Âgé de 29 ans, Pierre-Luc Bilodeau est journaliste de formation.  Depuis la mi-juin il a entrepris un voyage d'un mois en Russie. A la mi-juillet, il traversera le pays à bord du Transsibérien pour se rendre jusqu'en Mongolie, puis en Chine. Après quelques voyages dans les pays d'Europe dont la Roumanie, la Hongrie et la République tchèque, il souhaite découvrir les différents aspects de culture russe en plus des mystères de l'Orient.
 Il continue son récit.

Le 7 août 2007                                   

LA MONGOLIE

Je reviens d'une expédition de 15 jours dans la campagne mongole avec une famille tchèque rencontrée dans le train pour Oulan-Bator. La Mongolie est en quelque sorte un immense terrain vierge habite par l'un des derniers peuples nomades de la planète. Les Mongoles qui vivent en campagne (la moitie de la population) sont des éleveurs qui vivent dans des tentes rondes de toile sur charpentes de bois. Toutes les tentes sont d'ailleurs de la même forme (ronde), de la même dimension (environ 20 pieds de largeur) et couleur (blanche a l'extérieur et les meubles oranges a l'intérieur). Ils peuvent se déplacer jusqu'a trois ou quatre fois par année, dépendamment de la météo et des pâturages. Partout, en Mongolie, on rencontre des chevaux, des chèvres, des bœufs et des yaks, laisses libres dans la steppe. Une steppe presque toujours entourée de montagne: un paysage magnifique.

Je suis donc parti avec cette famille (qui compte deux jumelles, le chum d'une des jumelles et un petit frère), dont la mère travaille en Mongolie, en plus de deux autres Tchèques et une Slovaque. En tout nous étions 10, avec les chauffeurs mongols. Nous avons parcourus des centaines de kilomètres a bord de deux wagonnettes russes. Moi je n'avais aucune idée d'ou on allait, j'ai décidé de suivre. Je savais qu'on allait faire du cheval et qu'on partait pour deux semaines, c'est à peu prés tout. Alors, on a pris la route, a travers de petits chemins que les autres chauffeurs avant nous ont trace dans la plaine. Pas de signalisation, pas d'indication, ici.

Les premiers jours ont été vraiment pénibles pour moi. On s'arrêtait a tous les 15 minutes pour pisser, réparer la voiture, acheter un chapeau, de l'eau, du lait fermente pour les chauffeurs, fumer une clope et finalement manger et installer les tentes. On a fait en trois jours la distance qu'on voulait faire en une journée. Mais a chaque fois qu'on arrêtait, j'étais le seul a ne pas comprendre pourquoi, le seul a ne pas parler tchèque. Ca m'a pris une bonne semaine avant de comprendre que les chauffeurs veulent toujours avoir une bouteille de lait fermentée sous la main et que, comme ils sont payes a la journée, il faut donc qu'ils trouvent quelque chose a réparer sur la voiture a chaque jour. A tous les jours, je ne comprenais rien d'ou on allait et de ce qu'ils se disaient autour du feu. Je devais demander à chaque fois, c'était fatiguant. Je me sentis isole dans cette famille tricotée serrée et je vivais deux chocs culturels en même temps.
Mais ca s'est arrange vers la fin, alors que le groupe s'est scinde et que j'ai pu m'intégrer mieux dans la famille.

J'ai quand même eu du plaisir à monter sur un yak (puis tombe sur le cul quand il s'est mis à deconner) et a faire du cheval pendant cinq jours, jusqu'à ce que je frôle la décapitation. Pour faire une histoire courte, mon cheval, un peu rebel a décidé de suivre au galop trois chevaux sauvages dans le foret. Je ne l'ai pas arrêté, je me suis dit que ca serait comme du ski hors piste. Pour personnes suicidaires seulement... Je brisais les branches les unes après les autres avec un bras, et tenant les guides avec l'autres.
Puis, sont arrives deux grosses branches a la hauteur du thorax, un peu comme si le cheval avait voulu se débarrasser de moi: avec celles-là, je n'avais aucune chance: il me fallait faire du limbo extrême sinon j'allais y passer.
Je me suis penche par derrière, et par je ne sais quelle chance, j'ai passe sous la branche, puis j'ai essaye de me ramener mais le cheval est parti en fou. Je n'arrivais pas à tomber parce que mon soulier restait pris dans l'étrier. Mon soulier est finalement reste pris la et moi je suis tombe, finalement. Bien de la chance parce qu'il y a de grosses roches partout, mais je n'ai rien eu. J'ai même trouve ca amusant sur le coup, mais après, ca me tentais moins de galoper comme un Chengis Khan...

LES MONGOLS

Le plus intéressant à propos de la Mongolie, c'est assurément les Mongols, ce peuple bienveillant, chaleureux, un peu ferme d'esprit mais ouvert de cœur, comme diraient certains. Nous avons visite quelques familles en cours de route. Chaque fois la même gentillesse: on nous offre du bon the au lait de yak ou de la vodka frelatée degueulasse ou du lait fermente, tout aussi imbuvable ou encore du fromage sec et surette que je ne pouvais pas supporter non plus: j’espérais le the au lait a chaque fois.

Chez les Mongols, on ne peut rien refuser, c'est la politesse. On doit boire et manger tout ce qu'on nous offre. Comme j'étais en quelque sorte le favori d’une des familles, on m’a offert ce qu’ils considèrent les meilleures parties. D’abord, le boudin, le foie et le pancréas, puis l’estomac, des tendons, du gras (pour les Mongols, le gras, c’est le summum), puis des parties caoutchouteuses et bizarres que je ne peux identifier. Comme je ne voulais pas insulter la famille, quand tout le monde regardait ailleurs, je jouais à l’avion qui rentre dans la bouche avec la petite fille a cote de moi. Elle ne voulait pas au début mais elle a fini par comprendre le jeu et y prendre plaisir et moi j’essayais de ne pas éclater de rire. Je me demande comment elle faisait pour ingurgiter tout ca, elle mangeait double portion jusqu’a ce qu’elle me fasse signe qu’elle n’était plus capable. Quand est venu le temps du fromage, je l’ai mis dans mes poches (comme personnes n’en voulait et tout le monde essayait aussi de refiler la bouffe a quelqu’un d’autre) puis je l’ai jeté une fois dehors.

Chez les Mongols, on entre dans chaque maison comme si c’était chez nous. Et ce n’est pas une métaphore, c’est la réalité. La seule embrouille, c’est que souvent, les gens s’attendent à des cadeaux, comme nous sommes relativement riches. Mais c’est un peu normal aussi.

L’autre jour, moi et une des filles tchèques avons été à la rencontre de trois Mongols qui gardaient des chèvres. J’ai fait signe que je voulais voir les chèvres, on a pris une toute petite chèvre naissante dans nos bras, puis on est rentres chez eux, dans la tente: ils nous ont offert du fromage et de la vodka frelatée, puis on a passé un bon dix minutes a ne rien se dire parce qu’on ne se comprenait pas. Personne ne parle anglais en campagne.
C’était un peu gênant.

Demain, je file vers Pékin puis deux ou trois autres villes et finalement le Tibet et le Népal si tout va bien. Après on verra, j'aimerais bien visiter l’Inde. Mais jusqu’ici, tout va bien…

A la prochaine,

Pierre-Luc

----------------------------------------------------------------------------------------------
Le  7 septembre 2007
DE PINGYAO À CHENGDU

Nihao,

Je suis depuis quatre jours à Chengdu, dans le Sichuan, province du centre-sud de la Chine, réputé pour sa cuisine super épicée et ses maisons de the. Je me suis rendu ici après quelques jours a Pingyao, une petite ville fortifie au nord, et Xi¡an, au centre, ou on retrouve l'armée de
Terracotta, des milliers de soldats en terre cuite qui ont glande en dessous de la terre pendant plus de 2000 ans avant d'être découverte dans les années 70. La 8e merveille du monde: c'est ce qui est écrit a l'entrée.

Je suis donc arrive hier a Chengdu, dans une charmante petite auberge de jeunesse de style sichuanais a 2 dollars la nuit. C'est trios fois moins cher que les autres auberges que j'ai visite à Chengdu et c'est beaucoup plus sympathique et vivant. La seule chose que j'ai trouve un peu troublante est le poster sur le mur de la chambre sur lequel on nous demande d’évaluer la performance des employés a l'accueil pour qu’ils puissent s'améliorer, en plus de la boite des plaintes pour dénoncer un mauvais service reçu. On y indique à cote un préambule pompeux : Pour nous, le backpacker n'est pas un backpacker, c'est un ami. ­ J'en ai presque verse une larme.

Personnellement, quand je vais dans une auberge de jeunesse à deux piastres, je ne m'attends à rien du tout. Mais en toute logique, toute petite auberge qui débute ses activités souhaite devenir grande et surtout, paraitre dans le guide Lonely Planet, pour ensuite augmenter ses prix, comme le font tant d'autres de part le monde.

Chengdu est une ville que j'adore, mais il n'y a rien de particulier, a part peut-être le centre de recherche sur les Pandas géants, ou on peut voir des pandas et même les toucher a ce qui parait. C'est "quelque chose" comme le dit si bien un certain Pierre Pregent. Oui, les belles petites bêtes uniques au monde qu'on illustre sur les paquets de cigarettes.

Parlant cigarettes, ici en Chine, ca fume: a la gare dans les autres endroits publics, même si on n'a pas le droit, dans l'autobus, si le chauffeur fume aussi, au resto, etc. C'est peut-être le style et la beauté des paquets chinois qui incite les gens à se défoncer les artères avec ce tabac: dragons, ceignes, tigres et autres animaux majestueux sur un fond colore et dore comme le papier peint des palais impériaux. On dirait qu'ils sont destines aux enfants tellement ils sont mignons. En plus il n'y a pas d'indications à l'effet que la fumée tue ou peut causer des difficultés érectiles. Le deuxième avertissement est un puissant argument pour ne jamais commencer. Il n'en reste pas moins qu’à cinquante cents le paquet de 20, je me suis mis à acheter des paquets pour le plaisir de les partager et d'en griller une de temps à autres. Je vais arrêter ca bientôt si je veux me rendre au Tibet en un seul morceau.

Toujours est-il que ca fait longtemps que je n'ai pas écris et j'ai vu plein choses et surtout, rencontre plein de gens depuis que j'ai quitte Pekin. Pour faire une histoire courte, je n'ai pas souvent été seul depuis deux semaines. J'ai côtoyé des Suisses et un Américain pendant un bout et rencontre quelques Chinois bien avenants. Comme Xiobai qui m'a montre au cuisiner quelques plats Sichuanais ou Stan, un peintre, qui nous a invite dans le bar qu'il a conçu lui-même avec des anciens wagons. Il nous a paye la traite puis amène dans un club super branche avec des miroirs, des lumières qui flashent, une mezzanine, des divans de luxe, etc. Pas du tout mon genre mais très divertissant.

Au pays du the

Il y a deux jours, j'ai rencontre Tim dans un salon de the avec une immense terrasse et des centaines de tables. Comme moi lui et son amie Murielle étions les seuls blancs, on s'est salue comme si on se connaissait. Je me suis d'abord invite pendant une heure ou deux à la table de quelques Chinois qui jouaient aux cartes avec de l'argent, question de comprendre le jeu. C'est facile: tu arrives, tu pointes la chaise, tu dis deux ou trios mots en anglais ou en serbo-croate et ils t'invitent en faisant des grands gestes puis t'offrent des cigarettes.

Dans un salon de the, on nous met le the dans le fond d'une tasse, puis un porteur d'eau passe pour verser de l'eau chaude. Tu prends une gorgée et hop, le gars se pointe pour remplir ton verre d'un élégant geste de bouilloire. A la fin de l'après-midi, je devais avoir bu une douzaine de tasses, mais je n'avais toujours pas compris pourquoi a l'occasion, celui qui avait gagne aux cartes devait payer les deux autres.

Fatigue de ne pas comprendre comment on distribue le fric dans ce jeu (je ne peux pas jouer tant que la question de l'argent n'est pas réglée), je me suis dirige vers Tim et ses amis. On a discute un peu, on est allé dans un autre petit salon de the pas loin, puis on s'est donne rendez-vous dans
un bar Reggae ou il y a des jam sessions. On a rencontre le proprio qui m'a invite à jammer avec un gars du Texas. J'ai pogne la guitare pis j'ai chante quelques chansons de Johnny Cash, Willie Nelson, Charles Aznavour et finalement une version décalée de Juste une p'tite nuite des Colocs. La, ça s'est mis à taper du pied, moi j'étais de plus en plus aspire par la toune, puis déchaîne. Autour de moi, ca cherchait les instruments de percussion, les djembes et autres bouts de bois pour entrer dans la danse. Le drummer se pouvait pu, on était rendu dans un rock prog sauce piquante sichuanaise. Un beau moment.

Dans de beaux draps

Il ya une semaine, je me suis levé avec des piqures d'insectes partout sur le corps. Des centaines. J'ai découvert que c'était des pucerons, des bed bugs, en anglais. Je suis allé deux fois chez le médecin. La première fois, à Pingyao, la dame m'a prescrit du Tiger Balm tout en rigolant avec
l'infirmière et la fille de l'hôtel. Ce n’est même pas drôle...Elle m'a dit que ca partirait tout seul d'ici 3 ou 4 jours. Mais au lieu de disparaitre, les taches rougeâtres sont réapparues, une fois rendu dans une autre ville. Une des Suisses qui voyageait avec moi et qui dormait dans le même dortoir a été infestée aussi. Alors, on est allé à l'hôpital. La dame X nous amène a la dame Y qui nous a amené au docteur Z qui finalement nous a amené a la dermatologue avec l'accord de cette dernière. Après que les 5 ou 6 patients qui se bousculaient dans le bureau du médecin pour passer plus vite eurent termine leur consultation, c'était à notre tour. Elle nous a demande notre papier. Pas de papier¡­ Elle ne se souvenait qu'elle nous ait dit: je vous prends tout de suite. On explique la situation grâce a l'entremise d'une jeune fille qui s'est offert pour traduire. Finalement, on entre et la, quelques patients entrent et sortent pour montrer leurs ti-papiers, comme dans une auberge espagnole. Un peu gênant de baisser ses culottes dans ce contexte. Alors, elle me regarde rapidement et me dis qu'elle n'est pas sure de savoir ce que c'est mais me prescrit des pilules quelconques, des anti-allergènes et de la calamine.

Finalement, ca s'est calme. Mais je découvre sur le web (fallait ne pas compter sur le médecin) que les puces se cachent dans nos vêtements, nos sacs à dos, nos sacs à couchage et qu'ils sortent la nuit pour venir nous piquer dans notre lit. Ils peuvent te suivre pendant des mois et pondre des œufs en quantité. Alors il faut tout laver à l'eau bouillante et sécher a haute température. Alors, au moment où je vous parle, j'attends ma première brassée de linge chez le nettoyeur pour pouvoir mettre des bas et un t-shirt. Mais le pire dans tout ca, c'est que la nuit venue, lorsqu'on sent quelque chose qui nous effleure, on s'imagine tout de suite ces petites bestioles rougeâtres sur la peau. Argh...

A bientôt,

Pierre-Luc

De cateva zile intilnesc din nou, la coltul strazii mele, zambetul femeii micute, cu aer de scolarita intarziata. E brigadierul scolar.  Ma saluta prietenos in fiecare dimineata. Poate ca e mai bine asa, sa platim pe cineva care sa stea zilnic, pe perioada anului universitar,  cu panoul « arret », pentru a opri curgerea nebuna a masinilor in intersectie, decat sa regretam viata curmata brusc a vreunui copil…

Ca eleva, asteptam cu nerabdare inceputul de an scolar : povestirile colegilor, noii profesori, noile manuale, uniformele noi. Un singur regret : parasirea satului bunicilor, a dealurilor cu viile in care nu se copsesera inca strugurii…Ma consideram cel mai norocos copil ca puteam sa-mi petrec vacanta la tara, la bunici. Tratata ca o printesa, nu visam ca poate exista ceva mai frumos decat zbenguiala pe colinele din jurul satului, gustul de lapte proaspat muls, mirosul de piine si cozonaci facuti de bunica in cuptorul din curte si mireasma fanului  cosit…Am inteles totusi, mai tarziu, din discutiile cu prietenii, ca ceea ce ramanea important, fie ca vacanta era petrecuta la tara sau in oras, erau mana calda si vorba blajina a bunicilor.

Descopar in calendarul meu canadian o noua sarbatoare: Grandparents Day, in traducere “Ziua Bunicilor”.

Dupa o rapida cautare pe Internet, aflu ca initiatoarea acestei sarbatori, americanca Marian McQuade, a vizat trei obiective: onorarea bunicilor, oferirea posibilitatii acestora de a-si manifesta dragostea fata de nepoti si sensibilizarea acestora din urma la informatiile si indrumarile pe care persoanele mai in varsta le pot oferi. McQuade a dorit ca ziua bunicilor sa fie o zi a familiei, in care rudele sa se intilnesca si sa participe la diferite activitati impreuna. La nivel public, in societate, aceasta sarbatoare ne ofera sansa de a recunoaste importanta bunicilor, rolul major pe care acestia il joaca in familii. Stabilita in prima duminica dupa Ziua Muncii (Labour Day) si adoptata oficial in SUA in 1978, Ziua Bunicilor este de asemenea o zi a darurilor, a daruirii de sine, a impartasirii speratelor, viselor si valorilor, o zi in care putem oferi un exemplu de convieturie pentru generatiile viitoare.

In Canada, sarbatoarea a fost adoptata oficial in 1995 pentru a constientiza importanta rolului bunicilor, acela de  crestere si educare a tinerei generatii si de consolidare a familiei.

Aproape instantaneu imi vine in minte proverbul romanesc « Cine nu are batrani sa-si cumpere » si ma gandesc in ce masura Romania poate profita de intelepciunea celor aproximativ 3 milioane de persoane cu varsta de peste 70 de ani, dintre care mai mult de jumatate de million in varsta de peste 80 de ani. In 2007 raportul de dependenta era de 34 de varstnici la 100 de persoane adulte. Mecanismele care au condus la scaderea populatiei Romaniei cu aproape 1,5 milioane de oameni din 1990 pana in prezent si la deteriorarea structurii pe varste a populatiei sunt, conform  studiilor Fondului ONU pentru populatie (www.unfpa.org), fertilitatea, migratia externa si mortalitatea generala.

Criza demografica latenta pare sa existe atat in tara mea de origine, cat si in tara mea de adoptie.

In Canada, procesul de imbatrinire al populatiei  a devenit subiect de dezbateri economice si politice. Potrivit statisticilor, pana in 2031, proportia canadienilor in varsta de peste 65 de ani va atinge de la 23 la 25% din totalul populatiei, adica mai mult decat dublu fata de proportia actuala de 11% (conform estimarilor in 2005). Pana in 2056 se estimeaza ca un canadian din zece va avea 80 de ani si peste, comparativ cu unul din 30 in 2005. In 2003, speranta de viata a canadienilor a atins nivelul record de 79,9 ani, 82,4 ani pentru femei si 77,4 ani pentru barbati. 73% din totalul persoanelor in varsta considera ca sunt intr-o stare de sanatate excelenta, foarte buna sau buna. Studiile au aratat ca nivelul veniturilor si nivelul de scolaritate poate influenta aceasta stare de sanatate. Cei care au venituri si  o educatie superioare sunt mai putin susceptibili de a-si vedea starea de sanatate deteriorandu-se pe o perioada de doi ani decat persoanele aflate intr-o stare de sanate similara , dar cu venituri si scolaritate reduse.

In 25 de ani vor exista in Canada mult mai putini angajati pentru fiecare persoana  inactiva in varsta de peste 65 de ani, trecand de la aproximativ patru in prezent, la aproximativ doi in 2031. Aceste cifre sugereaza ca nici cresterea fertilitatii sau a imigratiei, nici chiar continuarea cresterii ratei de activitate nu pot anula aceasta tendinta de scadere a raportului intre persoanele active si cele inactive de pe piata fortei de munca.

O alta problema pe piata muncii canadiene o reprezinta, asa cum am aratat, imbatrinirea rapida a populatiei active. Aproximativ un angajat din cinci in 2021 va avea 55 de ani si peste, comparativ cu aproximativ unul din sapte in 2005.  Angajatorii canadieni se vad confruntati cu problema gestionarii si inlocuirii fortei de munca. Cresterea numarului de angajati in varsta poate avea de asermenea efecte asupra productivitatii muncii in viitor.

Si totusi, lasand la o parte problemele, sa ne amintim de ce ii iubim pe bunicii nostri. Iata marturiile unor nepoti :  http://www.youtube.com/watch?v=bx5lbjzi3o0&NR=1

Vizionare placuta si sa va bucurati cati mai multi ani alaturi de bunicii vostri!

 

12 aprilie 2004

Prima volta

„Sunt în Canada”. Primul gând de cum deschid ochii şi dau de cerul senin din dreptul etajului unsprezece. E încă devreme. Soarele, răsărit de vreo şapte ore în Timişoara, abia acum a ajuns în spatele sigurului bloc turn din zare, un canin de vreo douăzeci de etaje. În partea dreaptă, ceva mai aproape, o turlă albă de biserică şi încă doi molari cenuşii. Altfel, cât vezi cu ochii, peisaj plat, brăzdat de o puzderie de stăzi paralele, ducând către fâşia de apă de la linia orizontului.

Un mic-dejun la repezeală: două ouă ciocnite cu întârziere, croasanţi dintr-o cutie de plastic descoperită în frigider, câteva felii de brânză cheddar şi câte un pahar de suc de portocale. Pe urmă, o cafea la ibric, nu prea multă, doar cât să ne dea avânt să căutăm o terasă de cafenea.
Ne părăsim conacul în jur de ora şapte. Pe Somerled Avenue, nici ţipenie. Două terase pe partea cealaltă, încă închise. Puţin mai încolo, vizavi de postul de poliţie, o clădire cu un steag zdrenţuit la intrare, înfăşurat atât de bine de vânt în jurul băţului, încât abia se mai ghicesc crinii albaştri ai Quebecului. În vitrină, câteva sticle de vin şi, în spatele lor, rafturi pline cu tot felul de alte băuturi. Deasupra uşii, o firmă sobră, bordo, pe care scrie cu litere mari SAQ. Ne gândim că steagul ţine de cine ştie ce birou guvernamental aflat undeva în clădire, poate la etajul de deasupra, deşi nu se vede altă intrare decât cea încadrată de sticle. La colţul următor, pe un panou, o bufniţă ne face cu ochiul şi ne invită să intrăm în magazinul Couche Tard. Pasăre de noapte, dar nu şi de dimineaţă, pentru că uşa magazinului e la fel de închisă ca celălalte.

O firmă de înrămat tablouri, un „dépaneur”, o fierărie, încă un restaurant şi am ajuns la următoarea intersecţie, cu Grand Boulevard (nu prea măreţ şi nici foarte bulevard) unde se termină toate magazinele şi începe un şir de case cu peluze în faţă. Nu ne rămâne decât să o luăm către centru şi să sperăm că vom găsi ceva deschis acolo.

Zona centrală de pe harta turistică a Montrealului începe înspre capătul străzii, dincolo de care se vede, în zare, domul unei biserici, un fel de Sacré Coeur cu cupola verde, ridicat pe o colină. Ne îndreptăm într-acolo, de-a lungul trotuarului pavat cu plăci mari, din ciment, acoperite, ca şi asfaltul de pe drum, cu un strat fin de sare. Pe o margine, stâlpi de lemn, mai drepţi sau mai înclinaţi. Pe marginea cealaltă, arţari despuiaţi. În general, clădirile din spate sunt acoperite cu cărămidă aparentă, după moda englezească. Deasupra, o streaşină de ţiglă le dă, dinspre stradă, aerul că ar avea acoperiş.  Pe străzile laterale, aproape toate casele au câte un demi-sol locuibil, ceea ce face ca în faţa fiecărei intrări principale să fie câte o scară şi o mică verandă. 

La următorul colţ, dăm de un indicator hexagonal familiar şi totuşi neobişnuit: se pare că maşinile din Montreal, chiar şi într-o zonă majoritar anglofonă, se opresc la ARRÊT şi nu la STOP. Cu primele maşini ne întâlnim, însă, abia la capătul străzii, în dreptul benzinăriei Ultramar, unde, după palma roşie pe care ne-o arată semaforul, deducem că trebuie să le lăsăm să treacă dacă vrem să cotim la dreapta. Vizavi, domul  a dipărut, cu tot cu deal, în dosul unei sinagogi. Când se stinge palma roşie, un omuleţ alb ne arată că putem traversa.

Suntem acum pe Côte St. Luc, un alt bulevard cu firme ponosite, câteva restaurante, o spălătorie, un magazin de computere,  parcă toate în prag de faliment. Urcăm uşor către intersecţia cu autostrada Décarie, şase benzi ascunse în fundul unui hău. Pe marginea prăpastiei, de o parte şi de alta, încă două benzi în fiecare sens. Trecem un pod şi înaintăm, pe malul stâng, către o staţie de metrou, un fel de buncăr de beton gri, fără etaj. Aici autostrada se înfundă şi mai tare în pământ şi se desparte de benzile de pe margine, care se transformă într-o stradă, cu acelaşi nume. De o parte şi de alta, casele cu scări şi verande şi deja familiarele peluze presărate cu ambalaje, hârtii de ziar sau pungi de plastic, aproape la fel de decolorate ca frunzele rămase de toamna trecută.

Totuşi, dimineaţa are un farmec aparte. De fapt, în timp ce coborâm uşor pe Décarie, am senzaţia că la capătul străzii vom da de mare. Poate de vină sunt ţipetele pescăruşilor, sau aerul proaspăt, cu miros de apă. La capătul pantei, însă, nu ne aşteaptă marea, nici măcar fluviul, ci una dintre arterele principale ale Montrealului, Rue Sherbrooke. De fapt, nu o „stradă”, ci un bulevard în toată regula, mai lat decât Décarie, sau Côte St. Luc sau „calea” Somerled. De o parte şi de alta, clădirile par disproporţionat de scunde. Desigur, cu excepţia pâlcului de zgârie-nori din depărtare. Oricum, stradă sau bulevard, Sherbrooke-ul e pustiu la ora asta. Doar peste drum, pe un stâlp, figura zâmbitoare a colonelului Sanders, cu ochelari şi barbă de ţap. Ultima oară l-am văzut anul trecut, în Bucureşti, la KFC-ul de pe Magheru. Era 16 iulie, tocmai scăpasem de interviul de la ambasada Canadei şi ne-am dus să sărbătorim victoria cu o porţie de aripioare picante, cartofi prăjiţi şi salată de varză. În Notre-Dame-de-Grace, însă, firma colonelului nu se cheamă Kentuky Fried Chiken, ci Poulet Frit Kentuky. PFK, varianta de Quebec a puiului fript american. Să nu credem cumva că ne-am rătăcit prin Statele Unite, cum ne-ar putea sugera peisajul. Pentru că în Europa cu siguranţă nu suntem.

Îl lăsăm pe colonel să păzească intersecţia după bunul lui plac şi ne reluăm marşul. La trotuar, vitrinele, una lângă alta, ceva mai colorate decât până acum. Din loc în loc, copaci mici şi firavi, înfipţi în pământ ca nişte mături de nuiele. La instersecţia cu strada Marlow, pe partea cealaltă, o biserică cu ziduri de piatră, în stil gotic englezesc, şi cu o uşă roşie. După câteva colţuri apare şi prima cafenea deschisă: Second Cup, „a doua ceaşcă”. Tocmai la ţanc, pentru că deja umblăm de vreo trei sferturi de oră. În timp ce Burs intră să ia cafelele, mă aşez la una dintre cele trei mese verzi, cu faţa spre stradă şi închid ochii la soare. Încetul cu încetul se încălzeşte, e plăcut, deşi încă nu regret că mi-am luat haina de iarnă. Când deschid ochii, un bătrân, la masa de lângă mine, îmi zâmbeşte pe engleză: Frumos timp, nu-i aşa? Nu-l dezamăgesc, n-are sens să-i spun că, de unde vin eu, vremea e gata înfrunzită şi înflorită: Frumos, într-adevăr. Bine că au deschis terasa, să putem profita de prima zi cu soare, adaugă bătrânul, după care îşi deschide ziarul şi începe să-şi soarbă cafeaua dintr-o cană mare, de sticlă. „Ceştile” cu care se întoarce Burs, de fapt nişte pahare de carton cerat, cu capac, parcă sunt şi mai mari. Burs e puţin ameţit, vânzătoarea l-a asaltat cu tot felul de întrebări încuietoare, în franceza bizară a Quebecului. Ce tip de cafea vrea, amestecul casei sau vreun amestec special? Amestecul casei. Şi cum să fie, corsé sau velouté? Corsé, îi răspunde Burs, fără să ştie exact despre ce e vorba. Porţie mică, mijlocie, mare sau „jumbo”? Mare, bineînţeles. Pentru aici sau pour emporter? La pachet, probabil. Pe deasupra, cafeneaua în sine l-a dat gata: mulţimea de soiuri de cafea, vitrina cu prăjituri, mobilierul simplu şi elegant, tablourile de pe pereţi, teancul de ziare şi reviste. Dar, mai ales, masa cu zahăr brun sau alb, miere, lapte, frişcă, praf de ciocolată şi de scorţişoară, toate la discreţie. Merită să intri măcar să vezi.

Intrăm amândoi, pentru că, numărând restul pe care l-a primit, Burs a descoperit că cele două cafele au costat împreună vreo treizecişidoi de dolari. O fi scumpă cafeaua în Canada. Încă nu avem nici un simţ al dolarului canadian, dar, după o convertire rapidă în euro, în lei, ajungem la concluzia că e imposibil să fie chiar atât de scumpă. Vânzătoarea, o fată de liceu încă adormită, se roşeşte toată şi nu mai ştie cum să-şi ceară scuze. A greşit, costă doar doi dolari, dar până a turnat cafelele a uitat că Burs i-a dat dat o bancnotă de 50, nu de 20.    

Zece minute de nimişcare, ca nişte şopârle pe scaunele de plastic verde şi pornim din nou către centru. Băcănii, mici magazine de îmbrăcăminte, un anticariat, două pub-uri, o farmacie imensă, câteva bănci. Pe urmă vitrinele se termină şi faţadele, parcă, devin din ce în ce mai îngrijite, mai solide. Pe partea cealaltă, într-un parc, trei tunuri întoarse cu botul spre noi şi, printre ele, puzderie de veveriţe cenuşii şi de pescăruşi. Altfel, nici un suflet, bulevardul ne aparţine.

Puţin după ce se termină parcul de pe dreapta începe altul pe stânga. În spate, Mont Royal, „muntele regal” de la care vine numele oraşului, o pădure de copaci goi şi de case cocoţate pe un deal, cu faţa spre noi. La poale, un castel, un fel de turn al Londrei în miniatură, cu trei steaguri în faţă: Canada, Quebec şi încă unul, pe care nu-l cunoaştem. Pe fond alb, o cruce roşie şi, în cele patru dreptunghiuri un crin, un trandafir, un ciulin şi un trifoi. Fortăreaţa se dovedeşte a fi primăria cartierului Westmount, adică a „muntelui de vest”, deşi nu se vede prin preajmă nici o ridicătură care să merite numele de munte.  

Încă două colţuri şi, în dreptul unui magazin cu articole sportive, cotim spre dreapta, pe Avenue Green, o stradă comercială. Câteva galerii, câteva vitrine cu haine, una cu jucării, un bistrou, un restaurant italienesc. În capătul străzii, patru blocuri fumurii, cu vreo douăzeci de etaje fiecare. Parcă sunt din alt film, n-au nimic în comun cu ce-i în jur. La prima intersecţie dăm de altă arteră importantă a Montrealului, Bulevardul Maisonneuve. Câţiva oameni pe stradă, dar magazinele sunt tot închise, cu excepţia unui dépaneur, un fel de non-stop cu de toate, ziare şi reviste, ţigări, bere şi vin, alimente de bază. Intrăm să cumpărăm o hartă în care să apară şi zona unde locuim. Vânzătorul ne propune un ghid al străzilor şi, cu poftă de vorbă, ne întreabă de unde venim. Aha, din România, înseamnă că venim de departe. Are şi el nişte prieteni români, oameni simpatici, de treabă. Speră să ne placă oraşul şi să ne simţim ca acasă. Sau chiar ceva mai bine.

Ne continuăm plimbarea pe bulevard, pe urmă mai cotim o dată la dreapta şi ne intersectăm cu a treia stradă principală a oraşului, Rue Ste. Catherine, paralelă cu Sherbrooke şi Maisonneuve. Abia aici ne dăm seama că turnurile de care am trecut nu erau decât fraţii mai mici ai zgârie-norilor care se profilează în zare. Pe margini din nou vitrine, mai mari sau mai mici. Una dintre ele, cu semnul dolarului pe ea: Dolarama, „totul la un dolar”. Mai încolo, o paletă de pictor, roşie: Omer DeSerres, magazin cu materiale pentru artişti şi artizani. Ceva mai mult de un dolar bucata, ceea ce nu înseamnă deloc că pentru Burs sunt mai puţin atrăgătoare.

Între timp s-a făcut aproape nouă, aşa că întoarcem spatele centrului şi o luăm rapid către casă, unde suntem aşteptaţi la Antico la ora unsprezece. Acelaşi drum pe care-am venit, străzile cu nume deja cunoscute. Pe Sherbrooke, câteva maşini îaintează sacadat către centru, fac pauze mai lungi sau mai scurte în dreptul semafoarelor înfipte la fiecare al doilea colţ. Magazinele sunt deja deschise şi, pe partea însorită, vânzătorii îşi fac de lucru prin faţa vitrinelor sau se uită pur şi simplu la cei câţiva locuitori ai oraşului ieşiţi cu câinii la plimbare pe bulevard. Pe trotuarul de la umbră nu e încă nici o mişcare.

La restaurant, Georges şi Thomas se miră că suntem aşa de matinali şi ne oferă o cafea, un espresso scurt, desigur, aşa cum le place europenilor. Povestim că am vrut să mergem în centru şi n-am reuşit. Bine, dar eram în centru deja, dacă am trecut de Westmount şi am ajuns până pe Ste. Catherine. Nu părea centru, prea pustiu. Sigur că era pustiu, chiar dacă e luni e totuşi a doua zi de Paşte, ortodox şi catolic deopotrivă, sărbătoare oficială. Magazinele, în schimb, sunt deschise. Da, aşa e, numai băncile, birourile şi cei care lucrează „pentru guvern” îşi pot permite să tragă chiulul. Pentru ceilalţi e o zi ca oricare alta. O să vedem, aici nu-i ca în Europa, aici cine vrea să facă bani trebuie să muncească în fiecare zi.

Când ne terminăm cafelele, ieşim cu Thomas în stradă, să ne prezinte punctele de interes din jur. În stânga restaurantului, un magazin de ţesături, Fabricville. Vizavi, magazinul Liquidation, cu lucruri ieftine, cumpărate en gros de la alte firme în prag de faliment. Mobilă, aparate electrice, obiecte de uz casnic, tot ce ne trebuie la preţuri foarte convenabile. Mai departe, o pizzerie, cu un dolar felia, dacă ne e poftă sau Antico e închis. Şi dacă nu ne place pizza, putem opta pentru unul dintre cele două restaurante chinezeşti. Sau ne putem aproviziona de la patiseria italiană, de la băcănia indiană sau de la supermarketul Métro, din  josul străzii, peste drum de drogheria Jean Coutu. Ah, da, să nu uităm, înainte de Métro, lângă bărbierul italian, e şi o papetărie, de unde ne putem lua bilete sau abonamente de transport în comun şi de unde putem trimite, mâine, faxul pentru cardurile de rezident. Şi tot mâine va trebui să se hotărâm pentru una dintre cele patru bănci de pe stradă, deocamdată închise. În fine, putem să dăm o raită, dacă vrem, şi când am terminat să ne întoarcem să mâncăm la Antico.  

După prânz, în apartamentul lui de deasupra restaurantului, Thomas îmi pune telefonul în braţe, cu ordine clare: să vorbesc în România şi pe urmă să sun la două numere, unul al firmei de cablu VDN, celălalt al companiei de telefoane Bell. Înţeleg utilitatea telefonului, mai ales că aceeaşi companie e şi furnizor de internet, în schimb nu prea văd de ce televizorul ar fi printre priorităţi. Păi, unu la mână, îmi explică Thomas, cu antena de cameră, cum probabil am observat, nu vedem nimic altceva în afară de purici. În al doilea rând, pe lângă aproape cincizeci de programe canadiene şi americane, VDN-ul oferă şi accesul la televiziunea cu circuit închis prin care e supravegheată intrarea blocului. Cu alte cuvinte, dacă vrem să vedem cine ne sună la interfon, musai să fim abonaţi la cablu, să nu deschidem la oricine. Am înţeles, aşa că, după ce rămân singură, îi liniştesc mai întâi pe ai mei că am ajuns cu bine şi că totul e în regulă, după care sun la firma de cablu. Mi se cere adresa, o extrag din agendă şi mi se răspunde scrut: Ne pare rău, dar nu deservim zona dumneavoastră. Mă mir, dar asta e, trec la numărul următor. Compania de telefoane Bell e foarte fericită să mă deservească, numai să le dau un nume, o adresă, un număr de asigurări sociale şi un număr de carte de credit. Cu numele şi adresa n-am probleme, pe primul îl ştiu pe de rost, pe a doua o citesc din nou, pe litere cu tot cu cod poştal. Număr de asigurări n-am încă, deabia am aterizat. Nu-i nimic, să citesc numărul de pe foaia ataşată în paşaport. Şi nici carte de credit n-am. Păi nici asta nu-i o problemă, doar că trebuie să trec pe la cel mai apropiat „Espace Bell” şi să le expediez dovada că am plătit prin mandat poştal o garanţie de o sută de dolari, returnabilă după şase luni, după care, în numai câteva ore, pot să bag telefonul şi calculatorul în priză şi o să fiu instantaneu conectată cu lumea întreagă. Pot deja să-mi notez numărul de telefon şi adresa de e-mail. Mulţumesc, cu plăcere.

Cobor la restaurant şi-i comunic lui Thomas ce-am rezolvat. Cu VDN-ul a fost, probabil, o neînţelegere. Poate că n-au înţeles adresa ca lumea, cine ştie. Să vorbesc mâine cu Ann, administratoarea blocului, când semnăm contractul de închiriere. Cât despre „Espace Bell” nici Thomas nici George nu ştiu pe unde se află. Bine, dar voi unde plătiţi factura de telefon? George nu prea înţelege ce legătură are: facturile se plătesc automat din bancă sau prin internet sau, dacă ţii morţiş, poţi să trimiţi un cec prin poştă. Nimeni nu trebuie să se chinuie să i se ia banii, doar ca să i se dea s-ar putea să trebuiască să depună un oarecare efort şi să se deplaseze până la bancă. Aşa că, tot ce-mi poate sugera e să caut în cartea de telefon, pentru că el, din păcate, trebuie să se ocupe de clienţii care încep să se adune la uşa restaurantului. În cartea de telefon, o pagină întreagă cu Bell, pe diverse străzi cu nume necunoscute. Habar n-am care ar fi mai aproape, dar aleg o adresă de pe Ste. Catherine, măcar ştiu pe unde vine.

Refacem drumul de azi dimineaţă: Côte St. Luc, Décarie, Sherbrooke, doar că o cotim ceva mai repede către Ste. Catherine.  Aici descoperim cu uimire că, în mulţimea de numere aproape aleatorii, din sută în sută, din douăzeci în douăzeci, din zece în zece, numărul pe care-l căutăm nu există. Probabil l-am notat greşit, spune Burs. Nu, sunt sigură că l-am notat bine, doar am verificat de două ori. Nu-i nimic, o luăm în plimbare, din capătul de vest al Sfintei spre centru, poate tot vom da de el. După vreo jumătate de oră de mers degeaba, Burs vede pe dreapta, în capătul unei străzi perpendiculare, o clădire pe care scrie cu litere mari, galbene: Centre Bell. Nu se cheamă „Espace Bell” şi nici nu-i pe Ste. Catherine, e pe bulevardul paralel, René Levesque, dar ce mai contează. Probabil e un fel de Palat al Telefoanelor, aşa că nu putem da greş, mergem direct la centru. Când ne apropiem, observăm, însă, că cei care intră în clădirea din faţa noastră pe singura intrare deschisă nu sunt nici pe departe oameni serioşi, înarmaţi cu facturi de telefon, cum ne-am fi aşteptat, ci nişte puştani echipaţi în costume caraghioase, cu câte o crosă într-o mână şi câte o geantă de sport imensă în cealaltă. Iar uşa pe care intră dă într-un culoar cu o singură direcţie: spre „Vestiare”. Dăm un ocol clădirii, dar restul uşilor sunt închise. Probabil că, fiind sărbătoare azi, Palatul Telefoanelor s-a deghizat temporar în Sala Sporturilor.

Nu ne mai rămâne decât să ne îndepărtăm. La următorul colţ, îl întreb pe un şofer de taxi dacă ştie vreun „Espace Bell” prin zonă. Îmi arată în direcţia din care venim: Centrul Bell e încolo. Îi explic că am fost deja acolo şi nu ne-a fost de nici un folos, pentru că nu era nimeni acolo să-mi ia cei o sută de dolari garanţie. Omul începe să râdă: păi cum să fie, că Centrul Bell n-are nimic de-a face cu telefoanele în afară de nume, e doar centru de spectacole şi patinoar de hokey, atâta tot. Cât despre ce căutăm noi, nu ştie unde-ar putea fi, să mai încercăm pe Ste. Catherine, acolo sigur trebuie să fie şi, dacă nu, să întrebăm vreun „depanor”.

Prin urmare, înapoi pe Ste. Catherine, care, între timp, s-a transformat, dintr-o străduţă pe malul autostrăzii, într-un bulevard cu clădiri înalte, pestriţe, în toate stilurile posibile. Soarele, aproape de apus, nu reuşeşte să treacă de ele, doar le colorează uşor vârfurile într-o nuanţă portocalie. Se pare că deabia acum suntem în centru, pentru că, după letargia de pe René Levesque, bulevardul parcă e apucat de streche: maşini pe trei rânduri, lume vorbind amestecat în toate limbile pământului, agitându-se în sus şi-n jos de-a lungul vitrinelor mari, colorate. Mă întreb, totuşi, unde e ţara puternic industrializată pe care mă aşteptam să o găsesc, unde locuieşte nivelul ridicat de trai, că pe stradă nu se arată. Pe jos ambalaje, hârtii, pungi, călcate în picioare sau ridicate temporar în aer de vreo pală de vânt. Geamurile în continuare murdare peste tot, maşinile acoperite de un fel de mâzgă până la parbriz. Pe străzile laterale, pe la colţuri şi prin ganguri, gunoaie în stivă. Din loc în loc, tineri în zdrenţe, aşezaţi pe trotuar cu un pahar gol de cafea, ne întreabă dacă n-avem ceva mărunţi.

Urechile mi se obişnuiesc rapid cu sunetele noi, sirene, claxoane, frânturi de conversaţie, muzică ieşind din magazine sau de pe geamul deschis al vreunei maşini. Ochii, în schimb, sunt mai rigizi, copleşiţi de avalanşa de imagini, se înverşunează să caute prin mulţimea de firme un nenorocit de „spaţiu Bell”. Am plecat într-o misiune şi, ca întotdeauna, mă înverşunez să o duc la capăt, şi, pentru că nu reuşesc, oboseala mi se transformă din nou în iritare. Nu mai vreau decât să ies din babilonie aşa că o cotim, la întâmplare, pe prima stradă care ne iese în cale. Aproape de colţ, un depanor cu semnul de telefon în faţa uşii. Omul, un indian simpatic şi serviabil, ne spune că el, când are probleme, se duce la un magazin Bell de la staţia de metrou Atwater. E departe? Nu, ceva mai jos, drept înainte pe Maisonneuve. Înspre casă, deci, ceea ce-mi convine de minune. 

Pe Maisonneuve e ceva mai linişte, poate şi pentru că sunt mai puţine vitrine. La un moment dat, în stânga noastră, Crescent, o stradă plină de terase, care mai de care mai colorate, îmi aminteşte că ar fi momentul să facem o pauză, aşa că ne oprim pe terasa lui Winston Churchill şi comandăm două cafele. Chelneriţa se uită destul de lung la noi şi ne spune că, în mod normal, nu servesc cafea pe terasă, dar pentru noi face o excepţie. Probabil pentru că restaurantul e încă gol sau mutra mea îi sugerează că nu-i momentul să spună nu. Oricum, ne lasă să tragem în linişte de cafea, să urmărim vânzoleala de pe stradă de la adăpostul terasei acoperite. Când ne-am săturat de spectacol, dezbatem scurt problema bacşişului, ne hotărâm pentru zece la sută şi ne reluăm marşul.

Spre fericirea mea, până la staţia de metrou nu facem decât cinci minute. Nu mă încântă să părăsesc ultimele raze de soare şi să intru în burta pământului, dar n-avem ce face, intrăm printr-o uşă prăfuită, coborâm un rând de scări murdare şi pe urmă înaintăm printr-un coridor pustiu până la un nou rând de scări, de urcat de data asta. Pe urmă, brusc, ne trezim în altă lume. Suntem acum într-un spaţiu imens, iluminat puternic, pavat cu marmoră albă, fără nici o urmă de mizerie. De jur împrejur, vitrine elegante, restaurante, spaţii de odihnă, pe trei etaje cu terase întoarse spre fântâna înconjurată de plante exotice de la parter. Deasupra, un acoperiş de sticlă prin care se vede cerul aproape negru. La primul etaj găsim şi multrâvnitul Espace Bell, doar că e deja închis, ca toate celelalte magazine din jur. Un om de servici care se plimbă cu o maşină de măturat prin faţa uşilor ferecate ne spune că, în zilele de sărbătoare, centrul comercial Alexis Nihon are program de duminică, adică de la nouă la şase. Nu face nimic, sunt prea impresionată de decor ca să fiu cu adevărat dezamăgită. La urma urmei, şi mâine e o zi, putem veni aici la prima oră, înainte de a merge la Immigration-Québec.

Deocamdată, coborâm în burta monstrului, să luăm metroul către casă. Toată ziua am încercat să evit subteranul, de groază că o să mă trezesc înaintând ca o cârtiţă prin tuneluri strâmte şi întunecate. Dar se pare că, în subteran, spaţiile sunt la fel de generoase ca la suprafaţă. Staţia de metrou Atwater, de exemplu, e mare cât Piaţa Operei din Timişoara, şi, pe deasupra, e luminată a giorno,nici un pericol pentru claustrofobi. Lângă casa de bilete, un stand cu ziare gratuite, în franceză şi în engleză, după plac. Găsim pe hartă traseul către casă: o staţie pe linia verde, în direcţia Angrignon, trei pe linia portocalie, înspre Côte Vertu. În total, un sfert de oră pentru drumul care, la dus, ne-a luat câteva ore. Staţiile prin care trecem, scăldate în lumină, fiecare cu mozaicul în altă culoare. Villa Maria, unde coborâm, e decorată în roşu, galben şi portocaliu.  

După căldura din metrou, afară mi se pare că e de-a dreptul ger. În schimb, aer curat şi un vag miros de primăvară în timp ce străbatem drumul către casă. Pentru că, aşa cum e el, rupt de lume, fără televizor, telefon sau internet, apartamentul de la etajul unsprezece e, în sfârşit, acasă.

Il fit l’emplette d’un bocal de cornichons, pour parer à toute éventualité. Il ne savait pas ce qu’elle avait dans son frigo, or il allait sûrement avoir la flemme de redescendre à l’épicerie et risquait ainsi de manger sans appétit. Mieux valait trop que pas assez.

Il n’était pas venu depuis trois jours, aussi allait-elle le questionner pour savoir où il était passé et ce qu’il avait bien pu fabriquer pendant tout ce temps. Il ne prépara aucun mensonge, il allait se laisser guider par l’inspiration, au moment voulu. Des fois il s’étonnait de la facilité avec laquelle il mentait. Elle le croyait presque à chaque fois. Il avait constaté que le secret résidait dans l’adéquation entre le mensonge et l’état d’esprit de celui à qui on mentait. Lui, il le faisait spontanément et ça lui réussissait à merveille. Par exemple, il n’allait pas lui raconter, si elle était nerveuse ou d’irritée, qu’il était parti en ballade avec des amis ou qu’il avait fait un raout de tous les diables, car elle risquait de s’énerver davantage et pouvait être tentée de ne pas le croire, même si c’était vrai. Si elle était fâchée, il lui racontait, disons, qu’il avait eu des soucis au travail ou des problèmes avec la voiture, que ces voleurs du garage l’avaient arnaqué ou alors qu’il avait fait des pieds et des mains pour emprunter de l’argent. Dans ce dernier cas, aucune personne normale ne vous demandait pourquoi vous l’aviez évitée. Après avoir raconté le mensonge, il suffisait d’écouter ses lamentations sans broncher et tout rentrait dans l’ordre. Quand elle était de bonne humeur, il pouvait lui raconter qu’il avait fait un peu la fête et, du coup, elle était contente pour lui.

Pour cette raison, il ne préparait jamais ses mensonges à l’avance. Il rentrait, attendait ses premières réactions et là, en cas de besoin, il composait.

Cette fois-ci, il avait oublié la clé chez lui. Un voisin le salua. Celui-là devait penser qu’il allait l’épouser. Ou peut-être qu’ils étaient déjà mari et femme. Il lui répondit assez doucement et avec du retard.

Il sonna. Il se sentit las tout à coup et s’appuya au montant de la porte. Après quelques froissements, Olivia ouvrit la porte. En pantalon de sport et tee-shirt. Elle referma derrière lui et l’embrassa dans le cou. Est-ce qu’elle lui avait manqué ? Évidemment. Combien ? Beaucoup, beaucoup. Qu’est-ce qu’il lui ramenait dans ce sac ? Un bocal de cornichons. Olivia s’esclaffa et le rangea dans le frigo. Il l’embrassa sur le front. Elle avait travaillé pendant trois jours sur un bilan et avait la tête pleine de chiffres. C’était une façon subtile de lui demander ce que lui, avait fait pendant ce temps-là, mais il décida de passer outre. Autrement dit, voilà : j’ai fait ça et ça et ça, et toi, comment as-tu employé ton temps ; c’était à peu près l’idée de son histoire de bilan.

Horia ôta sa chemise et tourna le bouton de la radio. Olivia lâcha un oh ! bref et sa voix fut aussitôt couverte par une autre voix, criarde, qui chantait son amour perdu, les feuilles jaunies comme des vieilles lettres et quelque chose à propos d’un château de rêve dans lequel il arrivait des bricoles au fantôme du désespoir.

Horia se rendit aux toilettes. On l’entendait pisser depuis la chambre. Puis on entendit la douche et des houa ! hou ! sssch ! Il n’y avait pas d’eau chaude. Il revint dans la chambre en se frictionnant. Olivia sourit. Elle lui demanda s’il avait faim. Il lui dit oui, mais elle continua son histoire de contrôle fiscal, avec cet inspecteur libidineux qui lui avait tripoté les seins comme par hasard. Horia lui demanda s’il les avait trouvés à son goût et elle éclata d’un rire bref. « Je crois que oui, puisqu’il a piqué un fard. » « Le veinard ! », lui répondit-il en la prenant par la taille en en la serrant contre lui.

Il la garda ainsi quelques instant puis il ouvrit le frigo. « Qu’est qu’il y a de bon à grailler ? » « Vas-y, cherche, prends ce qui te fait envie. » Il coupa quelques tranches de saucisson et mit deux œufs à bouillir. Elle lui demanda s’il n’avait pas honte de se balader en slip chez elle et il lui répondit « Non, pourquoi ? » « Comme ça, je pensais que t’avais honte. » Horia éteignit la radio. Il s’assit sur le lit à côté d’elle et sentit qu’elle avait envie de lui demander où il était passé pendant ces trois jours, mais qu’elle n’osait pas. Elle était même un peu jalouse peut-être et ne voulait pas le reconnaître. Quoi qu’il en soit, il fallait bien qu’il lui raconte quelque chose, sinon elle allait se renfrogner et se refermer comme une huître ; plus rien à tirer d’elle.

La vérité ne comptait pratiquement pas et Horia le savait. Au début, il s’y prenait autrement : il lui racontait tout ce qui lui était arrivé ; or, elle le regardait souvent d’un air soupçonneux, car ses histoires n’étaient pas ce à quoi elle s’attendait, elles ne s'accordaient pas avec son état d’esprit. Alors, lui, il s’était mis à préférer les mensonges. Généralement insignifiants mais salutaires.

Olivia lui caressa le dos, émoustillée. Elle lui promena son index sur la colonne vertébrale. Horia se leva d’un air las. L’eau était en train de bouillir. Il passa la casserole sous l’eau froide. Il coupa quelques tranches de pain et ouvrit le pot de cornichons. « Du saucisson et des cornichons ? » « Oui, tu penses que ça ne va pas ensemble ? » « Je n’en sais rien, je n’ai jamais essayé. » Horia se laissa tomber sur la chaise et se mit à éplucher les œufs. Elle s’installa derrière lui et posa les mains sur ses épaules. Il commença à manger avec appétit. Les cornichons tombaient à pic. Olivia essaya de lui demander ce qui s’était passé, pourquoi il n’était pas venu la voir depuis trois jours, mais Horia para sa question en lui demandant comment se portait sa mère. Elle se mit à jacasser à propos de son travail, de la laverie, d’un court voyage, on ne sait où ; le yeux de Horia se fermaient. Tout en parlant, elle lui massait les épaules. Il mâchait de plus en plus lentement. Il sentit la main d’Olivia glisser vers son ventre, et se faufiler sous l’élastique de son slip. Elle s’était penchée par-dessus son épaule, alors il lui passa une main sous les genoux et se leva avec elle sur son dos. Elle n’était pas bien lourde mais lui était fatigué. Olivia gloussa. Il se rassit en haletant légèrement. Il mordit dans un œuf, puis dans un cornichon. Elle lui mordilla la nuque et joua dans ses cheveux. Puis elle lui entoura le cou avec ses bras. Il lui dit qu’il avait faim « et je ne peux pas avaler ». « Tu as faim de moi ? » « De toi aussi. » « Et de qui d’autre ? » « Du saucisson. » Elle pouffa. Lorsque Horia tendit la main pour attraper une autre tranche de pain, Olivia se remit derrière lui, sur la chaise, et passa ses bras autour de sa taille.

« Comme deux motards ! » dit-elle.

Horia enfourna un morceau de pain et répondit avec un mh du fond de la gorge. Olivia lui colla ses seins dans le dos. Horia se retourna et lui enleva son tee-shirt. Il heurta du coude le pot de cornichons. Il essaya de lui chiquer les tétons, mais il était trop bas et buta sur la table en se penchant.

Il se leva et passa derrière elle. Il lui prit les deux seins dans le creux de ses mains. Il essaya de lui enlever le pantalon de sport. Elle souleva les genoux et se cogna sous la table. Un œuf roula et éclata. Horia agita une main. « Laisse tomber ! ». Elle laissa.

Olivia appuya ses coudes sur la table. Le formica froid était cuisant. Les miettes plantèrent leurs crocs dans la peau fine de ses avant-bras. Horia ne fit aucune objection et grogna comme un ours malade. Ses paupières tombaient comme les gouttes qui tombent des gouttières. Il colla sa cuisse au montant de la porte et constata que c’était froid. Des relents d’oignons frits montaient de chez un voisin. Il sentit un courant d’air dans le dos mais il ne pouvait pas fermer la fenêtre et machiner en même temps. Quelques voix jouaient à la marelle. Une autre voix demandait comment on arrivait au dépôt de gaz. Horia termina rapidement. Il se rendit le premier à la salle de bains, avec un léger vertige. Il savait qu’Olivia n’en avait pas eu assez, mais il savait aussi qu’elle n’en tirerait pas plus de lui, quoi qu’elle fasse. L’eau froide le réveilla un peu, mais ne l’empêcha pas de se jeter sur le lit sans le défaire. Il entendit l’eau dans la salle de bains, puis...

Un reporter bardé de toutes sortes d’appareils et de harnais lui demanda : « Que désirez-vous le plus en ce moment ? »

« Pouvoir manger tranquille. »

Tout le monde rit et applaudit. Ils étaient toujours plus nombreux à venir l’enquiquiner.

Olivia s’assit à ses côtés, toute nue. Il se réveilla. Il jeta autour de lui un regard somnolent, comme s’il avait le soleil dans les yeux. Elle posa la tête sur son épaule. Elle se demandait sûrement où il avait bien pu traîner ces trois derniers jours, pourquoi il n’était pas venu la voir. Horia émergea et demanda un cornichon. Olivia se leva et lui apporta tout le bocal. Il prit un cornichon et posa le bocal près du lit. Elle ajusta sa voix sur un ton hypocritement désintéressé et chaleureux en même temps pour lui demander : « Qu’est-ce qui t’est arrivé ? Qu’est-ce qui s’est passé ? »

Horia avait parfaitement saisi la question. Il fronça les sourcils et tendit la main gauche vers le bocal dans un mouvement peu naturel : « Rien de spécial. J’ai des fourmis dans le bras droit parce que je me suis endormi dessus. »

Puis il croqua un cornichon.