![]() |
![]() |
| Magazine mensuel de dialogue culturel | Depuis 2001 • No 38 • Montréal • 15.10.2007 |
|
Din colectia Ilustrate cu chinezi Calinic Toropu Alejandro, ultima runda Gong final - Dragi romani, va multumesc ca ati stat pana la ora asta sa ma vedeti. Am muncit mult si am meritat sa castig. Sunt campion! Mama te iubesc. Stiu ca nu ai vazut meciul… Dedic victoria asta romanilor si familiei mele. Dupa care, emotiile il inving pe proaspatul campion si il arunca intr-o explozie de lacrimi. Incearca sa se fereasca de public si de lentilele camerelor de filmat. Imposibil. Avem nevoia perversa sa vedem suferinta, ochii tumefiati, buzele sparte, nasul strambat. Fotografii stiu asta. Momentul de intimitate al invingatorului este scurtat brusc pentru ca angajamentele extra-sportive nu tin cont de emotii. Cineva care il inghesuie intr-un tricou cu insemnele unui concesionar de masini si de un altul care ii infige pe cap o cascheta cu logourile unui restaurant si al unui furnizor de televiziune. Contractul este simplu : sponsorii investesc in corpul tau, tu il transformi intr-un sandwich cu etichete publicitare. Apoi Bute e purtat peste tot, in speranta ca insemnele vor aparea in toate fotografiile. Ultima runda Cu o lovitura cu stanga in ureche il fixeaza pe Alejandro in coltul ringului. Pentru acesta dintr-o data totul se prabuseste, meciul este incheiat. Se sprijina de stalpul ringului fara vlaga asteptand, ca si spectatorii, urmarea. Fata nu-i tradeaza nici o emotie. Nici macar suprinderea data de deznodamantul pe care lupta de pana atunci nu il prevestea. A controlat jocul, l-a urmarit si a alergat dupa Lucian tot meciul. Ochii i s-au inchis. In jurul lui este gol, intuneric si, dintr-o data, o mare tacere, o liniste abosluta. Se simte bine. Putin obosit, dar caldura care il cotropeste e placuta. Ce vrea acum, este ca totul sa se termine si pentru ceilalti. Mainile coborate catre piept nu mai au forta sa se ridice in momentul in care Lucian il loveste cu dreapta, mai incet, si imediat cu stanga, puternic. Capul i se intoarce cu forta spre dreapta si apoi spre stanga in mai putin de o secunda. Il simte pe Lucian in apropiere, dar nu mai poate aprecia distanta. Are in nari mirosul transpiratiei acestuia, insa nu stie din ce directie vine. Genunchii nu mai resista. Corpul plin de sudoare incepe sa alunece pe stalp. A uitat de corzile de care ar putea sa se agate, ca sa se salveze cele cateva secunde care il despart de sunetul gongului. Nu-l mai uraste pe Lucian. De fapt nu l-a urat de loc. Intre ei a fost doar adversitatea sportivilor si amandoi au facut figuratie in circul boxului. Il traverseaza gandul ca s-ar putea sprijini pe el – este dusmanul lui, dar si singurul prieten in ring – dar nu mai are forta. Renunta sa-i caute corpul de care sa se lipeasca. Si-a dorit sa castige meciul acesta. Sa duca in glorie titlul acasa, sa fie rasfatat de familie, celebrat de prieteni si de intreaga Columbie. A muncit mult sa ajunga aici. Ca si Lucian. Dar acum ii este indiferent. Totusi isi indreapta intr-un ultim efort spatele si ridica fara convingere garda. Nu-si mai aude antrenorii si nu mai vede fetele prietenilor care au venit cu el. Se gandeste la familia de acasa, departe, care stie ca sufera cu el. Pentru ei vrea sa ramana in picioare pana la sfarsit. Si mai este un motiv. Unul pe care nu vrea sa si-l marturiseasca, dar care actioneaza la fel de puternic asupra vointei lui : banii. Un boxeur lungit la podea nu atrage sponsori. Este tanar si nu vrea sa-si termine cariera din lipsa banilor. Deci trebuie sa continue si numai Lucian poate sa-l ajute. Deschide pe jumatate ochii si priveste in directia in care banuieste ca se afla romanul. Acesta i-a inteles rugamintea si, cu generozitatea pe care o asteapta si el de la adversarii lui, se pregateste pentru ultima lovitura care sa aduca pacea lui Alejandro fara sa-l doboare. Arbitrul de ring, surprins de evolutia meciului intelegandu-le dialogul mut, se lanseaza in directia lui Lucian. Prea tarziu. Pumnul stang al lui Lucian este mai rapid. Il izbeste pe Alejandro in maxilar, de jos in sus, impingandu-i capul cu violenta spre spate in chiar momentul in care este prins in brate de omul in alb. Meciul este oprit. In sfarsit Alejandro simte si altceva in afara de oboseala. Este puternicul sentiment de eliberare. Nimeni, nici macar el, nu poate spune ca a renuntat. A pierdut, dar nu are sentimentul infrangerii. A ramas in picoare pana la sfarsit. Meciul In timp ce isi intinde oja si isi sufla unghiile, Adela, cu cunostiinte proaspete de medicina, imi explica din punct de vedere anatomic ce inseamna fiecare lovitura. Suntem doar noi doi. Felicia nu suporta violenta, iar Bogdan renunta oricand la un meci de box pentru o intalnire cu prietena lui. Berrio il urmareste perseverent pe Bute dintr-un colt in altul, pe tot ringul. Incerca sa-l loveasca fara sa reuseasca in ciuda faptului ca acesta tine doar o jumatate de garda. - In momentul unui uppercut, continua Adela, se produce un impact la nivelul articulatie temporo-mandibulara, intre mandibula si osul cranian temporal. Socul creaza o unda de vibratii – chos – la nivelul osului temporal, os care contine canalul auditiv si tot sistemul de echilibru formate din canalele semi circulare. Toate astea au drept efect pierderea, temporara, a echilibrulu, o destabilizare de care in mod normal, atacantul ar trebui sa profite cu lovituri suplimentare pentru a-si infrange adversarul. Arunca o privire rapida la televizor si o alta la unghii. Si le sufla din nou. O privesc pentru o clipa, si din nou la meci. Bute se sprijina pe Berrio si il blocheaza cu umarul. Columbianul este mult mai agil si mai rapid. Se imping, se desprind unul de celalalt, isi ating manusile si urmarirea continua. Dupa cum ne spun comentatorii, strategia lui Bute ar trebui sa aiba trei elemente: sa evite loviturile columbianului, puternice si surprinzatoare; sa « il plimbe »; si sa il atace catre finalul meciului. Ceea ce se si intampla. - Am dat si eu mana cu Bute, spune Adela. E foarte de treaba si nu evita romanii. Am fost la o petrecere la care a venit si el cu body-guards dupa el. In fine, nu stiu daca erau body-guards, pentru ca erau mai scunzi decat el. Poate ca ii erau prieteni... - E insurat? intreb. - Nu stiu. - Doroftei e insurat, zic si eu ca sa zic ceva cu ochii in televizor si ii povestesc de intalnirea mea cu primul campion de box roman la Montreal. Un tip mic… - Era la alta categorie… - Da… Publicul scandeaza “Bute! Bute!” El se retrage catre coltul rosu, coltul sau. Berrio il urmareste. Se aude gongul. Bute castiga cateva secunde suplimentare de odihna, secunde pe care Berrio le pierde pana se retrage in coltul albastru. - Imi spunea Doroftei ca ii lipseste publicul din Romania. La Montreal lumea le scandeaza prenumele: “Dorin! Dorin!”, dar el simtea nevoia sa i se strige numele de familie, ca acasa. E mult mai energic indemnul si simtea mult mai puternic sustinerea lor. Inca din prima clasa de primara eram strigati de invatator pe numele de familie : « Malaelea, treci la tabla!”. Am ramas cu impresia ca forta rezida in numele de familie, ca noi suntem un nume de familie si ca prenumele nu are nici o valoare : « Cum te cheama? » « Malaelea Florin »; Niciodata nu am spus in Romania « Florin Malaelea ». Iar atunci cand, dupa ani de sedere in Canada, m-am prezentat unei oficiale romanca venita in misiune la Montreal, “Florin…” mi-a taiat vorba imediat “Numele! La noi numele conteaza.” Este o lupta intre doi gentlemen. Mai rar. Respectul reciproc si camaraderia se simt pe parcursul intregului meci. Nu e loc de ura, nici de pasiunea oarba a doi boxeuri aproape de Alzheimer. Le sesizezi doar dorinta de a invinge, curat. Un spectacol bun, fara lovituri spectaculoase, dar si fara lovituri sub centura. Runda zero Prind scurte secvente printre atipiri : Felicia pleaca in dormitor suparata ca iarasi adorm pe canapea, la televizor… Bute isi innoada siretul la unul dintre pantofi… O masina tout-terrain care isi scutura namolul pe un zid; capatul unei reclame… Berrio avanseaza catre ring… Zgomotul apei care picura dintr-un robinet defect… Prezentarea pugilistilor in ring : Alejandro Berrio, columbian, campionul en titre si, oficial, favorit… Lucian Bute, challanger-ul, roman care se antreneaza la Montreal cu Interbox… Imnul Romaniei… Pierd prima runda… Cand ma trezesc pugilistul roman are un mic avantaj, dar nu se poate face nici un pronostic. Orice rezultat este posibil. « Bute! Bute! » Laval, 20-octombrie-2007 Din colectia Ilustrate cu chinezi Calinic Toropu Cum am redevenit intelectual Imi revine in memorie un vechi film sovietic. Profesorul isi intreaba stralucitul student revenit de la un congres la, pe atunci, Leningrad daca a vizitat Ermitage-ul. Raspunsul negativ al acestuia l-a facut pe profesor sa comenteze: „Vei fi un excelent inginer, dar niciodata intelectual.” Iar eu vreau sa fiu intelectual; macar ca sa nu fac de ras mostenirea inaintasilor si neamul actualmente in viata. La urma urmei, cine nu ar vrea sa fie intelectual? Incercam fiecare cum putem. Daca nu avem nimic la indemana sau nu ne sunt clare caile de a deveni, sustinem ostentativ ca nu avem nevoie de asta. Adaugand ca preferam sa fim utili societatii. Fara multa originalitate mi-am propus ca fiecarui voiaj in interes de serviciu sa-i atasez un volet cultural, experimental, explorator, artistic... In fine, orice ar face sa functioneze si cealalalta parte a creierului, ramasa neutlizata de cand s-a incheiat stagiunea teatrala. Fac orice sa redevin intelectualul de anul trecut.
Monterrey, Mexic Humberto este pentru mine mexicanul tipic mediului in care ma invart cu treburile serviciului. La patruzeci de ani, plin spre gras, cu mustata scurta, jovial, foarte prietenos, extrem de politicos, dornic sa-ti placa, sa-ti ofere si sa-ti caute increderea, insistent fara sa devina obositor, gata sa-ti faca un serviciu sau sa-ti procure o placere, atent la ce esti si ce faci, prevenitor, curtenitor, amabil... Adica, in alte cuvinte, vanzatorul perfect care sa atraga banii gringos-ilor in conturile companiei din Monterrey la care lucreaza ca director general. Bineinteles, eu nu sunt un gringo, eu sunt canadian, mi-a explicat candva un alt humberto cu un zambet in coltul gurii. Caci daca gringo este un peiorativ pentru a desemna americanul (nu new-york-ezul, care este altceva), ce inseamna cand spui canadian urmat de un zambet: marele naiv al lumii contemporane. Iar partenerul meu mexican si-a facut temele chiar inainte de prima conversatie telefonica. Om al internetului, mi-a surf-at numele pe care l-a gasit la sfarsitul catorva articole si pe un site cultural (acesta). Dupa prima conversatie ma invita la Monterrey pentru afaceri, dar si cu mentiunea ca in cateva zile va incepe un eveniment multicultural de anvergura mondiala. Mi-a trimis link-uri pe internet si s-a oferit sa-mi faca rezervari, pe banii lui, la orice eveniment la care as dori sa fiu prezent. La Monterrey, ca oriunde in timpul voiajelor de afaceri (suna mai bine decat delegatie in interes de serviciu), am inceput rutina: vizite in fabrici mai mult sau mai putin ingrijite, muncitori care te privesc cu curiozitate, functionari care sar din toate partile sa-ti deschida usile si sa-ti ofere sticle de apa, manageri care simt mirosul dollarilor, prezentari mincinoase, oferte ridicole, negocieri dupa care toti se simt pacaliti si se prezinta sefilor drept pacalitori, masa la cel mai bun restaurant cu specific local... Humberto aduce o schimbare programului despre care cei mai multi furnizori cred ca face placere unui client. Fin psiholog, ne propune mie si colegului Wolfgang venit tocmai de la Bremen, sa vizitam zona turistica a orasului de zece milioane de locuitori si sa oprim, pentru un ceas, la muzeul de arta.
Muzeul, adapostit intr-o moderna, masiva dar functionala cladire cu puternice elemente de arhitectura mexicana mi-a oferit surpriza toamnei. Dupa ce am aflat in iulie cu intarziere, si prin urmare ratand cea mai importanta expozitie dedicata in o suta de ani dela nastera Fridei Kahlo, in Mexico (orasul), am gasit o alta, mai modesta, la Monterrey. Cateva tablouri intre care celebrul Coloana sfaramata, fotografii supradimensionate si o importanta colectie a scrisorilor sale. Autoportretele sale, metafore de culoare intr-o pictura situata undeva intre naiv si suprarealism, sunt pline de pasiune, suferinta si tortura. Ele sunt de fapt portretele celei care a insotit-o cu fidelitate de la accident si pana la moarte, Frida din oglinda de deasupra patului sau de infirm. Participanta activa la viata sociala, cu o casatorie furtunoasa alaturi de faimosul muralist Diego Rivera, intretinand relatii de prietenie si extraconjugale cu importante personalitati politice (intre care Trotsky) si artisti ai timpului sau, toate astea fac ca Frida sa exercite o atractie deosebita si pentru multi nejustificata. Considerata marea pictorita mexicana, Frida s-a smuls unei infirmitati care i-ar fi dat dreptul sa nu faca nimic si sa fie nimeni. Ora culturala a trecut. Wolfgang se plimba cu mainile la spate in jurul meu. Humberto nu este neaparat un fan al muzeului de arta. Ma adun si eu si revenim la program cu invitatia lui Humberto la o masa cu supa de frijoles con chili, camarones a la plancha, ensalada de taco, celebrul stake Monterrey, flan, bine primit de mine si multa bere, bine primita de colegul Wolfgang, fin cunoscator. Nu imi amintesc sau nu vreau sa spun daca Humberto a reusit sa ia contractul...
Beijing, China Nedormit de doua saptamani, nemancat de doua-trei zile – cine mai crede astazi ca o delegatie in strainatate este un voiaj de placere din care te intorci cu blugi, cu carpete cu Rapirea din serai, cu cafea, cu Kent, servetelele si scobitori din avion? – imi regasesc forta sa colind Beijingul o intreaga zi. Mi-am rezervat placerea intelectuala cu mult inainte de a-mi planifica voiajul si dupa altele doua in care am acumulat frustrarea de a nu vizita decat fabrici intunecate, birouri putind a tutun, hoteluri de cinci stele, restaurante la mese interminabile si sali de masaj la picioare (chinezarii). Cu o singura exceptie, in Wuhan, am vazut orasele prin care am trecut doar prin parbrizul taxiurilor, am cunoscut oamenii doar prin mirosul de transpiratie al soferilor si am deslusit obiceiurile si cultura locurilor doar prin zgomotul flegmelor aruncate, uneori cu multa eleganta, in cosul de gunoi de langa biroul care mi se oferea pe timpul sederii. Am premeditat crima: mi-am avertizat nevasta si copiii, care ma iscodeau la fiecare intoarcere ce-am mai invatat despre lume, ca voi intarzia o zi. Altfel, mai grav decat propria-mi nemultumire, riscam sa-mi deceptionez familia si sa devin neinteresant: „ce vrei, un project manager care nu vede dincolo de documentele tehnice, de proiecte, de date de livrare etc.” Bijing-intr-o-zi este un sacrilegiu! Dar iei ce ti se ofera. Nu am putut sa am mai mult. Contrar obiceiului, de data asta m-am inrolat intr-o excursie ghidata, aranjata cu multa amabilitate de un angajat al hotelului, Chris. Serviciu impecabil cu biletul adus in camera, cu un pret mai mult decat rezonabil pentru cineva venit din tarile dollarului. Un adevarat deal de timp – cinci obiective plus masa de pranz - si financiar – trei sute cincizeci de yuani. La ora opt dimineata Kelly, tanara ghida chinezoaica, si studenta in psihologie, mi-a dat, inainte chiar de a ne saluta, restul de cincizeci de yuani la plata care o facusem de-cu-seara. M-a impresionat la Kelly, ca de altfel la toti chinezii cu care am facut astfel de mici deal-uri, promptitudinea de a rezolva aspectele financiare pana la ultimul banut. M-a imbarcat intr-un microbuz de o generatie, deja, impreuna cu un grup de iranieni, doi barbati si patru femei. M-am asezat intr-un colt, retras, atent sa nu ating sau sa nu privesc vreuna dintre femei. Nu poti sa stii cu iranienii. Toate povestile despre societatea musulmana pe care le consumam pe nemestecate din analizele oferite de politologi si sociologi seriosi, zi de zi, la televiziunile occidentale ne-au pietrificat creierul si nu stiu cum trebuie sa ma comport la contactul de gradul trei cu alte civilizatii contemporane. Ghid profesionist, care isi cunoaste bine meseria, Kelly ne-a introdus imediat in atmosfera excursiei in grup. Mai putin cantecele din autocarele ONT. - Beijingul are atatia locuitori, atatea autobuze, numarul de masini personale in crestere, numarul de biciclete in scadere, guvernul face eforturi sa decongestioneze traficul, construieste blocuri si autostrazi, ne indreptam catre Temple of Heaven. - Introduction: the Teample of Heaven was first built in the 18th year during the reign of Emperor Yongle (1420) of Ming Dinasty. Under continually reconstruction... - You have 20 minutes; I wait for you here. Vedem constructiile prin lentila aparatului de fotografiat, ne zgaim pe ferestre sa vedem mobilierul, facem fotografii din toate pozitiile ca sa putem admira mai tarziu ceea ce nu avem timp sa vedem acum. In douazeci de minute suntem cu Kelly ca puii in jurul clostii. Ne numara. Eu sunt al saptelea, Qi. Trebuie sa tin minte: Qi. Repet, dar Kelly nu e multumita cu pronuntia mea si trebuie sa fac cateva exercitii. Ne imbarcam in microbuz, trafic, oprim la banca sa-si scoata iranienii bani. Dureaza, au nevoie sa faca acte, sa semneze hartii, sa-si dea pasapoartele. Eu fumez, astept pe un scaun, fumez din nou, Kelly traduce pentru iranieni, eu fumez din nou, plecam. Un atelier de tesatorie. - Introduction... You have 25 minutes... I wait... Istoria firului de matase. Gogoasele de viermi de matase se rostogolesc intr-o cutie cu apa. Opt pana la zece gogosi utilizate pentru un fir de matase. Noi, barbatii, tragem de gogoasa pe un calapod sa facem palarii, iar iraniencele, patru deodata, trag de o gogoasa sa faca sa faca o plapuma de duvet. In magazinul fabricutei-muzeu se incearca sa ni se vanda plapumi. Resist tentatiei, nu si iraniencele. Microbuz... Trafic... Forbidden City. Lume multa, abea vezi zidurile. Kelly ne numara. Eu sunt al Qi-ulea. E multumita de pronuntie. - Introduction... Stay with me. Watch my umbrela, ne spune cu umbrela fluturand deasupra capului. Prefer sa ma uit dupa cladiri si oameni. O pierd din vedere de cateva ori. Imi reproseaza mut fixand varful degetului in directia mea. Revin la grup de fiecare data spasit. Ne face introductions la fiecare cladire.
- Imparatul... Concubina... Cazanele cu apa incazlita... Ornamentele acoperisurilor... Sala tronului... Aurul furat de francezi, englezi, portughezi (nu si canadieni sau iranieni, rasuflam usurati)... Barbatii sa treaca pragul cu piciorul stang... Am grija sa pasesc cu stangul peste toate pragurile... Ating obiecte ca sa fiu ferict sau dublu-fericit... Unde sunt iranienii? Qi, stay here; don’t move, imi spune. I will come back to get you... Ii gasim, fac poze cu iranienii si plecam. We have to go for lunch. Restaurant-cantina. Mancare chinezeasca fara carne de porc din cauza iranienilor. Iranienii nu pot folosi betisoarele. Eu mananc numai cu betisoare sa ma dau mare. Iranienilor nu le place nimic. Eu mananc din toate ca sa ma dau mare. Adevarul ca mancarea are acelas gust ca si in restaurantele chinezesti occidentale si mai prost decat in genul de restaurante unde mananc de obicei in China. Pentru ca este in circuitul occidentalilor. Fac conversatie cu un iranian care vorbeste engleza mai prost ca mine. - Voi, occidendalii, imi spune, nu puteti rosti litera [ch]. - Ba da, zic. Si spun [ch]. - Asta nu e [ch], este [k]. Uite, ca in cuvantul [chur], imi spune el ceva pe limba lui. Persa, banuiesc. - [chur], zic eu cu straduinta sa reproduc sunetele cat mai bine. - Uite, vezi. Tu spui [kur]. - Nu spun [kur], spun [chur]. - Vezi, nu e [chur], e [kur]... Il las in plata dumnezeului lui si el pe mine in plata dumnezeului meu. Se intoarce catre mancare. - Daca o femeie in Iran ar gati orezul ca al chinezilor, nu s-ar mai marita, spune aratand catre orezul alb, fara sare, fara mirodenii, lipicios si dur. Traduce femeilor iranience care rad cu pofta privindu-l cu afectiune si, nu stiu de ce, cu mandrie. Microbuz... Trafic... Un atelier de margele. Istoria perlelor de cultura. - Introduction... You have 20 minutes... I wait... Ma aleg, gratuit, cu o perla mica scoasa in fata noastra dintr-o scoica, dupa care vanzatoarele ne asalteaza sa cumparam siraguri. Resist tentatiei, mai ales, datorita preturilor. La Cosco sunt mai ieftine si mai frumose. - Dar nu sunt adevarate, mi se spune. Nu sunt atat de convins si, in ciuda insistentelor a doua mici chinezoaice cu gura mare, nu cumpar nimic. Categoric, in Canada sunt mai ieftine. Kelly bate din picior. Fugim la microbuz si cu acesta, prin trafic, la Summer Palace. - Introduction... You have 20 minutes... I wait... Suntem numarati din nou... Qi... Umbrela in aer... Cladiri... Mobilier vazut prin geamuri... Patul lung si ingust – insemna ceva asta pentru vechii chinezi – al imparatesei Cixi... Lacul... Cel mai lung hol din lume, sapte sute de metri... Fotografiez picturile cu speranta ca le voi si vedea candva in tihna verandei de la Laval... Vaporul de marmura... Suveniruri pentru colegi, sticlute pictate in interior (come on, prea ieftine ca sa fie pictate in interior!)... - Let’s go. Kelly ne grabeste; la opt seara trebuie sa fie la aeroport pentru un alt grup. Microbuz... Trafic si mai mare... Suntem opriti... Kelly e agitata si nervoasa din cauza intarzierii... Ne debarca la hotel cu o strangere scurta de mana. Am vrut sa-i dau niste yuani drept multumire pentru vizita si pentru cate ne-a invatat despre China si chinezi. M-a refuzat cu politete. Si-a facut meseria si i-a facut placere sa fie cu noi. Ganadesc: Wow! I am really impressed... Am urmarit microbuzul plecand, am mai fumat o tigara si m-am intors la e-mail-uri. Adio, Beijing, prietenul meu de-o zi. (continuare in ilustrata Kelly, I have no complaints) Din colectia Ilustrate cu chinezi Calinic Toropu Kelly, I have no complaints continuare la ilustrata Beijing, China Rareori mi se intampla sa ma sune cineva la telefonul din camera de hotel. De regula primesc apelurile sau e-mail-urile pe Blackberry. Sunetul strident m-a speriat. Ma adancisem in mesajele cu vesti proaste: proiecte in intarziere, piese neaprovizionate, calitate inacceptabila... De cand lucrez la compania aceasta am invatat ca cele mai importante doua skill-uri ale unui sef de proiect sunt, mai intai, sa gaseasca rapid explicatii plauzibile care sa justifice intarzierile si, in a doua faza, sa stie sa scrie scrisori cu scuze care sa induioseze clientii. Era ceea ce imi exersam cand receptorul a sarit din furca. Am fost, inca o data, impresionat sa aud ca, de la capatul celalalt capat al liniei, insusi directorul general al hotelului, intr-o engleza dificila, se intereseaza daca am petrecut o zi buna in Beijing, daca am fost multumit de serviciile primite si daca obiectivele vizitate au fost suficient de reprezentative pentru capitala si pentru cultura chineze. - It was outstanding, sir. I had a great day. Thank you for calling me on that. In timp ce ii raspundeam trageam cu coada ochiului la televizorul care afisa un mesaj de bun venit „d-lui Calinic Florin”. Adica mie. Intr-adevar, outstanding. In plus pretul era mai mult decat ok: mai putin de optzeci de dollari pentru cele cinci stele. Trebuie sa-i multumesc pentru asta lui Steven, colegul meu singaporean din Wuhan, care mi-a rezervat camera, prin intermediul sotiei sale care lucreaza intr-o intreprindere de parfumuri genuine – inclusiv Chanel 5, Aqua di Gio, Eternity... – din Shanghai si care are o intelegere cu reteaua din care face parte hotelul in care ma aflu. - It’s our duty sir, imi raspunde, to make sure that our customers have good time while staying in our hotel. Si apoi spune ceva despre surcharge sau overcharge. Inteleg cu greu despre ce este vorba in ciuda insistentelor atat ale mele, cat si ale lui. Convenim pana la urma sa urce in camera sa ne descurcam prin semne. Ii trebuie aproape acelasi timp in care reusesc sa termin de butonat la loc camasa si sa mi-o aranjez in pantaloni. Eram inca placut obosit dupa excursia la Temple of Heaven, Forbiden City si Summer Palace in compania lui Kelly si a iranienilor. Intra in camera inainte sa-l invit inchizand usa in urma lui. Se apropie de mine ca si cum ar vrea sa-mi faca o confidenta. Ca de fiecare data cand imi penetreaza cineva, prieten sau necunoscut, spatiul in care ma simt in siguranta, cam un cerc de un metru in jurul meu, am senzatia unei agresiuni fizice. Ma departez o jumatate de pas. E ok, ramane pe loc. Reia istoria de la telefon. Am inteles, pana la urma, despre ce era vorba. Chris, 25-26, masiv si cu chelie, functionarul in hotel care imi proposese excursia, si Kelly, 24, draguta, inalta si slabuta, ghid la o agentie de voiaj de stat, imi incarcasera nota de plata: in loc de o suta doua zeci de yuani, imi cerusera si platisem trei sute cincizeci. - Ii avem de mai mult timp sub observatie, imi detaliaza cel care mi se prezentase drept directorul general al hotelului. Si brusc imi cere sa fac plangere impotriva celor doi. Dintr-o data imi dispare orice urma de incredere in el: foarte tanar pentru functie si cu un ecuson pe care scrie Trainee urmat de un numar, in timp ce imi creste o simpatie fara motiv pentru cei doi. Il intreb cum il cheama. Imi spune cu o pronuntie grea: Trillil sau Tirlil; ceva asemanator. Insista sa scriu sau doar sa semnez plangerea, impingandu-mi doua foi de hartie in fata. Acum chiar ma infurie. I cer sa le lase pe biroul din camera si il dau afara spunandu-i ca am sa ma gandesc. Am sa-i comunic maine dimineata decizia mea. Am inchis usa dupa el, asigurandu-o si cu un lant. Ce trebuie sa fac? Sa-i denunt pe cei doi? Sa fac plangere impotriva lor? Incep sa derulez niste momente care, desi imi atrasesera atentia, nu am am vrut sa caut motivele in spatele lor. Incepand chiar cu cel al ofertei pe care mi-a facut-o Chris cu o seara inainte. 1 - La telefon, mi-a spus trei sute de yuani. Cand a venit in camera sa ia banii a cerut trei sute cincizeci. Nu am comentat. 2 – I-am cerut sa platesc a doua zi, dimineata, ca sa nu mai vina in camera. Eram spre culcare. A insistat sa ia banii in chiar seara aceea ca sa plateasca un acont (!). Cui? Cand? Nu am intrebat. 3 – I-am sugerat sa puna costul excursiei in pretul camerei. A refuzat motivand ca agentia de voiaj nu apartine hotelului. Plauzibil, dar un hotel serios iti face serviciul. 4 – In ziua excursiei, dimineata, Kelly mi-a retinut biletul pe care era mentionata suma de trei sute cincizeci de yuani. Nu i l-am cerut inapoi. In putine locuri in China ti se da factura. 5 – La Templul Paradisului, ne-a cerut inca douzeci de yuani ca sa avem acces si la templu, nu numai la gradini. Corespundea cu informatia de pe afisul de la intrare, dar in mod normal trebuia sa fie deja inclus in pretul excursiei. Nu am facut nici o aluzie. 6 – De fiecare data cand platea biletele de intrare, facea in asa fel sa fie singura. Era ok cu mine. Toate astea le simteam suspecte in chiar momentele in care se petreceau. Am decis, constient sa nu intervin in derularea evenimentelor, sa le accept asa cum sunt. Chiar amuzat, si intristat, cu gandurile la niste vremuri pe care le-am trait cu douzeci de ani in urma. Era ok. Mi-au cerut un pret. Am facut socotela, mi s-a parut mult mai ieftin decat daca as fi facut tot traseul cu taxiul, l-am acceptat. In schimb m-a infuriat ideea ca cineva vine, cu intentii bune poate, sa imi ceara sa denunt eu, un strain, un coleg si conational de-al lui care a inselat. Care m-a inselat. Nu m-am simtit pacalit nici un moment. Si pentru ca atunci cand am platit, ca si acum, am considerat ca este un pret bun si ca nu se sare prea mult peste cal, am acceptat jocul. De ce ar trebui sa-i denunt? M-am simtit ca un delator imputit. Asa cum vrea cateodata sa faca din noi fie guvernul canadian, fie cel quebequez. Ce ar trebui sa fac, sa-i denunt pe toti cei care ii stiu, prieteni, rude, cunoscuti, care inainte de ’90, in Romania furau, si inselau ca sa se opereze, sau ca sa cumpere medicamente, sau ca sa ofere copiilor portocale ca suprem cadou sub pomul de Craciun, sau ca sa cumpere uniforme, sau ca sa duca paine la parintii si bunicii care trebuiau sa sape fara salariu si fara pensie hectarele la colectiv, sau ca sa poate creste un animal in curte, sau ca sa poata sa traiasca, pur si simplu? Ce ar fi trebuit sa fac, sa ma denunt? Sa-i denunt pe ai mei care erau dusi la sapat sambata si duminica si veneau acasa cu o plasa de rosii care nu existau in aprozaruri? Astazi, marea mare majoritatea a chinezilor traiesc in conditii mult mai mizere decat traiam noi in Romania comunista. De aceea, si pentru ca am plecat din China fara sa fac plangerea dau urmatoarea... Declaratie, Declar pe propria-mi raspundere si cu gandul la cei care care erau sau continua sa fie obligati de o societate nedreapta sa minta, sa fure, sa insele pentru a-si implini nevoile primare sau normale sau decente ca: de buna voie si nesilit de nimeni m-am lasat pacalit si am platit trei sute cincizeci de yuani in data de 28 septembrie 2007 pentru a beneficia de o excursie de o zi in Beijing. Excursia mi-a fost sugerata si intermediata de Chris de la hotelul H. din Beijing si am avut-o drept ghid pe Kelly, carora le multumesc pentru minunatul timp pe care l-am petrecut acolo si carora le doresc sa nu fie (din nou) obligati de viata pe care sunt destinati sa o traiasca sa minta, sau sa insele, sau sa fure. Daca a fost vreodata cazul. Nu fac plangere impotriva lor pentru ca sunt tineri si pentru ca, din pacate pentru ei, au fost siliti sa faca ce au facut; si pentru ca nu merita oprobiul nimanui pentru o vina care nu este a lor. Daca au facut ceva rau. In finalul declaratiei mele, si daca ceea ce Trirlil mi-a spus este adevarat, sper ca Kelly si Chris sa imparta in mod echitabil surplusul pe care trebuie sa-l considere un cadou din partea mea si ca astfel, Kelly va putea sa-si cumpere intr-o zi parfumul Lancome pe care si-l doreste si pe care orice tanara de varsta ei in occident si-l poate cumpara cu echivalentul a doua-trei ore de munca. Semnez, Calinic Toropu, in 14 octombrie 2007 la Laval Iar, in ceea ce ma priveste, daca explicatia de mai sus nu a fost suficient de credibila, va trebui sa caut o alta pentru ca sotia mea sa ma ierte ca nu am tinut cont de sfatul ei: „nu cumpara de la chinezi pentru ca, oricat de putin ai plati, tot te inseala.” Dar, asa cum spuneam, sunt inca project manager pentru ca sunt capabil sa ofer motive acceptate ca juste pentru deciziile pe care le-am luat... Dan Lungu Dix-sept heures, dix-sept heures trente Même si l’industrie spécialisée travaillait pendant dix ans, vingt-quatre heures sur vingt-quatre, elle serait loin de produire toute l’encre que l’ingratitude des femmes pourrait faire couler. Et celui qui vous dit ça, c’est un homme qui sait de quoi il parle ! Un homme qui a rempli des centaines de documents dans sa vie et qui connaît la valeur de l’encre ! C’est un homme échaudé qui vous le dit ! Un homme pour qui, il y a peu de temps – une minute ? une heure ? une journée ? cela n’a plus aucune importance – le monde s’est écroulé. Bien sûr, les gens continuent de marcher, d’ôter leur chapeau et de fumer, de s’arrêter devant la mairie pour nouer leurs lacets défaits ou pour bavarder en branlant du chef, les vaches continuent de paître, de produire avec patience des tonnes de lait qui seront inévitablement consommées par des nourrissons et des adultes, des femmes et des hommes, les mouches continuent de bourdonner, les aisselles de puer, les cloches de l’église de faire vibrer la vitrine du buffet... Mais, voyez-vous, l’ensemble a cessé d’être convaincant, ça ressemble à une rediffusion, sans couleurs et sans odeurs. Ça me rappelle une fête où je me suis brusquement senti triste, alors la gaieté des autres m’est apparue comme une mascarade, voire de la folie, les gâteaux ont pris un goût de cellophane et les viandes, de pâte à modeler. Bref, comme je vous disais, le monde s’est écroulé. Je serais incapable d’estimer l’importance de cet évènement, dire s’il est petit ou grand, terrible ou, enfin, terrifiant. Chez moi, tout est arrivé rapidement, sans crier gare, je n’ai même pas eu le temps de dire ouille ! Ça a été encore moins long et moins douloureux qu’un vaccin ! Un moment absolument banal, si on en oublie les conséquences. C’est à dire ce goût étrange que mon existence a pris : de langue engourdie, de molaire dont on a extrait le nerf. Donc, pour moi, la fin du monde a eu lieu un après midi, vers dix-sept heures, dix-sept heures trente, à la terrasse de Ciolovecu, lorsque le car de Botoşani est arrivé. J’étais tranquillement assis à la table en plastique blanc sur laquelle on avait écrit Mărioara+Costeluş=symbole de l’éclair. Sincèrement, à défaut d’autre chose, j’avais commencé à me demander de quelle Mărioara et de quel Costeluş il s’agissait, et à mesure que mémoire renâclait, mon exaspération augmentait, car notre village, ce n’est pas Tokyo tout de même. C’est à ce moment que le car de Botoşani est arrivé. A présent, je suis persuadé – et ne me demandez pas comment j’en suis arrivé là ! – que l’apocalypse est une épreuve individuelle, qu’on ne peut partager ; c’est quelque chose d’aussi intime qu’une maladie vénérienne, sauf votre respect. Ah ! et encore une chose : si au début ça a été le verbe, eh bien, à la fin c’est toujours le verbe. Simple comme bonjour ! Si dans le village on m’entendait vous parler ainsi, on ne me reconnaîtrait pas, on dirait que ce niquedouille du bureau d’état civil pédale vraiment dans la choucroute. Et si, en fin de compte, on avait raison de dire ça ? Celui qui vous parle est un homme dont les sentiments, les espoirs, la tolérance et la fidélité ont été récompensées par un crachat. Et je ne serais pas très loin de la vérité en disant : un crachat envoyé pile entre les deux yeux. J’ai moi-même du mal à le croire, mais jadis, j’ai aimé quelqu’un. Mon Dieu, qu’est-ce que j’ai pu l’aimer ! J’ai du mal à le croire, mais de ce temps-là les gens marchaient de leur démarche habituelle, les mouches bourdonnaient de leur bourdonnement habituel et le lait c’était du lait. Elle-même ne sait pas combien je l’ai aimée ! Ni ma mère d’ailleurs, ni mon père, ni Ciolovecu, ni moi – qui sait, j’évalue peut être mal l’étendue de la chose. Mon pauvre père n’a jamais rien su de moi. Il désirait de tout son cœur que je devienne médecin et que je retourne au village pour ses vieux jours afin de soigner ses varices et ses reins, alors que moi, je ne rêvais que de philosophie ou de lettres – tout ça pour finir gratte-papier à sa place. J’ai été, dirait-on, la déception de sa vie, mais je constate que ça ne m’affecte pas beaucoup. Il m’a aidé toute ma vie et moi, en échange, je lui ai menti toute ma vie. Et ça probablement parce que j’ai senti que ce n’était pas moi qu’il voulait aider, mais sa propre vieillesse, que ce n’était pas son amour pour moi qui le poussait, mais la peur de ses propres maladies. Que Dieu prenne soin de lui, il a été un père comme il y en a quinze autres millions en Roumanie. Je n’ai pas réussi à vivre pour lui, ni pour maman, ni pour quiconque d’autre. J’ai essayé de vivre pour moi, ce qui n’a pas été sans certaines difficultés. Par exemple, il m’a été très difficile de choisir entre aller au lycée en ville ou rester au village avec ma bien-aimée et me contenter du collège. Naturellement, je suis resté auprès de la prunelle de mes yeux, en décidant d’apprendre tout seul ce que j’aurais pu apprendre en ville. C’est par une belle journée d’automne, haute et claire comme un souvenir, que mon père, fin soûl, m’a mis une raclée mémorable. Parce que, voyez-vous, j’avais raté mon brevet, parce qu’il avait un enfant crétin qui faisait de lui la risée de toute sa parentèle. Je suis seul à savoir combien je m’étais donné de mal à écrire des âneries pour être sûr de rater l’examen. Je n’ai pas pleuré, je n’ai pas protesté, je ne me suis pas considéré victime d’une injustice. J’étais content d’encaisser des coups pour elle. Cela me montrait que j’étais sur la bonne voie, que je souffrais comme dans les livres, que j’approchais du but. J’ai porté mes bleus avec une secrète fierté et avec une confiance infinie en l’avenir. Je ne lui ai jamais rien dit. Les grands amours – dévorants, renversants, prédestinés – ne se divulguent jamais. Ils sont réciproquement ressentis, se partagent avant même la naissance. Les deux moitiés – même si l’une est cachée sous la calotte polaire et l’autre égarée sur Apollo 15 – s’attirent irrésistiblement. C’est ainsi que cela devait se passer entre nous ! Je l'espérais chaque seconde, mon cœur battant au point de repousser mes côtes. Les évènements essentiels surviennent quoi qu’il arrive, quels que soient les obstacles placés en travers de leur chemin. Ils sont comme Ana dans la légende du maître Manole, nous diraient les professeurs de roumain. Le tout c’est d’avoir la patience. Moi j’étais patient, oui j’étais très, très patient… Ma pauvre mère, tout le monde disait que je lui ressemblais. Pauvre maman, j’ai le cœur serré lorsque je parle d’elle. Si elle avait pu, elle m’aurait gardé toute la vie bien au chaud et m’aurait nourri de brioche et de lait fraîchement tiré. Elle ne m’aurait pas envoyé à l’école, plutôt mourir, elle aurait tout fait pour que je reste dans ses jupes. C’est une femme douce qui a la larme à l’œil pour un oui, pour un non ; les gens disent qu’elle est un peu niaise. Elle est compatissante, elle se lamente à vous fendre l’âme pour chaque trépassé du village. De toute façon, ça ne compte plus. Depuis la fin de mes dix classes, c’est ici, dans cette pièce, que j’ai passé le plus clair de mon temps. C’est une pièce haute de plafond, badigeonnée à la chaux, avec un immense bureau, quelques chaises et trois casiers métalliques. Elle a une grande fenêtre qui donne directement sur la rue. C’est le bureau du secrétaire de mairie – mon père. Dans un coin, il y a un poêle émaillé dans lequel on fait le feu pendant l’hiver et où on peut abriter des bouteilles de boisson pendant l’été. Les gobelets se trouvent dans le casier, derrière les piles de papiers. Pauvre papa, il me répétait chaque jour qu’il était sage d’avoir un petit verre de quelque chose à portée de main pour les divers notables, parce que cela faisait partie des secrets du métier. Bref, elle, mon amoureuse prédestinée, est restée au village, alors j’y suis resté aussi. Je suis resté à rédiger les documents de mon père pendant que celui-ci s’occupait de toutes sortes d’affaires. C’est à dire qu’il allait papoter avec le directeur d’école, le policier et le vétérinaire ou tapait une belote à quatre avec eux, en sirotant diverses choses, selon la saison. De temps en temps, ils partaient tous vadrouiller dans les villages environnants, à des fins obscures. Ainsi pouvais-je l’aimer, elle, sans être, pour ainsi dire, jamais troublé par une présence. Je l’observais à travers la haute fenêtre, tout ému, en me laissant transporter par chacun de ses gestes. Des fois, en me réveillant, j’étais plongé dans le noir, les mains crispées sur un registre. Je savais qu’elle était mienne à jamais, qu’elle était ma promise, alors je posais sur elle un regard protecteur et plein d’indulgence. J’attendais juste qu’elle s’en rende compte aussi, ce qui n’allait sûrement pas tarder. Je la suivais des yeux pendant des heures, des jours, des semaines. Je surveillais sa maison située pas très loin dans la vallée, où elle allumait et éteignait des lumières. Je l’imaginais en train de passer d’une chambre à l’autre, ou de se réveiller en pleine nuit avec une bonne soif et tâtonner à la recherche du verre d’eau, retourner l’oreiller, à cause de la chaleur, afin d’avoir sous la joue le côté le plus frais ; transpirer doucement pendant son sommeil, ses bras rejetés sur les côtés et son corps abandonné. Même si elle était loin de moi, elle était mienne, tout simplement mienne, alors je la surveillais de façon discrète. Nos cœurs communiquaient par un tunnel secret, dont j’étais le seul, pour l’instant, à connaître l’existence ; cependant nous formions un seul et unique être. Sa salive était ma salive, sa sueur était ma sueur, le sang et les humeurs circulaient entre nous comme dans un système de vases communicants. Sa respiration passait par mes poumons et son urine par mes reins. Seulement voilà, un jour, derrière les étagères couvertes de flacons et de boîtes, je l’ai vue se bécoter avec le fils du pharmacien. Elle renversait la tête et enroulait ses bras autour de son cou. Je les voyais très bien à travers la vitre, de l’autre côté de la rue, reflétés dans le miroir de l’officine. Ils étaient à deux doigts de renverser les rayonnages bourrés d’aspirines, de bouteilles de mercurochrome, de sels, de lotions et de sachets de coton hydrophile. Puis, ils ont repris leur équilibre et ont ri. Elle lui a repoussé le menton du doigt, comme s’il prenait trop ses aises. Je lui ai pardonné ce genre de légèreté et, implicitement, tout le reste. Je ne veux pas parler de ma peine. Je me suis consolé en pensant qu’elle faisait juste quelques écarts dans son cheminement vers moi, que c’étaient les épreuves par lesquelles je devais passer pour la mériter. Que c’était le prix à payer pour un bonheur qui ne devait plus tarder désormais. Je ne me sentais pas moins maître de la situation, puisque je lui avais moi-même laissé cette liberté. Ce n’était qu’en me découvrant après m’avoir cherché librement et sans contrainte, même si cela supposait quelques erreurs de parcours, qu’elle aurait pleinement compris le destin d’exception qui nous unissait. J’avais le privilège de savoir toutes ces choses d’avance et j’observais ses étourderies, lorsque celles-ci restaient dans les limites du raisonnable, avec une pointe d’amusement. Dans mon bureau situé au cœur de la mairie je me sentais comme devant un tableau de commandes sophistiqué. Je guettais, je contrôlais, j’analysais les informations. Tout était prévu, tout était sous contrôle. Ses sorties à la boulangerie, le ramassage de son frère à la station de car, l’allumage et l’extinction des lumières, ses visites à l’église, ses trahisons présentes et futures. De toute façon elle était à moi, tant au ciel – et ça depuis toujours, que sur la terre – et ça depuis un certain mardi soir. J’ai ouvert le classeur de droite et j’ai sorti les certificats de mariage ; avec des gestes qui m’étaient devenus familiers à force, j’ai rempli un certificat à nos noms. Son nom, mon nom, nos dates de naissance, les noms de ses parents, les noms de mes parents et nous voilà unis. Un mariage secret, que j’ai célébré tout seul en la veillant de loin par la fenêtre jusqu’au petit matin. Lorsque le jour s’est levé et qu’il m’a semblé voir du mouvement dans sa cour je lui ai dit : bonjour mon épouse, nous voilà unis. Ensuite je suis allé me coucher, rompu de fatigue et de bonheur, comme après n’importe quelle nuit de noces. A midi je me suis réveillé et j’ai attendu avec impatience sa visite à la boulangerie ; j’étais fou de joie, c’était notre premier jour de mariage, même si j’étais seul à le savoir. J’aurais aimé lui acheter un cadeau mais je ne voulais pas éveiller les soupçons. Je me suis demandé si je n’avais pas agi un peu à la va-vite, mais puisqu’elle allait être mienne de toute façon, le péché ne m’a pas semblé bien grand. En apprenant ce que j’avais fait pour elle, elle allait considérer cela comme un acte de sagesse et d’affection. Mais en attendant, patience et discrétion !… J’ai encore le certificat de mariage dans la poche de devant, à côté de mon extrait de naissance et de mon livret militaire. Une journée inoubliable ! Elle était belle, vêtue d’une robe ample et fluide, couleur de beurre frais, et tenait dans les mains deux baguettes de pain. Tout le monde se retournait sur elle dans la rue, comme s’ils avaient appris quelque chose. Moi je me tenais comme maintenant, dans la même pièce, devant la même fenêtre. C’est juste que les classeurs métalliques ne bloquaient pas la porte mais se trouvaient encore à leur place. Un car branlant a brisé le silence du village et l’a enveloppée de la tête aux pieds dans une poussière épaisse. Deux oies effrayées lui ont fouetté les mollets du bout des ailes. Elle a sauté par-dessus le fossé en laissant tomber l’une des baguettes. Les oies se sont battues pour se l’approprier, car le pain avait roulé assez loin. Puis elle a disparu derrière le Foyer Culturel et je l’ai aperçue de nouveau près de sa maison. Ensuite il est tombé une pluie drue, juste de quoi faire retomber la poussière. C’est ainsi que s’est déroulé notre premier jour de mariage. Petit à petit, j’ai commencé à m’habituer au sentiment de la vie domestique. J’aurais voulu avoir des enfants, mais, vous comprenez, pour le moment c’était impossible. J’ai commencé à la gourmander lorsqu’elle tardait à venir chercher le pain, lorsqu’elle sortait avec une robe qui ne lui allait pas très bien ou quand elle perdait son temps à jacasser avec n’importe qui. J’ai commencé à l’enguirlander quand je n’étais pas dans mon assiette et même à lui interdire certaines choses. Tard le soir, lorsque les lumières du village s’éteignaient l’une après l’autre, je sortais le certificat, je le posais sur la table et je lisais nos noms. Au début à voix basse, chuchotée, puis à voix haute, de plus en plus sonore ; plus grave, plus aiguë, plus enrouée, plus claire… Oui, je la veux pour épouse ! Oui, je le veux pour époux ! Ça se terminait toujours de cette façon. Nous étions heureux ! Maintenant… ça ne compte plus. Pourtant, nous n’étions pas plus malheureux que d’autres. Surtout parce que je lui avais laissé toute sa liberté. Depuis cet instant, entre dix-sept heures et dix-sept heures trente – vous savez comment circulent les cars dans nos villages – où un homme m’a dit que la sentence était tombée, pour moi le monde a cessé d’exister. Je ne voudrais pas entrer dans les détails du divorce, vous devez comprendre que cela ne m’intéresse pas du tout. Même si je reste ici, à l’intérieur et que je la protège du regard, à distance… Je ne fais que mon devoir ! Marius Dobrin Semne In memoria lui Dan Dobrin Frumoasa a fost intamplarea care m-a adus in Valcea in anii maturitatii. Priveam in jur fascinat de ceea ce vedeam, cautand in zadar printre detaliile cochete ale modernitatii acele vagi imagini ramase din copilarie, cand ma lua tata de mana si mergeam sa-si viziteze fratii. Unde era casa inalta, cu o curte interioara, cu cerdac inchis cu ferestre? Jos era zumzetul unui bufet, probabil si cei din jur erau tineri, suferinta anilor de inchisoare politica era discret ascunsa. Nascut tarziu, am fost, sunt inca, plasat undeva intre verii mei, mai mari decat mine, si copiii lor. Nu stiu cum s-a facut dar pe Dan l-am intalnit cu adevarat abia la ceasta tarzie revenire la Valcea. Dar era ca si cand ne-am fi vazut mereu, doar mustata si parul albisera pe ici, pe colo. Ne-a vorbit despre duminicile lui dintr-o viata cu pofta de sport, nelipsit din sala sau de pe stadion, i-am vazut sufletul de ditamai omul topit dupa mica sa catelusa. Aceea care, dupa ce partea activa a familiei s-a imprastiat prin lume, l-a urmat in mica sa retragere, de tanar pensionar, in munti. Unde? La Costesti. Unde? N-am stiut pana de curand. Atat de limpede parea sa fie, la doi pasi de manastirea Bistrita, atat de departe imi parea, cum numai necunoscutul este. Ne-a chemat la el de fiecare data. Ne-a imbiat cu aerul de munte, cu locuri patronate de spiritualitate, a pledat pentru simplitatea unui drum si a unui demers. Am promis de fiecare data cand am ajuns in Valcea. Mereu pe fuga, mereu nepregatiti sa mai facem un pas si pana la Costesti, oriunde parea el sa fie. Apoi vacantele, se stie, ni le dorim la mare. In ajunul trenului de Constanta am sunat-o pe Irina: era intr-o masina la Horezu, o bucla valceana. Noi am adus de la mare scoici, ea ne-a adus pietre care cresc. Stiam din fotografiile Andanei de acestea, dar ignorasem ca erau chiar acolo, la Costesti. Depanam amintiri din vacanta, cand Liviu mi-a spus ca, vorba poetului, “sfarsitul nu-i aici”. Si neaparat sa trecem pe sub poale de munte, de la Targu Jiu la Valcea, atunci cand frunza isi schimba cu generozitate culoarea. Era intr-o luni. Vineri vine un telefon: “A murit Dan!” A trebuit sa moara ca sa pornim spre Costesti. Ba chiar prima oara spre Valcea pe drumul vechi. Printre coline intr-o zi cu soare. Pe cand frunza era inca verde. Si merele tot mai rosii. Emblematice, de la Balcesti la Horezu, de pe costise pana la margine de drum, “si fara gard”. La intoarcere am oprit si am intins mana spre fructul originar. La magazinul din mijlocul satului nu se gaseau decat fructe exotice. Cand am intrat in sat, de la Costesti mai spre munte, pe cate o portiune de teren
imprejmuit se vedea cate o familie muncind. La plecare, oamenii se asezasera ca la un picnic. Erau oraseni. Apropiindu-ne de casa lui Dan vedeam muntele rasarit brusc in fata. Stanca. Padure. Undeva intr-acolo, silueta manastirii. Liniste. Doar jalea din curtea casei lui Dan. In spate, pe panta, pomii isi asteptau culegatorul. Pe buturugile scunde si lustruite, asezate in cerc, sedeau acum nepotii. Protejand de adierea dela firul ierbii cateva lumanari plapande. Nu cred ca a fost vreodata curtea asta atat de plina. Nu ne-am invrednicit nici unul sa raspundem invitatiilor lui. Priveam in jur si nu ne venea sa credem ce colt de rai. Bine, multi nu ne invrednicisem macar sa ne mai vedem din cand in cand. Ne desparteau trezeci sau patruzeci de ani de acele amintiri pe care le evocam. Dan a reusit sa ne adune la un loc, sa ne aduca totusi acolo unde, ignoranti, amanasem sa venim. A fost nevoie sa cada victima in singuratate pentru a ne readuce laolalta. In biserica mare din Costesti poate ca si Dan intra pentru prima data. Preotul a vorbit despre rugamintea profesorului de a-l primi pe acest, de putina vreme, consatean al lor care, desi ridicase o bijuterie de casa mai in marginea comunitatii, era de-acum de-al lor.A venit clipa de bun ramas si am observat cum ritualul include si elemente altfel decat vazusem, de atatea ori, in sud. Printre brazii inalti, pe strazile ca de oras, intr-o comuna cu muzeu de arta, tot pe langa case de oameni gospodari si merele uneori cazute in iarba, am ajuns la cimitir. Langa un lan de porumb. Nelipsind veghea impozanta a muntelui, nici departe, nici
aproape. Florile uitate din amintirile copilariei, acum inmuiau durerea momentului.
Manevrele stangace ale groparilor au fost taxate cu apostrofarea: “Parca ati fi de la
oras!”La iesirea din cimitir, trista inghesuiala pentru a primi ceva de pomana. Aici, in
acelasi sat chivernisit. Langa gard era amenajat un spatiu pentru masa de pomenire. Sub un acoperis, mese si banci lungi, de lemn. Un cazan urias deasupra unei vetre in care focul ardea de mult. Acum douazeci de ani nu credeam povestea vecinului care nu putea fi pacalit de sotia lui cu carne de pui industrializat, acum am invatat ce gust are aici la tara. Paharul de tuica, paharul de vin, dupa picaturile varsate spre a potoli simbolic setea celui disparut, au comutat starile noastre de spirit. Sunt atat de bine randuite toate incat episodul pomenirii ajuta sa uitam durerea si sa putem merge mai departe. Atat de simplu.Ne actualizam informatiile unii despre altii, incercam sa ne cunoastem cat se poate intr-o ora daca nu am facut-o in ani. Schimbam numere de telefon si promitem sa ne vizitam. Au ramas in urma si merele si poienile si paraurile, doar un drum serpuitor si stingher, dealurile de unde Sorescu vedea Craiova din car, si revenirea in matca habitudinilor.A doua zi, un articol de ziar vorbea de o maternitate de lilieci, sit protejat UNESCO, ingrijit de maicutele de la un schit. De unde? Din Costesti. Ce vom face la vara? Vrem sa mergem la mare... Doar pe o scoarta s-a mai scrijelit semnul unei amintiri. Oameni si locuri.
Pierre-Luc Bilodeau Le journal d'un Québécois à travers le monde (4) Âgé de 29 ans, Pierre-Luc Bilodeau est journaliste de formation. Depuis la mi-juin il a entrepris un voyage d'un mois en Russie. A la mi-juillet, il traversera le pays à bord du Transsibérien pour se rendre jusqu'en Mongolie, puis en Chine. Après quelques voyages dans les pays d'Europe dont la Roumanie, la Hongrie et la République tchèque, il souhaite découvrir les différents aspects de culture russe en plus des mystères de l'Orient. Vendredi le 5 octobre 2007 Je suis a Jinjhong, dans le sud de la Chine, a quelques heures de la frontière du Laos. Je ne vais plus au Tibet, finalement. Je n'ai plus assez d'argent. Quelques mésaventures avec ma ligne Internet à la maison m'ont coûté une partie de ma marge de manœuvre. J'ai du opter pour la destination la plus économique, si je veux survivre jusqu'en décembre. Adieu aussi le Népal et l'Inde, qui étaient la suite logique. Ou a la prochaine fois, comme dirait l'autre. Mais à ce qu'on dit, le Laos, c'est un pays ou le voyage est facile, reposant, et les gens sont calmes et gentils. Ça va faire changement de la Chine. Samedi le 6 octobre 2007 Le duo de policiers qui m'emmenait représentait a mon avis les deux visages de la Chine. A première vue, le policier qui m'aborde est celui qui domine. Un visage un peu dur, placide et mystérieux, difficile à percer. Le deuxième, le sous-fifre, l’Arthur Laroche du tandem, est de quelques années plus jeune que le premier. Même s'il ne prend jamais la parole, son faciès est plutôt expressif, malgré le devoir de réserve que lui confère son métier. Comme les voies du premier étaient impénétrables, je m'appuyai rapidement sur le deuxième pour détecter les intentions du patron. Il y avait le demi-sourire tantôt tinte de malaise, tantôt sincère et plein de bonhomie. Dimanche, le 7 octobre 2007 Finalement, on entre dans la ruelle. La voiture s'arrête un peu plus loin. Je reconnais l'endroit. C'est un hôtel pour touristes fortunés que j'avais visite la veille, juste pour voir les prix. Comme c'était beaucoup trop cher pour mes moyens j'avais tourné les talons. Au revoir la Chine. Adieu peut-être. Pierre-Luc Bilodeau |
| Littérature | Poesie | Essai | Prose | Livre | Politique | Arts Vis | Événements | Archives | Musique | Contact | Interview | ||||
Droits de reproduction et de diffusion réservés © TERRA NOVA 2005. Tous droits réservés |
|||||||||||||||
|
|