Je vois un scarabée sur le mur et je me dis que je me suis fais piqué par un insecte.

Le doigt qui se met à enfler à toute vitesse et le douleur insupportable, je suis incapable de mettre mes espadrilles et je cours à l'hôpital avec mes superbes gougounes bleues sur la roche. Quand j'ai traversé le pont en bois, qui ressemblait à une rame de chemin de fer, je me suis rappelé cette course pour rattraper le Transsibérien, en vain. J'avais l'impression que le verdict serait le même rendu a l'hôpital: "Désolé mon vieux, le poison a déjà fait son œuvre, on te coupe l'index si tu veux vivre encore".

Arrivé à l'hôpital avec Steve, personne n'a rien fait pour calmer mon angoisse. Tout le monde autour de moi, ne sachant trop quoi faire, avait l'air de jouer au docteur en me regardant comme s’ils n'avaient jamais vu un doigt aussi drôle avant. Enflé comme ça, avec des marques de dents de chaque côté du doigt, ça doit être un serpent, me dit le docteur. Finalement, il me dit que c'est surement un mille-pattes. 

Le docteur me pique avec je ne sais quelle substance. Il parle tellement peu anglais que je ne comprends pas ce qu'il m'injecte. Il me dit que dans une demi-heure, je serai correct. Finalement, une demi-heure plus tard, je gémis toujours sur le lit d'hôpital, pendant qu'une vieille dame a l'air en train de mourir à côté de moi. Malgré mes tentatives de relativiser ma douleur, je continue à regarder mon immense doigt et ma main de bébé géante qui ne cesse d'enfler. Je me dis que peut-être je ne jouerai plus jamais de guitare, peut-être que le docteur n'a aucune idée de ce qu'il fait et à lui voir la tronche, cette hypothèse est plausible. Il n'a tellement pas l'air sûr de lui...

Après une demi-heure, le mal est toujours aussi intense. Moi et Steve s'inquiétons de voir cette bande d'amateurs s'occuper de moi.

Puis, le docteur me demande, "Do you want another shot?". Mais je n'ai aucune idée de ce qu'il me donne et ça ne marche même pas. Et ce n'est pas à moi le médecin. Mais comme je n'ai plus rien à perdre, je dis oui. Steve et le médecin vont acheter plein de médicaments à la pharmacie de l'hôpital et reviennent avec une autre seringue. Après l'injection, le docteur me dit que je dois retourner chez moi.

Je refuse et je leur demande de passer la nuit à l'hôpital. Nuit que j'ai du payer au fort prix.

Finalement, le docteur ne s'était pas trompé sur l'identité de la bête. J'ai retrouvé le mille-pattes le lendemain, gisant par terre dans la chambre, mort des mains de Steve, mon brave compagnon suisse qui l'a pourchassé jusqu'à sa mort. L'insecte faisait au moins six pouces de long et un pouce et demi de large. Haut le cœur.

J'ai appris quelques jours plus tard qu'un mille-pattes géant est encore plus venimeux que le scorpion. Si j'avais su ça avant, je pense que mon cœur aurait sauté. J'ai eu de la chance d'avoir un hôpital à cinq minutes (de course en gougounes) de l'ile où je dormais.  

Le lendemain, malgré la double dose de sédatif, la crème et tout, j'étais incapable de bouger la main. J'étais inquiet mais le médecin m'a dit que dans trois jours, ca irait mieux. Comme il ne s'était pas trompé sur le mille-pattes, je lui ai fait confiance cette fois. 

TOUJOURS EN ROUTE

J'ai du prendre trois bus jusqu'a Bangkok, d'où je partirai le premier novembre pour Bangalore en Inde. J'ai trouvé un billet à 130 dollars.  

A Bangkok, frais sorti de l'autobus, je rencontré un Hollandais qui ressemble à Brice de Nice, à six heures du matin dans un café. Il s'en va avec ses deux amies bataves jusqu'à Chang Mai, au nord de la Thaïlande. Je pensais prendre quatre jours sur une plage près de Bangkok en attendant mon vol, mais finalement, j'ai décidé de partir à Hang Mai avec eux. Ils sont beaucoup trop amusants.

Toujours à Bangkok, complètement dans les limbes à cause des antidouleurs, j'ai failli me faire frapper par un camion. Ça m'a pris plusieurs heures avant de me rendre compte que le trafic allait en sens inverse. Alors, moi je regardais à gauche et wouf... j'ai senti la grosse machine à un cheveu de mon gros orteil. Bangkok n'est pas une ville pour être complètement gelé.

Deux jours plus tard, je me prépare à partir pour Chang Mai, tout heureux de retrouver ma lucidité âpres avoir été totalement zombie. J'étais tellement heureux que toute cette mésaventure soit terminée. J'avais retrouve le sourire.

Tout à coup, je me gratte la jambe et je m'aperçois que des punaises m'avaient encore piqué partout. Pour la troisième fois. Elles m'avaient suivi du nord de la Chine jusqu'ici, à Bangkok, deux mois plus tard, parcourant trois mille kilomètres, se trainant dans mes bagages, malgré toutes les précautions et les lavages à l'eau bouillante de tout ce que je transporte.

Je me suis rappelé la Chinoise de l'auberge à qui j'avais proposé de laver mon sac à l'eau bouillante. La seule pièce que je ne pouvais laver moi-même.

- T'est sure que tu va le laver a l'eau bouillante et sécher à haute température? Il ne faut pas déconner avec ces bibittes-là.

- Oui, oui, pas de problème, pas de problème.

Avec les Chinois, il n'y a jamais de problèmes... Surtout pour laver son linge.