Âgé de 29 ans, Pierre-Luc Bilodeau est journaliste de formation.  Depuis la mi-juin il a entrepris un voyage d'un mois en Russie. A la mi-juillet, il traversera le pays à bord du Transsibérien pour se rendre jusqu'en Mongolie, puis en Chine. Après quelques voyages dans les pays d'Europe dont la Roumanie, la Hongrie et la République tchèque, il souhaite découvrir les différents aspects de culture russe en plus des mystères de l'Orient.
 Il continue son récit.

Bonjour a tous, voici le premier tome d'une histoire un peu longue, malgré moi, mais fort intéressante, pour ceux que ça intéresse.

TOME I
Irkutsk, Sibérie, 17 juillet

Aujourd'hui, je devrais être en Mongolie. Nulle part dans mes plans ne se trouvait cette hypothèse que la Sibérie devienne mon petit goulag à moi. Pas de maison des morts, pas de travaux forces: mon seul supplice est d'être pris ici, malgré moi, depuis quelques jours déjà, comme un papillon dans une lampe.

AU REVOIR MOSCOU, BONJOUR L’AVENTURE

Il y a cinq jours, je partais de Moscou. Dois-je répéter que j'ai adoré cette ville et la famille dans laquelle je vivais. J’en garde de précieux souvenirs. Je partais donc pour le périple tant attendu du Transsibérien. 4 jours dans un train rapide, confortable et convivial.

En voyant les passagers sur le quai de la gare, je craignais de me retrouver avec une de ces familles Russe, Ouzbek ou Tchétchène qui ne parlent pas anglais et qui étaient nombreux a entrer dans le train. J’ai appris quelques notions de Russe (je compte jusqu’à dix et je fais du pouce tout seul en ville…), mais pas suffisamment pour faire conversation. C’est drôle d’essayer de discuter en russe pendant trois ou quatre minutes avec les quelques mots qu’on connait, un peu d’anglais et quelques sparages mais quatre jours… Je craignais le pire. Mais le pire n’était pas là où je l’attendais.

J’ai embarqué dans le wagon no 1, le dernier. C’était le soir. J’étais heureux de constater que j’étais jumelé avec deux Anglais et un Norvégien, de quelques années plus jeunes que moi. Dans l’autre wagon, quatre filles, qui parlaient toutes l’anglais aussi. Les 7 faisaient partie d’un tour organisé. Ils allaient en Mongolie, comme moi. Qu’est-ce qu’on allait se marrer…

Nous avons trinqué en grand le premier soir. La vodka, évidemment, et quelques bières. Car, comme le dit si bien mon camarade Dimitri, boire de la vodka sans la bière, c’est jeter son argent par les fenêtres. Les russes font comme ca, vous voyez. Alors, à Rome…

On s’est bien amusé à huit dans un compartiment pour quatre. C’était vraiment magique. On s’échangeait la bouffe, on jasait de nos différents pays. Le contrôleur nous a même prêté des tasse a café du transsibérien. Tout y était. On prenait des photos en masse, tout pour se rappeler de ces beaux moments. On a fêté pas mal fort. Le lendemain, on regardait le paysage, on se reposait de la veille. Le temps passait vite.

Le surlendemain, au réveil, nous sommes arrivés à Omsk, une ville de taille moyenne avec une grande gare ultramoderne. Je suis sorti avec mes gougounes pour dépenser mes 100 derniers roubles. Le train devait s’arrêter 25 minutes. J’ai fait le tour de la gare avec le Norvégien. Rendu de l’autre côté, lui, il a préféré retourner dans le train, pour ne pas prendre de chance (à ma connaissance, les Scandinaves ne font jamais trop de folies), moi, je suis resté un peu pour prendre des photos. Allez hop, on prend une quatorzième photo d’une statue de Lénine (je crois qu’il y en a une dans toutes les villes de plus de 1000 habitants), puis on retourne au train.
Arrivé à la track… pu d’train!

Le train s’en allait au loin, comme dans les films. Alors, moi, comme dans les vues, j’ai pris mon courage à deux mais et j’ai couru avec mes gougounes pour rattraper le train qui filait plus vite que moi. J’ai déjà réussi à rattraper un train en mouvement et à sauter d’une façon héroïque pour le prendre même avec mon immense sac a dos… mais cette fois-ci, j’étais en gougounes. J’ai couru, couru, enlevé mes gougounes, couru sur la terre battue et la roche en criant comme un perdu, mais rien n’y fit. Quand j’ai regardé où était le train, le train était déjà loin.  Je suis retourné peinard a la station. Je méritais pleinement mon sort. Mon sac, mon fric, tout était dans le train qui s’en allait jusqu’en Mongolie. Moi, je restais à Omsk, ville sans intérêt de Sibérie, avec 100 roubles (5 dollars) dans les poches.

BIENVENUE EN SIBERIE

Retour à la gare, je vais voir les gardiens qui m’emmènent à la dame de l’information qui me conduit jusqu’à une autre dame dans un bureau qui parle un tantinet l’anglais. Je lui explique mon histoire, elle me fait savoir que ce n’est pas fort. Je ne me suis pas obstine. Elle me pose une foule de questions, elle fait plein d’appels et c’est la qu’arrive Vladimir, le directeur de la station…

Je vous laisse là-dessus: je laisse l’ordinateur aux autres qui attendent après moi. Et je suis sur que peu d’entre vous me lisent encore, alors, a la prochaine fois, suite du récit dans quelques jours. Le meilleur est à venir...

Pierre-Luc

P.S. En tout cas, j'essaie d'en rire, même si ce n’est pas si drôle. La Russie peut être parfois très éreintante, je crois que c'est le mot.
---------------------------------------------------------------------------------------------
TOME II
Date: Thu, 19 Juillet 2007 05:14:14

Voici le tome II de cette histoire loufoque d'un gars perdu au beau milieu
de la Sibérie, avec ses gougounes pour seul transport.

J'étais donc dans le bureau de la représentante de la station de train de
Omsk, en Sibérie, à expliquer combien j'avais d'argent, quelle était la
couleur de mon sac et où étaient mes vêtements quand est entré un frêle
moustachu du nom de Vladimir. Je ne savais pas qui il était mais il m'a
demandé de le suivre. J'ai acquiescé.

Nous avons montés les escaliers de marbre (avec mes gougounes qui
claquaient, c'était très élégant) jusqu'au dernier étage, où se trouvait de
superbes lustres dignes des palais royaux, puis nous sommes entrés dans une
salle de séjour, adjacente a une chambre à coucher de type Holiday Inn avec
deux salles de bain. Le gros luxe. J'ai compris que je n'avais pas affaire à
un simple commis. Il m'a offert à boire, il est revenu avec deux bières et
des cigarettes. Quand je lui ai dit que je trouvais la station jolie, il m'a
dit qu'il en était directeur.

Après la canette de bière enfilée a toute vitesse (je suivais son rythme),
il m'a invité au restaurant de la gare pour manger des pelminis, un met
russe, et boire une autre bière. Puis il m'a demandé si j'aimais le café et
le cognac. J'ai dit oui. Je croyais qu'il m’offrirait un café cognac...

Nous sommes passés à son bureau pour prendre une bouilloire, du café
instantané, des biscuits, deux verres et une grosse bouteille de cognac. Il
me l'a tout de suite remise, puis on est remonté dans la salle de séjour. Il
a versé deux cognacs, il a porté un toast au Canada et il a enfilé le cognac
d'un coup. Moi, je goutais a la petite gorgée, pour bien gouter le cognac de
qualité supérieure. Mais en voyant que Vladimir buvait à la russe, comme si
c'était une vodka, j'ai enfilé tout le reste d'un trait.

On a bu un café, fumé une cigarette, puis enfilé un autre cognac. Puis un
autre café, une autre cigarette, un autre cognac. Moi, je suivais le train
(cette fois-ci). On buvait au peuple Russe, à la rencontre, à la sante, au
rock and roll même. Les Russes boivent toujours du fort pour une raison. En
tout cas, ça doit soulager la conscience... moi je trouve ça amusant.

Vladimir parle très peu anglais, alors, c'était plutôt difficile de
converser. Moi, j’utilisais tous les mots russes que je connaissais. On
s'arrangeait tant bien que mal. Parfois il se mettait à mimer des choses
comme s'il était dans un jeu télévisé. Il faisait des bruits avec sa bouche.
Des fois il était un guérillero qui imitait Bruce Willis dans Die Hard 4,
pour trouver un mot qui figurait dans ce fils. Je ne savais pas si je devais
rire, car c'est quand même le directeur de la station, mais lui semblait
prendre ça au sérieux. Alors, quand je ne comprenais pas, il disait: "Let's
drink". Quand je posais une question sur la politique, il me répondait que
les Russes ne parlent pas tellement de ça: "Lets's drink". On n'avait plus
besoin de porter un toast à quoi que ce soit: on cognait les verres.

Alors, ça s'est poursuivi comme ça pendant environ 4 heures jusqu'à ce qu'on
atteigne le fond de la bouteille. Il était bientôt 20 heures, et j'avais un
train à prendre. Le directeur avait tout arrangé: je prendrai le train de
nuit jusqu'à la prochaine grande ville, Novossibirsk, où m'attendais mon sac,
mon argent et mes effets personnels. J'étais soulagé.

Le directeur m'a reconduit jusqu'au train. Mes gougounes claquaient pour une
dernière fois sur l'escalier de marbre. Le chef du train avec son chapeau et
son uniforme blanc m'a accueilli avec un grand sourire, une poignée de main
et une attitude solennelle, comme si j'étais l'ambassadeur du Québec.
Vladimir m'a dit au revoir, on s'est serré la main deux fois sans flafla, je
lui ai dit "merci du fond du cœur en russe" et je suis rentré dans le
train, accueilli par une dame en uniforme qui m'a conduit jusqu'à mon
compartiment privé avec téléviseur. Le gros luxe encore une fois.

J'étais traité aux petits oignons par toute l'équipe. On est venu me
chercher dans ma chambre pour m'emmener dans le restaurant du train où une
succulente bortch (soupe russe aux betteraves) m'attendais, avec des
macaronis, de la viande et de la bière, aux frais des contribuables. Le chef
de la cuisine, Slava, un garçon fort sympathique, m'a accueilli avec son
anglais approximatif, encore une fois avec les grands honneurs. Lui et
Nicolaï, le responsable technique, m'ont ensuite invité dans la cuisine,
comme un des leurs, pour fumer une cigarette. Slava m'a montré les photos de
son voyage à Nice. Nice, c'est le genre de chose que les Russe veulent
voir, et ils ne comprennent pas pourquoi un être humain veuille mettre les
pieds dans ce pays "barbare" qu'est la Mongolie.

Je suis allé me coucher en refusant à boire pour la première fois de la
journée. Le lendemain mon voisin de wagon m'a demande: c'est toi, le
Canadien... C'était un ancien joueur d’Oilers d’ Edmonton. Je lui ai parlé
de mon joueur préféré qui joue pour le Canadien, le russe Andrei Markov.
C'était son ami. Ce joueur le plus tranquille et taciturne au monde est
semble-t-il un très grand buveur... Ils ont tout pour me surprendre ces
Russes.

LE REVERS DE LA MEDAILLE

Le lendemain matin, à la gare de Novossibirsk, j'ai repris mon sac, signé la
déposition et j'ai du acheter un autre billet pour Irkutsk. Il n'y avait pas
de train direct pour Oulan Bator. Et pas d'échange possible, même si on m'a
dit que les Russe font ça souvent. Un très long voyage de presque deux jours
(le train régulier, contrairement au transsibérien, arrête dans tous les
petits bleds) où j'étais jumelé à Alexeï, un militaire russe qui ne parlait
pas un mot d'anglais (là j'ai du utiliser tous les mots russes que je
connaissais). C'est là que le calvaire a commencé, en même temps que la
fatigue d'un lendemain de brosse. Les dames qui s'occupent du train
m'engueulaient pour n'importe quoi, parce j'ouvrais la fenêtre, parce que
j'allais au toilette au mauvais moment, parce que je ne comprenais pas le
russe. Je commençais à avoir hâte d'arriver en Mongolie.

Arrivé à Irkutsk, la dame de la caisse me renvoie à l'autre dame du deuxième
étage, qui parle avec ses collègues et qui m'ignore complètement, puis qui
m'envoie encore plus loin à une autre dame. Cette fois-ci, Vladimir était
bien loin. A la fin, on me dit : "Revenez demain, on ferme." Après que je suis resté là pour insister, elle a dit : " la station ouvre à 8 heures, à 9 heures le train part."

Après une nuit sans sommeil, de peur de rater encore le train, j'arrive à la
gare à 8 heures et je me fais engueuler par la dame d'hier parce que je lui
ai pose une question, puis je me fais regarder comme un extra-terrestre
parce que veux un autre billet au lieu de celui que j'avais. La femme
m'engueulle en russe, je ne sais pas pourquoi. Puis l'autre dame, parce que je
lui ai posé une autre question. Plus tard, je vais à la poste pour envoyer deux cartes postales. La dame à qui je tends mes cartes me regarde et me demande d'un air bête, qu'est-ce que je veux faire avec ça. Puis elle pèse les deux cartes en médisant, comme si c'était un effort surhumain. Puis m'engueule encore parce qu'il n'y a plus de place sur la carte pour mettre les timbres. Devais-je savoir que ça coutais 15 dollars pour deux cartes postales…

Je disais que les filles russes sont charmantes. Mais il semble que passé un
certain âge, elles tournent au vinaigre comme du mauvais vin. Pas toutes,
mais un méchant paquet, je crois. C'est peut-être le sentiment d'aliénation,
je n'en sais trop rien.

Je pourrais poursuivre encore sur le peu de manières dont font preuve les
Russes en général et particulièrement avec les étrangers. Depuis quelques
jours, je ne rencontre que des voyageurs amers autour de moi. Partout les
mêmes histoires. Partout la même déception a propos des Russes: brutalité,
manque de savoir vivre et de compassion, racisme évident envers les
étrangers. C'est à ce moment que je leur raconte le plaisir que j'ai eu a
Moscou avec la famille russe et leurs amis. La générosité et la joie de
vivre de certains Russes. Et puis, l'histoire de Vladimir, le directeur de
la station d’Omsk...

Merci Monsieur le Directeur. Merci Yulia, Masha, Helena et Baboushka. Merci
à tous ces Russes qui ont pris la peine de m'aider avec une telle
gentillesse que ça fait presque oublier tous les incontournables
emmerdements que procure un voyage en Russie. Comme le dit Masha, il y a un
côté positif à tout.

Je pars demain pour la campagne avec des amis tchèques que j'ai rencontrés
dans le train. Ça s'annonce bien.

A bientôt.

Pierre-Luc

Scot dopul flaconului de cristal şi-i vărs conţinutul în cada care se umple încet. În transparenţa apei, violetul închis al cristalelor de sare se transformă în liliachiu deschis. Particule elementare se desprind, apoi se lipesc din nou. Transparenţă şi culoare. Scurgere şi stază.
          Acum mirosul. Secretul perfecţiunii Totului constă într-un dozaj exigent al componentelor. Vărs sticluţele de uleiuri esenţiale una după alta. Mai ales să nu le agiţi, să te mulţumeşti să observi picăturile grele care cad singure precum lacrimile de bucurie şi să numeri-treizeci din fiecare: cling, cling, cling, bergamotă şi floare de portocal vor trezi terminaţiile nervoase şi, ca să calmeze excitaţia, adaug zece picături de ulei de trandafir care vor învălui această otravă pişcătoare cu o peliculă de blândeţe feminină.
          Nimeni n-o să mă convingă că spuma nu este decât un produs cosmetic. Este un accesoriu ritualic, păgân, făcut ca să-i reamintească oricărei femei că a face o baie înseamnă a te reîntoarce la spuma originară a valurilor de unde a ieşit Venus care există în ea. De aceea, adaug şi acest gel scump de la Guerlin, nu slăbesc din ochi fluxul care îl loveşte până ce, pe toată suprafaţa, se desenează un cer primăvăratic-nori moi care fac să apară în spaţiile goale bucăţi de violet.       
          Mă dezbrac cu plăcere. Fiecare parte a corpului meu a suferit astăzi un tratament care îi dă dreptul la această baie. Am petrecut ore bune între mâinile miraculoase ale lui Marlène, care a scos, smuls, şi ras fiecare fir de păr crescut aiurea, începând cu câţiva rebeli de pe degetele de la picioare şi terminând cu manifestarea naturii noastre animalice la nivelul subţiorilor şi a chilotului.
          Pe faţa mea au fost aplicate măşti şi creme cu formulă magică-alge marine, praf de perle, celule de placentă. Microparticule vesele şi-au croit drum până la celulele epidermei mele, unde au dat naştere la veritabile metamorfoze. În acest timp, ajutorul surdo-mut al Marlènei  s-a ocupat de picioarele şi de mâinile mele, mi-a pilit unghiile, care au fost apoi acoperite cu un lac de culoarea vişinei coapte, în timp ce şi ultimul dintre muşchii mei scăpa de crispare.
          Am mai prelungit puţin clipa intrării în apă. Prin fereastra înaltă, un vânt de înserare îmi mângâie ceafa. Dinspre salon venea opus 100 de Schubert şi acoperea zgomotele străzii cu melancolia sa nordică. Un pahar de Porto în care se sinucideau două cuburi de gheaţă este pus pe marginea căzii. A venit momentul, secunda, inspir cu cea mai mare dintre precizii şi intru în apă. 112 kilograme de femeie.
          Sânii mei se supun legii universale a apei şi se ridică, două insule gemene cu sfârcurile ca nişte posturi de observaţie mişcându-se încet, vrând parcă să se desprindă pentru a pleca în derivă către spaţii ipotetice. Amikam, întotdeauna fidel culturii elene, le numea Charybda şi Scylla. Bineînţeles, organul său era corabia lui Ulise şi voinţa sa cea a zeilor, capabilă să transforme bazaltul celor două stânci ameninţătoare în ţesut uman moale şi unduios.
          Eu eram puterea executivă, vântul care venea ca întărire. Apucam aceste insule moi, le apropiam una de cealaltă, le strângeam ca şi cum ar fi fost două mingi de cauciuc contra stresului, în timp ce corabia, prinsă în capcana dintre stânci se mişca înainte şi înapoi, se freca de pereţii docili. La început încet, apoi din ce în ce mai repede, în timp ce eu abandonam imageria mitologică în profitul realităţii care îşi reintra în drepturi.
          Corabia a redevenit sexul de bărbat care se mişca între cei doi sâni mari, ieşea către bărbie, apoi dispărea. Cucu, Lily, cucu şi tot aşa până ce Amikam îşi lăsa sămânţa scâncind. Atunci, repede, repede îmi mormăia numele până ce ejacula ultima picătură, apoi golit, dar încă gâfâind, rămânea în genunchi deasupra mea, mă fixa concentrat cu privirea sa plată-privirea învingătorului epuizat după luptă şi care examinează cadavrul duşmanului său. În acest timp, eu îndeplineam ritualul erotic al cărui scop era să exprime cantitatea de plăcere pe care o simţisem; îmi întindeam lichidul de mascul pe fiecare sân, amuzându-mă trecând degetul umed şi languros în jurul mameloanelor.
          Astfel, cu gura uşor deschisă, cu ochii grei şi pe jumătate închişi, remarcam (întotdeauna cu strângere de inimă) că membrul roşiatic al campionului meu îşi începuse, după acest asalt, faza de repliere-umiditatea sa începea să se coaguleze şi se odihnea pe mijlocul burţii proprietarului său care-şi regăsise toate forţele. O, iluzorie intimitate a jocurilor erotice, totuşi nu pe tine te căutam acţionând astfel.
          Cuprinsă de o nostalgie imprecisă, simt clicul delicios al butonului meu de pornire, undeva în adâncimile dintre picioare. Totul ţine de trecut, aparţine unui timp revolut. Prea târziu, corpul, înşelat de memorie, s-a trezit la această altă viaţă. Chiar şi în apă, pot simţi căldura pe care o emană pielea mea, accelerarea bătăilor inimii mele, uscăţimea bruscă a buzelor mele care se deschid pentru a aspira mai mult aer şi pentru a-mi susţine respiraţia care a devenit precipitată. Mai bine te supui decât să te opui voinţei de a acţiona.
          Mă aşez, deşurubez cu un gest de expert, aproape mecanic, rozeta duşului, îmi pun la îndemână paharul de Porto, deschid robinetele de apă caldă şi rece până ce obţin căldura familiară exactă. Tot ceea ce vreau este să mă debarasez de cererea grosolană a acestui corp, să-i arunc livra de carne de care are nevoie şi să pot, apoi, să-mi las gândurile să vagabondeze în spaţiul independent care le aparţine. Verific un pic senzaţia în interiorul coapsei, apoi, de acolo, înclin cu delicateţe curentul către locul căruia îi este destinat. Hmmm, aproape perfect!   
          O ultimă rectificare, profesionalismul unui acordor de piane minuţios, trebuie doar să aplec obiectul mai spre dreapta. Nu-i rău. Nu-i rău deloc. A propos, este important să fii atent să nu atingi punctul cel mai sensibil, centrul terminaţiilor nervoase care ar face acest moment prea intens şi ar anula orice posibilitate de evoluţie dinamică-condiţie sine qua non pentru orice orgasm total şi precis. În acest gen de situaţii, distanţa dintre plăcere şi tortură nu ţine decât de un fir.
          Totul este pregătit. Unghiul, presiunea şi acum să stingem luminile în baie. Nu-mi mai rămâne decât să mă las pe spate şi să las mica dramă între apă şi corp să se joace. Schubert.
          Nu detest nimic mai mult decât schimbările de dispoziţie caracteristice artiştilor şi adolescenţilor, de aceea încerc să colmatez breşa care s-a deschis în creierul meu în această după-amiază din cauza unui incident ridicol-o ploaie neaşteptată, din ultimele averse de la sfârşitul lui aprilie, murdare şi scurte, ploaie care m-a înfuriat, m-a aruncat într-un soi de fierbere obscură generată de o angoasă rea, inexplicabilă. Am fost înecată de un val de amintiri din trecut care a profitat de această deschidere ca să se strecoare în creierul meu, un val întrerupt, totuşi, de examenul febril al prezentului meu şi tentativa, foarte rezonabilă, de a prinde de coadă această fierbere, semn antemergător (cine poate şti) al vreunui haos spiritual în pregătire şi care, cu siguranţă, nu va întârzia să invadeze viaţa mea materială.
          Alungită, cu picioarele desfăcute, languroasă, fără voinţă şi fantasme senzuale, revăd, sub ochii închişi, momentul când m-am dedat pentru prima oară plăcerii cu cel mai limpede dintre lichide. Un episod atât de tulburător,încât m-a costat doi incisivi şi în cursul căruia, în mod misterios, dar cu toată fantezia mea, a fost tranşat viitorul meu profesional.
          În acelaşi apartament, cel în care locuiesc în prezent, în aceeaşi baie, în mijlocul aceleiaşi ţevării non aparente, s-a derulat prima şi primara mea întâlnire cu feminitatea mea-căci această întâlnire este ea, oare, altceva decât primul orgasm?(Şi aici îi contrazic pe toţi cei care vor să marcheze începutul feminităţii prin apariţia menstruaţiei sau la primul raport sexual).
          Da, aici, în apartamentul bunicii Rachela, pătrunsă de elanul intuitiv al omului de ştiinţă, am făcut un experiment îndrăzneţ al anatomiei feminine şi al capacităţilor sale. Senzaţia a fost atât de surprinzătoare şi de neaşteptată, încât un spasm involuntar mi-a traversat corpul dintr-o parte în alta, mi-a proiectat capul pe faianţa roz ornată cu miozotis, în aşa fel încât, atunci când, fără să mă gândesc, am întors capul, am lovit în plin robinetul. Cu incisivii. Ca norocul, doar  colţul unui dinţişor s-a rupt dar, câteva luni mai târziu, părinţii mei au observat că cei doi incisivi se înnegreau.
          Am fost dusă imediat la cabinetul doctorului Dorian Boyanjo, dentistul familiei. În general, nu-l vedeam decât o dată pe an pentru un control de rutină pe care îl concluziona sistematic (tensiunea care marca faţa părinţilor mei în aşteptarea verdictului pronunţat cu un „r”graseiat venit direct de la periferia Timişoarei, trecea repede ) „dinţi perfecto, fără cel mai mic defecto”.
          De-a lungul timpului, părinţii mei i-au acordat o asemenea încredere, încât mă lăsau singură cu el şi profitau de acest lucru pentru a merge la bancă sau la poştă. Dintr-o dată, dentistul şi-a modificat puţin caracterul consultaţiei sale:se apropia de mine şoptind „acuma deschidem gura mare, mare” şi începea să-mi pună un braţ pe sânii dezvoltaţi precoce şi rotunzi ca la toate fetiţele durdulii. Apoi, se apleca să pătrundă mai bine misterele gâtlejului meu căscat. Odată, şi-a luat inima în dinţi şi şi-a strecurat mâna sub fustiţa mea alb-gălbuie, la modă în anii optzeci, pentru a-mi strivi vulva-ca şi cum ar fi fost o jumătate de portocală.

          Cât despre mine, ieşeam umilită din cabinetul său pentru că nu avusesem dreptul la o îngrijire care să necesite utilizarea întregului material sclipitor aranjat pe măsuţa de inox care se întindea spre mine precum degetul lui Dumnezeu în capela Sixtină. Chiuretele, detartrorul, sonda paradontală-ce denumiri delicioase! Din fericire, optimismul rezistent cu care eram dotată la ieşirea din copilărie şi care mă ajută şi astăzi să-mi croiesc un drum în viaţă, mă făcea sigură că va veni şi ora mea. Şi, iată, că a venit acea clipă atât de aşteptată, clipă în care mă transformam eu însămi în caz medical complet şi, în care, cu capul bine lăsat pe spate, am deschis gura mare ca să-l ajut pe doctorul Boyanjo să-mi examineze perechea de incisivi sacrificaţi pe altarul intuiţiei mele plăcerilor cărnii.

La 15:30 ora locală, când pilotul zborului KL671 începe manevrele de aterizare şi aparatul se apleacă în mod spectaculos într-o parte, îndreptându-se către pista activă a aeroportului Pierre Elliot Trudeau, întreaga regiune a Montrealul e umbrită de un plafon gros de nori. „Temperatura la sol: 1 grad“, anunţă vocea însoţitoarei de bord.

  După un an jumătate de emoţii şi după şirul de amânări din Paris mă aşteptam ca primii paşi pe pământ canadian să fie o experienţă cu totul aparte, un moment, dacă nu glorios, cel puţin memorabil. Dar, luaţi pe sus de mulţime, am coborât pe nesimţite culoarul mobil ataşat direct de uşa avionului, am trecut la repezeală, de-a lungul unui trotuar rulant nefuncţional, printr-un tunel cu pereţi de beton brut, gri-gălbui în lumina becurilor înfipte sporadic în plafon, şi ne-am trezit într-o sală arhiplină unde pasagerii şerpuiesc ordonat, pe şase rânduri delimitate de cordoane roşii, către ghişeele serviciului de frontieră. Nu sunt sigură dacă suntem pe pământ sau am ajuns deja dedesubt, nici un fel de repere, nici o fereastră nu sparge suprafaţa cenuşie a betoanelor din jur.      

  Ne înscriem în formaţie, înarmaţi cu răbdarea tăcută şi resemnată a celor care, în faţa bisericii Saint-Laurent, îşi aşteptau rândul la supa săracului. Atmosferă de înmormântare, aproape că aud respiraţia grănicerilor undeva, în faţă, în capătul sălii. Până şi gângurelile sau exclamaţiile copiilor sunt retezate rapid de câte un șșt alarmat sau doar obosit. Cele şase cortegii avansează, însă, neaşteptat de repede, doar trei minute între „Bună ziua!“ şi „Următorul!“. Eficienţă bilingvă, Bonjour, hello! şi Suivant, next! pronunţate într-una, bonjourhello şi suivantnext, un fel de bun venit, primele cuvinte de întâmpinare din partea localnicilor. Când ne vine rândul la bonjourhello dăm la ştampilat paşapoartele şi declaraţiile vamale completate în avion, două întrebări scurte şi grănicerul trage o linie de-a curmezişul vizei, semn că am epuizat singura intrare la care ne dădea dreptul, după care ne invită să mai şerpuim puţin spre birourile ministerului Citizenship and Immigration Canada. Asta a fost tot.  

  Suivantnext! Intrăm într-o zonă scăldată în lumină de neon. Drept în faţă, în partea rezervată călătorilor de rând, o blondă durdulie încearcă să afle de la un chinez vag anglofon care e scopul vizitei lui în Canada. În stânga, patru birouri, despărţite prin pereţi de carton. Încă un suivantnext şi vine rândul nostru să ne întreţinem cu unul dintre reprezentanţii „cetăţeniei şi imigraţiei“. Un bărbat cu pielea de culoarea ciocolatei amărui şi cu un zâmbet de ciocolată cu lapte ne conduce în biroul lui şi ne invită să luăm loc. Întrebări de politeţe, de unde venim, cum a fost călătoria. În zece minute trecem rapid şi peste întrebările de rutină. Unde vom sta? Nu ştim încă, n-am decât adresa restaurantului Antico, deasupra căruia stă Thomas, dar nu e suficient pentru cardurile de rezident permanent, aşa că rămâne să expediem un formular prin fax când avem toate coordonatele. Câţi bani avem la noi, în dolari canadieni? Mă bâlbâi înainte de a răspunde, îi spun că avem cecurile de călătorie în euro şi n-am făcut transformarea în dolari. Zâmbind înţelegător, îmi sugerează el o aproximare, face un calcul, rotunjeşte suma în minus şi o înscrie pe formularele de „Confirmare a rezidenţei permanente“, pe care le semnează. Păcănit de ştampilă în paşapoarte şi vizele de pe pagina cealaltă sunt anulate definitiv în virtutea documentelor proaspăt completate, ale căror copii sunt agrafate, cu un alt păcănit, deasupra şampilei. „Felicitări, de-acum sunteţi rezidenţi permanenţi“. Când părăsim zona de frontieră, blonda de pe podium îl întreabă din nou pe chinez, pentru cine ştie a câta oară, ce caută în Canada. Pregătindu-se să-şi bâlbâie răspunsul, chinezul ne urmăreşte cu invidie cum ne îndreptăm spre sala de recuperare a bagajelor.  

  Primul pas spre integrarea în noua noastră provincie ar fi să intrăm în biroul ministerului Immigration-Quebéc, pentru o sesiune de informare despre serviciile guvernamentale disponibile noilor veniţi, dar nu mai am răbdare, prefer să facem un drum în plus mâine şi să mergem direct la unul dintre sediile din oraş. Deocamdată nu vreau decât să ies cât mai repede la aer. Cu atât mai mult cu cât, în timp ce ne culegem valiza şi geanta de pe bandă, oboseala mi se transformă treptat într-o iritare cu iz de oţet, pe care-o târăsc pe urmele căruciorului de bagaje, de-a lungul unui nou culoar, până la intrarea într-o altă cameră de arest, iluminată strident şi decorată conform deja familiarelor reguli minimaliste de vreun arhitect obsedat de culoarea gri. Suivantnext nu pare cuvântul favorit al celor trei vameşi de serviciu, pentru că le ia cam mult timp până să se îndure să-l folosească. Dacă tot au pierdut Paştele de anul ăsta, par hotărâţi să-l aştepte pe următorul. În mijloc, un bărbat mic şi morocănos scotoceşte prin rucsacul unui puşti cu atâta conştiinciozitate încât nu lasă nici măcar o pereche de ciorapi nedesfăcută. Nu-i vine să creadă că un adolescent poate veni din Amsterdam fără să aducă şi el, acolo, măcar un pliculeţ de marijuana. În dreapta, un vameş solid, a cărui faţă rotundă are un oarecare potenţial de jovialitate, se uită pierdut când la cutia de violoncel aşezată pe bandă sub nasul lui, când la stăpâna instrumentului, o brunetă înaltă şi elegantă, coborâtă parcă dintr-un film de epocă şi nicidecum dintr-un avion. În fine, în stânga, un tânăr cu faţa lungă şi părul decolorat, împletit în dreadlock-uri, explică pe îndelete unui cuplu de arabi sobri, înveşmântaţi în negru din cap până-n picioare, ce trebuie să facă dacă vor să evite să plătească vamă pe mobila care le va sosi ulterior. Mă gândesc deja cu groază că îi va pune să-şi ridice pe tejghea cele două cufere imense şi cele două valize burduşite, dar nu, îi lasă să treacă nestingheriţi, să-şi împingă cărucioarele, cu chiu cu vai, spre semnul de ieşire.  

  După ce reuşeşte să se dezlipească de violoncelistă, vameşul din dreapta emite un suivantnext plictisit şi ne face semn să ne apropiem. Îi predau declaraţiile completate în avion şi îl întreb ce trebuie să fac cu cele două exemplare din formularul descărcat de pe internet şi completat cu grijă în România, un fel de descriere minuţioasă a tot ce se află în posesia noastră la ora actuală. Se uită la hârtii ca şi cum n-ar mai fi văzut niciodată aşa ceva şi mă întreabă de ce n-au fost ştampilate la frontieră. Pentru că nimeni nu mi le-a cerut. Strâmbă din nas şi aruncă o întrebare în aer, dacă-i în regulă. Cum i se răspunde afirmativ, deschide paşapoartele şi, în timp ce pune o ştampilă „Canada Douane/Customs“ pe formularele de confirmare a rezidenţei se interesează dacă urmează să mai primim „marfă“ în viitorul apropiat. Nu cred, dar nu-i exclus. Atunci mai bine să scrie sub ştampilă marchandise à suivre, să nu trebuiască să plătim vamă mai târziu. Ne dă înapoi paşapoartele şi ne face semn să avansăm către SORTIE. Plecăm, cu bagajele dormind nepăsătoare în cărucior, de parcă n-ar fi fost nici o secundă vorba despre ele.  

  În sfârşit, un ultim tunel în faţa noastră. În capătul lui, prin uşa care se deschide automat în faţa cuplului de arabi, întrevăd sala de aşteptare: forfotă, îmbulzeală, bliţuri, flori. Explozia de viaţă îmi reaminteşte că urmează să mă întâlnesc cu oameni aproape necunoscuţi şi mă face să-mi încetinesc înaintarea. Dacă, într-un elan de entuziasm, s-au gândit să-mi facă o primire festivă? Mă şi văd asaltată de rubedenii complet necunoscute, care mă pupă, mă fotografiază, mă întreabă de sănătate printre zâmbete cu gura până la urechi. Dintr-o dată, parcă îmi vine să o iau înapoi şi să-i cer vameşului morocănos să-mi caute şi mie o tură prin bagaje. Burs râde de mine: las' că n-o să te atace nimeni. Din fericire, are dreptate. Thomas şi fiul lui, George, ne fac semne din spatele mulţimii, de dincolo de baloane şi flash-uri. Nu mă recunosc din prima clipă, fie pentru că e prea întuneric, fie pentru că unul dintre ei nu m-a văzut decât acum paisprezece ani şi celălalt nu m-a văzut decât în poze. Thomas, în schimb, parcă nu s-a schimbat deloc. Părul şi mustaţa tot în neagru-arămiu, zâmbetul la fel de generos, accentul grecesc la fel de puternic.  

  Un nou foşnet de uşi automate şi suntem afară, într-o lumină naturală lăptoasă, incertă. Şi în frig. Parcă, din primăvara europeană, am fi aterizat înapoi în toamnă. Şi acum e bine, râde George, să fi văzut săptămâna trecută, când încă mai era zăpadă.

  Pe dinafară, clădirea arată la fel de sumbru ca şi pe dinăuntru, dar, e drept, nici vremea posomorâtă n-o face mai atractivă. În parcarea supra-etajată, printre deja familiarele betoane zgrunţuroase, fumăm repede o ţigară şi pornim către oraş. Conversaţie bilingvă, George cu Burs în franceză, Thomas şi cu mine în engleză. Vom locui aproape de centru, spune George, într-un cartier anglofon cu nume francofon, Notre-Dame-de-Grâce. Imposibil de pronunţat în engleză, aşa că Thomas îi spune pe scurt, NDG. Am avut noroc să ne găsească un apartament aproape de el, şi, cu toate că zona e destul de scumpă, a reuşit să negocieze cu administratoarea clădirii o chirie foarte rezonabilă.  Pe autostradă, în timp ce vorbim, cu uşoara stânjeneală a oamenilor care abia s-au cunoscut, despre zboruri, despre Paris, despre cei de-acasă şi cei de-aici, maşina traversează un peisaj plumburiu, plat şi şters, acoperit încă de frunzele moarte şi putrezite de astă-toamnă şi de câte un petec de zăpadă rebelă, înţepenită şi murdară. Nu tu o frunză în copaci, nu tu un fir de iarbă verde. Din loc în loc, câteva clădiri ponosite pe marginea şoselei. Nici după ce părăsim autostrada şi intrăm în zona de locuinţe lucrurile nu stau mult mai bine. Case joase, cu acoperişurile retezate, ca nişte cuburi aruncate la întâmplare de o parte şi de alta a străzilor disproporţional de late. Faţade monotone, lipsite de orice fel de graţie, cu geamuri mari şi murdare, cu firme prăfuite şi demodate. În faţa lor, schelete de copaci, cu pungi de plastic în loc de frunze. Nu-i nimic grav, periferiile nu sunt niciodată punctul forte al unui oraş. Dar, tocmai când mă gândesc că, pe măsură ce ne apropiem de centru, o să înţeleg de ce Montrealul are faima de cel mai european oraş din America de Nord, maşina se opreşte brusc şi George, după ce opreşte motorul ne zice, uşurat: „Am ajuns“. Vreau să cred că-i o glumă, dar, nu, asta e.   

  Ne-am oprit în faţa unui bloc turn, tapetat cu cărămidă aparentă, un fel de Gulliver printre cuburile cu două-trei etaje din vecinătate. În faţă, limitat de un grilaj scund, de fier, un mic spaţiu verde, acum pământiu. Clădirea arată ca un hotel care trebuie să fi cunoscut şi vremuri mai bune. Dintre cele doisprezece plafoniere înfipte în marchiza îngustă, alb-cenuşie, care acoperă jumătate din parter, nu mai funcţionează decât vreo cinci, chiar în dreptul intrării, deasupra căreia scrie, cu litere cursive, Somerled Manor. Conacul de pe strada Somerled.

  Parcă cineva spunea că în Montreal nu sunt blocuri. Intrăm, deci, în acest non-bloc, într-un hol unde, chiar în faţă, în dreptul interfonului, panoul cu numele locatarilor ocupă un sfert de perete. În stânga lui, un dulap cu pliante publicitare şi două rafturi cu ziare. Thomas descuie uşa din dreapta şi pătrundem, pe rând, în holul principal. O canapea obosită în dreapta, cu spatele către geamurile mari dinspre stradă. La stânga, trei trepte late şi două uşi de lift. În faţă, biroul administratoarei, din dreptul căruia porneşte, de-a lungul peretelui tapetat cu oglinzi, o rampă de lemn, cu balustradă, numai bună de ocolit scările dacă ai probleme de echilibru, sau conduci un cărucior sau un scaun rulant. Sau o valiză cu roţi, ca a noastră, care alunecă fără efort pe mozaicul veneţian într-acolo.  

  În timp ce aşteptăm liftul, Thomas ne asigură că ne vom simţi foarte bine aici, că blocul e foarte comfortabil şi vecinii foarte liniştiţi. Lângă noi, de exemplu, stă un bătrân ungur, care a urmărit cu mare interes pregătirile făcute pentru întâmpinarea noastră şi abia aşteaptă să ne cunoască. Nu ştie el prea bine englezeşte şi vorbeşte cam mult, dar e un om cumsecade. Pe deasupra, suntem într-o zonă bună, cu toate magazinele care ne trebuie la doi paşi, cu o şcoală vizavi şi o secţie de poliţie la următorul colţ. Iar Antico e puţin mai jos, în direcţia opusă, pe aceeaşi stradă, aşa că, oricând avem nevoie de ceva, putem să dăm o fugă până la el. În oglinda mare din stânga lifturilor, străjuită de o parte şi de alta de două imitaţii de candelabre prăfuite, o faţă oarecum asemănătoare cu a mea zâmbeşte aprobator.  

  Conform panoului cu butoane din liftul suficient de mare pentru vreo zece persoane obeze, blocul are 16 etaje, dar la o numărătoare cinstită ies mai puţine. În primul rând, etajul doi vine imediat după parter, notat cu G (ground floor) pe panoul cu butoane şi cu L (loby), în faţa şirului de cifre de deasupra uşii. În al doilea rând, cifra 13 nu există, aşa că de la etajul 12 se sare direct la 14. Prin urmare, după sistemul european, blocul are doar paisprezece etaje. 

  Când ajungem la 11 (echivalentul etajului zece european), uşa liftului se deschide şi o luăm la dreapta, de-a lungul unui coridor lung şi roz, presărat cu uşi crem. Până să ajungem în capăt, roţile valizei se împiedică de câteva ori în mocheta roşie cu flori negre, acum uşor voalată „de la umezeala din aer“. Numărul 1108 e imediat lângă uşa de incendiu, în stânga extinctorului. Până să apuce Thomas să descuie uşa, din apartamentul vecin iese un bărbat de vreo şaptezecişicinci de ani şi începe imediat să sporovăiască într-o limbă care vrea să fie engleză dar sună a maghiară şi care, de fapt, nu e nici una nici alta. Ne urează bun venit şi, dacă înţeleg eu bine, încearcă să afle de unde venim, cine suntem şi cu ce ne-am ocupat în ultimii şaptezecişicinci de ani. Thomas ne salvează explicându-i, scurt, că de-abia am venit şi vrem să ne odihnim. Încă un pas şi suntem acasă. 

  Pătrundem într-un hol îngust. În dreapta, o uşă de debara. În stânga, un dulap în perete şi baia. Drept înainte, camera, cu ferestrele care dau spre întunericul de afară. Zece paşi până acolo, atâta tot. E, de fapt, un „unu jumate“, adică o cameră și o baie. Bucătăria în cameră, înghesuită pe peretele dinspre baie: un frigider, o chiuvetă şi o sobă de gătit electrică, cu un şir de dulapuri suspendate deasupra. Pe peretele vecin cu apartamentul ungurului, o canapea masivă, cu tapiţeria de culoarea untului. În faţa ei, o măsuţă de cafea. Pe peretele celălalt, o masă mai mare, acoperită cu un linţoliu de nylon alb, de fapt o ramă de pat de copil, rămasă de la locatarul dinainte.  În colţ, lângă geam, o comodă masivă, cu vopseaua maro zgâriată pe alocuri, şi un televizor nou, cu margini argintii. Şi chiar sub geam, un pat cum n-am mai văzut niciodată până acum: o ramă de lemn cu ladă de aşternut, o cutie cu arcuri şi o saltea care, toate împreună, se ridică la vreun metru de la nivelul solului. Thomas se scuză, doar atât a putut să facă la repezeală. Dacă știa mai din timp că venim... În fine, speră că avem strictul necesar pentru început. Acum ne lasă să ne tragem sufletul și, dacă nu suntem prea obosiți, ne aşteaptă mai târziu la restaurant.  

  Când rămânem singuri, ne aşezăm amândoi pe canapea şi răsuflăm în tăcere. E aproape noapte, mâine, la lumina zilei, lucrurile o să ni se pară altfel, sunt sigură. Deocamdată, însă, Parisul e încă prea recent şi Rue Sibour mai aproape decât Avenue Somerled. Un prim pas către intrarea în noua lume e să ştergem, cu un duş fierbinte, ultimele grăunţe de praf parizian. Şi să coborâm în stradă.     

  La Antico, restaurantul cu specific italian de la intersecţia cu bulevardul Cavendish, deasupra unui peşte-spadă împărţit în farfurii în mod echitabil, Thomas ne povesteşte cum a ajuns în Canada, în 1958, doar cu hainele de pe el şi cu ghetele din picioare. Grecia era în plină criză economică, nu reuşea să-şi găsească de lucru şi, când o rudă i-a povestit că poţi face bani în Montreal, n-a ezitat să pornească la drum. De fapt, în satul lui din insula Kefalonia sărăcia nu era ceva nou, îi ştia gustul încă din copilărie. N-o să uite niciodată cu câtă înfrigurare aştepta mama lui scrisorile din România, de la fratelei ei,  negustor în Bârlad. „În zilele când venea poşta, nu trebuia să tragă de mine ca să vin la masă. Îmi spunea numai că a primit o scrisoare de la unchiul Andrei şi mă înfiinţam imediat, pentru că ştiam că e ziua în care mâncăm carne“. Nu, asta n-o s-o uite niciodată. Da, pe atunci în Grecia era rău şi în România bine, ca să vezi cum le întoarce şi le răsuceşte istoria pe toate. Şi cum ne presară prin lume.  

  Dar să ciocnim un pahar de vin roşu şi să ne bucurăm că suntem aici, unde, dacă munceşti şi-şi vezi de treabă, poţi duce o viaţă minunată. Şi încă unul pentru că nu ne-am împotmolit pe drum. Mai ales după ce l-am sunat să-i spunem că venim prin Detroit, a fost aproape sigur că vom avea probleme. Pe Vanghelis, fratele lui, l-au arestat în Detroit, da, arestat, pentru că nu avea viză de State. Thomas se dusese să-l aducă din Grecia şi, la întoarcere, la escala din Londra, avionul cu care trebuiau să vină direct în Montreal s-a defectat, așa că toţi pasagerii au fost transferați la alt zbor, cu escală la Detroit. Thomas n-a avut nici o problemă, pentru că era deja cetăţean canadian şi nu avea nevoie de viză, dar Vanghelis şi-a petrecut noaptea la arest, pentru că a trecut ilegal frontiera Statelor Unite. Nu şi-au putut continua drumul decât după ce compania aerienă din Londra a confirmat că încurcătura s-a produs din vina lor. Istorii şi frontiere, să mai bem un pahar ca să treacă toate. 

     Ne întoarcem la „hotel“ după ora zece. Ne-am trezit la şase dimineaţa ora Franţei,  doisprezece noaptea ora Montrealului, prin urmare acuşi se fac douăzecişipatru de ore. Cea mai lungă zi din viaţa mea, până acum, cu cele şase ore câştigate în aer. Mă strecor până la geam, dau la o parte două straturi de sticlă, şi gata: sunt din nou în aer, cocoţată pe un nor de beton, un simplu ochi de far care scanează o mare de lumini. Nici un zvon de maşini, nici un chefliu în drum spre o nouă petrecere.  Doar un oraş tăcut şi misterios, cu faţa-n pernă.  

  A treia notă a lui Burs: gri, gri locomotiv

  Cel mai bine îmi amintesc de o culoare, un gri, gri locomotiv, care nu se mai termină, aşa cum nu se mai termină nici culoarul în care trotuarul rulant este doar un neospitalier obiect de decor. Şi numai cîteva ceasuri ne despart de oranjul aeroportului din Amsterdam, nesfîrşite şi ceasurile astea. Apoi toate se amestecă. Cine e mai aproape de realitate, eu sau Musa? Pe bruneta înaltă şi elegantă eu mi-o amintesc ca aducînd cu o cămilă, slăbănoagă, cu privirea căutînd speriat de-o parte şi de alta a nasului acvilin şi proeminent. O rochie dintr-un material ieftin, gri-verzui (iar gri!) -- genul de material care arată jegos şi cînd de-abia l-ai scos din maşina de spălat -- îi cade trist peste bazinul colţuros, iar lîngă cutia de contrabas (contrabas, nu violoncel) pare pipernicită şi neajutorată; mă întreb cum e să tot duci cu tine, peste oceane şi continente (nu mă îndoiesc că vine de undeva din nordul Africii) ditamai hardurghia. Dar, nu ştiu de ce, sînt convins că e talentată. Poate datorită acerbiei cu care-şi cară cutioiul. Cuplul de arabi sobri, înveşmântaţi în negru din cap până-n picioare, mă impresionează în continuare (i-am remarcat din avion sau deja din aeroport, din Amsterdam, nu mai ştiu). Nu-mi par nişte emigranţi obişnuiţi, veniţi să-şi încerce norocul ca ceilalţi, cred mai degrabă că-i mînă din urma ceva mai grav. Nu aud ce vorbesc cu funcţionarul dar am remarcat că n-au paşaport; cel de la ghişeu dă din cap a înţelegere, de parcă ar ştii despre ce este vorba, apoi ei pleacă. Nu-mi amintesc de vreun bagaj, doar de un cărucior de copil ce pare de foarte bună calitate, aşa precum şi hainele lor. Vameşul? Mă trimite cu gîndul la un broscoi. Nu numai cum arată, dar şi cum vorbeşte. Am vorbit în franceză cu George? Mai ştiu doar că am tot rotit pe limbă, încă din aeroport, cîteva cuvinte, I' m sorry, my English is poor, I prefer to speak French, cred că rotite au fost şi-n maşină şi nu le-am mai spus; şi nici altceva. Apartamentul? Abia aştept să rămîn singur cu Musa ca să punem la cale mutatul într-altul, mă rog, nu mai degrabă de o lună, n-ar fi politicos. Peştele-spadă a fost foarte bun, atît doar că s-au mirat că am ales să beau vin alb în ciuda declaraţiei că-l prefer de departe pe cel roşu, şi asta doar pentru că mănînc peşte. European customs -- au adăugat zîmbind.

  Cred că am adormit destul de devreme. După ora Franţei. Sau, mai greu de crezut, a României. Fără planuri, fără regrete, fără nostalgii. Citez: „sfîrşitul drumului, începutul călătoriei“.

Qu’est-ce qu’il a, enfin, pour qu’on s’arrête au milieu de la rue et qu’on pense à lui le moment où une voiture s’empresse à nous écraser, pour qu’on décide un jour qu’on ne peut plus vivre sans lui, par nécessairement sans le corps qu’on caresse, qu’on frappe avec les gants de boxe ou qu’on serre fort jusqu’à lui arracher le coeur, non, mais sans l’ombre de sa présence, sans la certitude qu’il existe, qu’il vagabonde quelque part, sur n’importe quel continent, libre comme il se veut, figé dans notre mémoire dans une pose accidentelle, la dernière ou l’avant-dernière (pas facile à dire quand lui, tout seul, sans décor, rempli l’écran)?

Il est imparfait, il doit l’être, même si on ne se rend pas compte de tout ce qui lui manque, parce qu’on n’ose pas l’abîmer, on essaye de le garder intact.  

On efface aussi ce qu’il déteste en nous, on devient parfaits pour lui parce qu’il ne mérite rien de moins.  

Le plus étrange est qu’on ne le veut pas pour soi, on ne veut pas se l’approprier, monter l’étendard de conquête sur la cime de son être, on ne veut pas le faire ni notre esclave, ni notre maître. On ne le veut pas. À quoi bon vivre une seule vie quand on peut avoir deux? Quand on peut visiter à travers lui les endroits où nous n’allons jamais, quand on peut parler à des gens que nous n’avons jamais rencontrés, quand on peut embrasser des femmes que nous ne saurons jamais embrasser? Mais on veut non plus qu’il quitte notre pensée, qu’il retire ses sourires et ses froncements, qu’il arrête d’écouter tout ce qu’on lui dit dans nos interminables monologues intérieurs.

Finalement, on veut non plus qu’on perde la chance de le rencontrer comme par hasard, quelques heures entre deux voyages, quelques minutes entre deux trains, entre deux ans et autres deux ans. Parce que c’est seulement dans ces oasis des mots et des silences qu’on se rend compte qu’on aimait bien être là pour voir les endroits qu’il habite sans nous, pour serrer la main des gens qu’il rencontre, pour tuer toutes les femmes qu’il embrasse et qui ne sont pas nous. Parce que ces sont les seuls moments quand on se souvient que ce qu’il aime en nous est notre absence, notre extraordinaire talent de magicien qui nous aide à disparaître toujours juste à temps, avant qu’il tourne son regard ailleurs. Et quand nous voulons qu’il puisse un jour s’arrêter au milieu de la rue et décider qu’il ne peut plus vivre sans nous.

Cette rédaction me touche beaucoup parce qu’elle parle de la campagne où je suis né et j’ai vécu les seize premières années de ma vie et où je fais les quatre cents coups depuis l’âge de six ans. C’est très bien la campagne parce qu’on peut y faire plus de bêtises qu’à la ville : on peut voler des cerises, attraper des huppes et se faire refiler la gale par des chèvres . Dans notre village, il n’y a pas beaucoup de cerises et les quelques cerisiers qu’on y trouve sont au fond des jardins, à côté du chien. Mais on vole des pommes, des poires, des fraises dans les collines, parce qu’il y en a en abondance, grâce à Dieu. Ça c’est valable pour nous, les enfants. Les grands volent du maïs, des haricots, des patates, des ballots de paille ou du bois, selon les quatre saisons : le printemps, l’été, l’automne et l’hiver. Pour ceux qui ont des chariots et qui élèvent un ou deux cochons, il y a aussi de la betterave. Celui qui ne vole pas l’été, crève de faim l’hiver. Puisque nous n’avons pas de huppes, nous fumons des cigarettes au fond du jardin ou sur le terrain vague avec les garçons plus âgés. Si le père Ghiţă nous attrape, il prend nos cigarettes et les fume lui-même. Hé, mais vous fumez des bonnes cigarettes comme les docteurs, qu’il dit, pour se moquer de nous. Les grands lui lancent des insultes que j’ai honte de répéter ici et nous, les plus jeunes, nous tordons de rire. Dans notre village il y a de grandes maisons et des gens aisés et travailleurs. Nous avons des arbres fruitiers et des vignes. Dans les vignes il y a des renards et si on les attrape, on peut mettre leur peau à sécher et après se l’enrouler autour du cou, comme les dames de la ville, qui n’attendent même pas la monnaie quand elles achètent du persil. Si on ne les attrape pas, les renards rôdent autour des poulaillers, une fois ils nous ont enlevé trois poules. Quand c’est pas les renards, c’est les tziganes. Nous avons des terres fertiles et des rivières limpides qui coulent joliment. Moi, j’aime beaucoup notre village avec ses 118 maisons entre lesquelles, vers quatorze heures, quatorze heures trente, passe le car. Nous avons un Poste de Police, un Dispensaire, une Eglise, une Maison de la Culture, un Bar et un Cabinet Vétérinaire. Le vétérinaire c’est un ivrogne, tout le monde le sait, mais il châtre vite-fait, bien-fait. Nous avons aussi des bergers qui font paître les troupeaux de moutons ; des agneaux y en a qu’au printemps. Nous avons des gens qui s’occupent des vaches et aussi des gamins qui emmènent les oies paître sur les talus. La vie à la campagne est belle mais il faut travailler. A la ville c’est beau aussi mais il faut avoir de l’argent. Ce que j’aime le plus c’est aller à la ville en voyage scolaire ou en visite chez mon parrain Vasile et chez mes cousins Claudiu et Manuela. En ville, avec ma classe, nous avons vu le Palais de la Culture, la Maison Pogor, la chaumière  de Ion Creangă – là où il retrouvait Eminescu qui lui enseignait des poésies – le téléphone, le train et le théâtre. C’est chouette les excursions parce qu’on n’a pas le souci de la marchandise. Quand j’y vais avec ma mère nous nous arrêtons toujours au marché Nicolina. C’est là que nous vendons les fruits de notre bonne terre : persil, carottes, oignons (verts ou secs), poivrons, pommes de terre (blanches ou rouges), conserves (chou et cornichons), mirabelles et borş maison. J’aime beaucoup aller au marché parce qu’on y gagne plein d’argent et je peux manger deux ou trois glaces par jour et boire quatre verres de soda : du jaune, du rouge, du rose et du vert. C’est pas mal de vivre en ville, pourquoi mentir ? Il y a beaucoup de kiosques, des magasins et quand il pleut, on ne se couvre pas de boue jusqu’aux oreilles. A la ville, le matin quand on se lève, on va d’abord au marché, on fait ses courses, après quoi on s’achète une glace, on boit un soda, on mange un gâteau, puis on rentre à la maison se reposer. Après quoi on sort les achats des sacs, on compte l’argent qui reste et on se met au boulot. Le soir on s’allonge sur le lit, on allume la télé et on la regarde autant qu’on veut sans se faire enquiquiner par le cochon qui couine, la vache qui meugle, la brebis qui bêle ou le canard qui cancane. Après manger, on éteint la télé, on se couche et le matin quand on se lève, on boit du café, on se lave le visage avec de l’eau chaude et on s’essuie avec des serviettes douces et moelleuses. Le dimanche c’est chouette d’aller au restaurant où on mange des bonnes choses et on boit des jus de fruits. Si on a encore de la place dans le ventre, on peut aussi prendre une glace. On rentre à la maison, on regarde la télé et on se couche. Nous, à la campagne on est occupés avec la besogne : le printemps on met les graines dans la terre et on les soigne pour qu’elles poussent et à l’automne on ramasse la récolte. C’est bien parce qu’il y a de quoi faire, mais c’est embêtant parce qu’il y a trop de travail. Cette année mon frère s’est construit une grande et belle maison, mais j’ai piétiné du torchis pendant tout l’été. Je n’ai même pas été à la pèche, sauf trois fois et je n’ai pas beaucoup joué au foot. Et quand j’ai joué, ils m’ont mis gardien, parce que j’étais pas souvent là. Tout l’été, Claudiu et Manuela ont regardé des films, mangé des glaces, bu des sodas de toutes les couleurs, ils sont allés au parc et ils ont joué tous les jours avec les enfants de leur immeuble. Quand ils sont venus à la campagne, ils n’ont pas voulu nous aider à faire du torchis et ils se sont moqués de nous disant qu’on faisait des maisons en boue. La vie à la campagne n’est pas facile à comprendre pour ceux de la ville. Et d’autant moins quand il pleut.
          A la campagne il n’y a pas beaucoup de magasins de chaussures et de vêtements, c’est pour ça qu’on doit aller à Iaşi , au bazar, où on trouve de tout. C’est là que viennent des tas de bazarabiens qui n’ont rien à manger chez eux et qui vendent tout ce qu’ils ont dans leur maison. Maman a acheté une tapette à mouches et papa une pile de montre. A moi, ils m’ont acheté un jeans, une veste et une chemise ; pas chez le bazarabiens, mais chez les gens qui vont en Turquie . Ils m’ont acheté ça avec mon argent, que j’ai gagné chez mon frère en faisant du torchis. Mon frère travaille sur les tracteurs et gagne pas mal d’argent. Puis nous sommes retournés chez les bazarabiens et nous avons acheté un morceau d’élastique large pour remplacer celui de mon pyjama qui était fatigué. Pendant que maman choisissait l’élastique et le tendait pour voir s’il était élastique, moi j’ai regardé toutes ces choses étalées sur la bâche par terre : des ampoules pour mettre dans la véranda, dans la maison ou dans la grange, des petites ampoules pour les lampes de poche, des bobines de fil coloré, des gros ciseaux et des petits ciseaux, des brosses, des pinces à linge, des petites lampes de poche noires, des chaussettes épaisses parfaites pour aller à la pèche, des boîtes en métal avec quelque chose dedans, de la confiture de prunes, de mirabelles et de poires, des griottes au sirop, des cigarettes, des aiguilles, des culottes, des tournevis, des roulettes, du halva et des bigoudis. A côté on vendait des cercueils, des tapis et des bougies. C’est beau le bazar parce qu’on y trouve de tout. Même si on n’a pas d’argent, on peut se promener les mains dans les poches comme un monsieur et jeter un œil par-ci, par-là. On peut regarder les fourchettes, les robinets, les roulements à billes petits et grands, les chaussures de sport, les tee-shirts, les survêtements avec une rayure sur le pantalon, les magnétos, les cadenas et les clés, les batteries, les cartes à jouer, les balances, les pierres à aiguiser et tout un tas d’autres merveilles. A la campagne il y a beaucoup de poussière, du fumier et du travail. Dans les collines on a du bon air, de la verdure et le matin on n’est pas réveillé par les voitures et les tramways. Mais il faut se lever tôt, emmener la vache au troupeau, nourrir les cochons, les poules et les canards. Ce qu’on aime à la campagne on l’aime pas à Iaşi et ce qu’on aime à Iaşi, on l’aime pas à la campagne. Donc il y a beaucoup de différences entre la campagne et la ville. Moi j’aime être à la campagne et j’aime aussi être en ville. D’un autre côté je n’aime pas être à la campagne, mais je n’aime pas non plus être en ville. Ce serait bien de pourvoir être en même temps en ville et à la campagne, pour vivre mieux.

C’est ici que s’achève ma petite rédaction sur la vie en ville et la vie à la campagne, qui me touche beaucoup parce qu’elle parle de la campagne où j’ai vécu les seize premières années de ma vie, ce qui n’est pas si simple.