Ca de obicei, am fost in intarziere la avion. Desi am plecat la timp de acasa, am mai furat cateva minute pentru o ultima tigara. Pe Trudeau nu se mai fumeaza. Sunt mai drastici decat americanii. Aceia au cel putin o camera rezervata fumatorilor : urata, mica, neaerisita, dar ce mai conteaza daca poti sa fumezi. Din fire, ma infuriez instantaneu in fata oricarei interdictii neasumate, pentru cauza careia nu sunt convins ; si excesul iedei care sare casa atunci cand capra sare masa. In fine nu am alta solutie decat sa-mi topesc enervarea in gerul de afara. Si sa rabd trei ore pana la Chicago. Daca va fi timp suficient pana la zborul spre Beijing am sa fac un ocol la lounge-ul de acolo. Daca nu, va trebui sa astept inca 14 ore pana la Beijing.

Tigara m-a adus cinci minute mai tarziu la coada la check-in, care s-au transferat apoi in cinci minute intarzire la accesul in zona libera, care m-au urmarit la coada la vama americana. Traseu obligatoriu daca vrei sa tranzitezi SUA. Ce cauta vama americana pe aeroportul din Montreal ? Alt motiv de enervare. Noi, canadienii, raminem ursul care urmeaza vulpea, cum zice o fabula chineza, ca tot plec acolo. De ce nu-si fac vama in aeroporturile lor ? De fapt o fac si acolo. De cand cu ceea ce a ramas in istorie ca 9/11 – oh, abrevierile, deliciul pragmatismului american – o adevarata psihoza, vecina cu paranoia, domneste in toate aeroporturile americane. Au drepate ? nu au dreptate ? Cu siguranta  pot justifica ca nu au dreptate – de-al dracului, si ca psihoza este de fapt paranoia; si inca mai mult… Sunetul strident al celularului a spart linistea de catedrala in afara orelor de slujba care domnea in aeroport.

Era noul meu Blacberry pe care eram – si sunt – suparat. Cu o tehnologie Bell, functioneaza doar in Canada (si la sud de Canada). Nu in Europa. Nu in Asia. Robert, seful aprovizionarii, mi-a promis ca mi-l va schimba cu unul Rogers, dar nu a avut timp sau m-a uitat. Nu are importanta, nu sunt suparat pe el ; imi este prieten. Cert este ca port o carcasa goala care, iata, incepe sa sune in momentul cel mai nepotrivit : cand pasesc in granita americana din inima Montrealului!  Era Dino, un coleg, ingrijorat de intarzierea mea. Era deja la avion. Mergeam impreuna la Wuhan, in China. Am incercat sa-i spun ca sunt in vama… Nu am avut timp. O matahala americana de 6’ 5”, rasa in cap, s-a napustit fioroasa catre mine, cetatean canadian, pe teritoriu canadian si mi-a suierat:
- Inchide celularul! Imediat.

Eu, cetateanul canadian, luat prin surprindere, l-am inchis fara sa termin fraza. L-as fi inchis si daca as fi fost mai putin surprins. Doua sute de capete in spatele meu, la coada, ma sfredeleau cu privirile. Erau la fel de speriati ca si mine, dar bucurosi ca nu sunt in pielea mea. In Canada, suntem incurajati an e simtim bine in pielea noastra. Ma simpatizau. Inceputul de calatorie le promitea. Si-au inchis pe ascuns propriile celulare asteptand urmarea. Nu a fost nici o urmare. Erau dezamagiti ca au pierdut o istorioara de voiaj. Le-am devenit subit antipatic.

Mi-am bagat capul intre umeri si am avansat la punctul de control al pasapoartelor.
- Probabil ca nu ai vazut cele o mie de semne, sir… ma intampina, accentuand cuvantul sir, din spatele unei tejghele granicerul negricios. Are maxilare puternic conturate, pometii proeminenti si parul tuns scurt. Uniforma neagra il face sa para si mai uscat decat este. Dupa care ma fixeaza pentru cateva secunde asteptandu-mi explicatiile.
- Nu le-am vazut, ma simt dator sa-i confirm parerea. Imi pare rau, sir – am raspuns cu o voce pe care o doream ferma, asa cum am vazut in filmele lor. Marturisesc, nu aveam o voce ferma.

Ma fixeza in continuare fara nici o vorba. Intinde molatec mana si-mi ia actele. Ma priveste, apoi priveste pasaportul. Repeta gestul de cateva ori. Nu sunt mandru de poza din pasaport. Anyways, in fata granicerului nu mai sunt mandru nici de mine, in carne si oase. Am facut-o, poza, intr-o seara cand fata imi era acoperit de o eruptie rosiatica. M-am zgarcit pentru cinci dollari si nu am schimbat-o.

- Ce lucrezi ?
- Project manager…
- Unde mergi ?
- La Beijing…
Isi muta privirea de la ecranul calculatorului catre mine si repeta intrebarea.
- Unde mergi ?
- La Peking… i-am tradus gandind ca Peking ii va spune mai mult decat Beijing.
Nu e multumit nici cu raspunsul asta. Dar ma ajuta cu un hint.
- Beijing nu e tara.
M-am lamurit ; trebuie sa raspund cu numele tarii. Nu am mai incercat sa inteleg daca nu stie, sau daca vrea un raspuns standard, sau daca vrea doar sa ma frece din cauza povestii cu celularul.
- China…

Imi pune pasaportul pe tejgheaua acoperita cu un plastic care imita marmura neagra si-mi face semn din cap sa plec. Imi iau pasaportul, il injur in gand de mama asociind si Beijingul si plec.
- Urmatorul, aud in urma mea.

Imi trag valiza dupa mine. L-am uitat. Ma gandeam deja la ce urmeaza in menu : descaltarea, desfacutul curelei de la pantaloni, golitul buzunarelor, unde as putea sa-mi ascund bricheta… De obicei le dau o bricheta, o alta o pun in pachetul de tigari sub foita de aluminiu si intr-un buzunar la pantalon, printre cateva bonuri de cumparaturi, « pierd » un pachetel de chibrituri. De cele mai multe ori reusesc sa salvez ori una, ori alta.

- Step back, sir ! ma impinge brutal inapoi un agent de securitate negru cu o burta fortand nasturii unei camasi albastre. Pe tample si pe frunte ii stralucesc picaturi de sudoare. Sufla din greu. Revin la detectorul de metal fara o vorba. Pardesiul, actele, pantofii, laptop-ul au trecut deja in partea cealalalta. Nu au vazut bricheta.
- Vino, acum ! Pasesc inainte. Detectorul nu a urlat.
- Opreste-te aici. Aici, sir. Aici, si imi indica un punct in cimentul pardoselei cu milioane de bobite de marmura neagra. Am ales o bobita si am pasit cu piciorul drept pe ea. Piciorul stang, rebel, s-a asezat pe alte bobite. Mi-a incalzit sufletul lipsa de obedienta a piciorului meu stang.
- Treci in stanga, imi cere un altul. Merg spre stanga.
- Nu acolo. Dupa paravan. Ma pierd dupa paravan.
- Da-ti jos pulovarul, camasa, pantalonul ! Ma dezbrac. Isi trage manusile chirurgicale pe maini ; niste maini subtiri de femeie, cu unghii lacuite. Parea totusi sa fie barbat. Ma surprind privindu-i admirativ miscarile delicate, dar rapide si sigure. Imi cerceteaza hainele fara o vorba. Erau aproape noi si curate. Imi privesc ciorapii. Nu au gauri. Sunt multumit. Este si el multumit. Mi le da inapoi.
- Imbraca-te.

Ma imbrac si imi recuperez celelalte lucruri. Dau respectuos din cap in semn de salut si plec fara sa indraznesc sa-mi deschid celularul. Am sa sun acasa din Beijing, un oras din China.

Je n’ai jamais compris pourquoi certaines mères posaient la main sur la tête de leurs enfants et leur ébouriffaient les cheveux ; et lorsque j’ai interrogé d’un air ébahi la dame épaisse comme une barrique qui se trémoussait devant moi dans la file d’attente, elle m’a répondu que c’était parce qu’elles les caressaient ; et lorsque j’ai demandé ce que ça voulait dire qu’elles les caressaient, elle m’a répondu qu’elles leur mettaient la main sur la tête, alors j’ai abandonné l’idée de comprendre toutes ces futilités. Petit déjà, je posais beaucoup de questions et ça n’a pas été facile pour moi d’en apprendre les réponses. Quand je ne faisais pas rire tout le monde on me disait de m’occuper de mes affaires et des fois je prenais même des baffes derrière la tête. Maman, une femme qui puait la sueur et qui n’était pas souvent là, ne répondait jamais à mes questions. Papa s’exprimait d’une manière si gluante que je ne comprenais rien à qu’il disait. Ses mots se traînaient péniblement, baveux, coincés au fond de sa bouche, puis, soudain, ils giclaient. Il vous les crachait toujours dessus, après de longs gémissements, comme s’il les accouchait sous sa langue. C’était une tête de mule et il était bourré en permanence. A deux pas de la maison il y avait un troquet infâme avec une flaque de pisse rougeâtre sur le côté, débordant des vécés trop pleins. Tous les deux jours je le ramenais de là-bas avec le chariot à bouteilles de gaz. Quand je jouais tard et que je l’oubliais, il dormait dehors sans moufter. Il rentrait le matin en jurant, se jetait sur le lit comme une bonne femme qui vient d’accoucher et se plaignait de ses rhumatismes. Sinon, ce n’était pas un mauvais bougre, mais il y avait rarement moyen de s’en rendre compte.

La première fois où j’ai vu comment font les gens quand ils se lavent, j’étais avec mon frère et Lance-Pierre dans le jardin d’une voisine, on avait grimpé dans un noyer et on zyeutait à travers un vasistas, sans perdre une miette. La voisine avait deux filles et on les attendait. C’était notre secret, nous étions les seuls à le connaître. Lance-Pierre était le type le plus balèze du quartier, il lui manquait deux dents et il s’était battu avec un tas de gars. Lance-Pierre était respecté de tous. Après lui, il y avait mon frangin et, du coup, j’en profitais pour me glisser dans les rangs, moi aussi. Mais on connaissait d’autres têtes redoutables : Ficelle, grand et maigre – on aurait dit qu’il n’en finissait plus, avec son coup de poing comme un boulet, Plante – petit et crasseux, avec ses mains en or, ses doigts comme des lézards et sa grande gueule, Le Nabab – avec son flegme et ses bras fourrés dans les poches jusqu’aux coudes, toujours sur un coup avec une pétasse ou autre – celui qui m’a appris à fumer.

Le samedi nous allions au cinéma dans le noyer, nous nous mettions chacun sur sa branche. Nous restions là, sérieux et attentifs, même si c’était toujours le même spectacle. Moi j’aimais bien la plus jeune, Dalia, avec ses petits roploplots qui pointaient et ses cheveux noirs dégoulinant jusqu’au nombril. Elle brillait sous les gouttelettes d’eau comme un robinet neuf et se frottait avec l’éponge sous les aisselles, sur le ventre et entre les jambes. Une fois, mon frère s’est ramené avec une paire de jumelles qu’on a fait circuler de main en main. Les autres aimaient bien Lola, l’aînée, mais moi je ne l’aimais pas du tout, parce qu’elle avait des cheveux couleur queue de vache et des nibards gros comme des têtes de bébé. Moi j’étais crade et je ne me lavais que l’été, dans la mare. Je n’avais pas une salle de bains toute blanche comme Dalia ; moi aussi j’aurais aimé barboter dans l’eau et me frotter avec l’éponge. Moi, j’avais de la poussière dans les cheveux et des écailles sur les chevilles. Ma figure était toujours sale et je portais de tennis pourris. J’héritais les chaussures de mon frère mais la plupart du temps, elles étaient déjà fichues. L’hiver c’était plus dur, l’été je me débrouillais aussi pieds nus.

Un samedi, mon frangin et Lance-Pierre se sont barrés dans le champ avec deux gouapes et ils n’ont pas voulu m’emmener. Le quartier se trouvait juste en bordure du champ. J’avais envie de les suivre mais j’avais peur qu’ils me dérouillent. Ils m’auraient noirci millimètre par millimètre s’ils m’avaient attrapé. Alors je suis monté tout seul dans le noyer. Il faisait noir comme dans un four et moi je restais là à me rincer l’œil ! Et vas-y que je te frotte : derrière la tête et sur l’épaule et avec le savon vert et avec le rouge… Je tendais le cou, des fois à droite, des fois à gauche, je me déplaçais d’une branche à l’autre : c’était fascinant, elle luisait comme un angelot, comme une petite diablesse, j’aimais bien sa façon de s’astiquer les nichons, au-dessus, au-dessous, puis les petits boutons bistres… Des grandes bulles verdâtres remplissaient la baignoire ; la pièce en était pleine ; que de la mousse crépue, ondulée, lumineuse, avec l’autre qui flottait paresseusement dedans, dans un permanent étonnement espiègle, avec sa chair ferme et nacrée, avec ses jambes fuselées, avec sa peau fine et humide comme une truffe de chien…

J’ai toqué du doigt à la fenêtre et elle a crié de toutes ses forces, faisant éclater les bulles dodues. Alors moi, sorti tout à coup de ma rêverie, j’ai bondi à travers le jardin par des passages connus de moi seul, jusqu’au bord du terrain vague couvert d’herbe rase. Je haletais, j’étais à vif et tout fumant.

Lorsqu’elle sortait de chez elle, je la déshabillais du regard et je sentais son parfum au fond de mon nez, ce parfum de savon rose. Je la connaissais bien, elle avait un grain de beauté juste au-dessus du nombril. Parfois je pensais aller lui chuchoter à l’oreille : « Comment il va ton grain de beauté au-dessus du nombril ? » Ou alors tout lui raconter en la fixant droit dans des yeux. Elle m’aurait probablement répondu par un gloussement perplexe ou peut-être par un regard-lame qui serait passé en vibrant à côté de moi, sinon, par un sourire mi-vicelard mi-soupçonneux, jeté en douce. Mais je n’ai rien fait, je me suis contenté de rester vautré dans le fossé, un brin d’herbe à la bouche, à la déshabiller du regard, lentement, pelure après pelure.
Pour le reste, on me trouvait toujours là où on s’y attendait le moins. Je traînais toute la journée, tranquille, insouciant. Le soir je me réfugiais auprès de le bande réunie sur le terrain vague : Ficelle, Lance-Pierres, Le Nabab et tous les autres. Je restais là, à les écouter parler et rigoler. De fois je rigolais aussi, d’autres fois je ne comprenais pas pourquoi ils se fendaient la gueule. Il y avait aussi des nanas qui portaient des noms courts, Coco, Fifi, Mimi, Pipi, au diable si m’en souviens, toujours guillerettes, les garçons leur pinçaient les tétons et planquaient leurs chaussures, les obligeaient à sauter à cloche-pied, à dire des insanités et à boire du vin. J’étais toujours celui qu’on envoyait chercher la bibine et ça m’allait très bien parce que je n’avais pas un rond et que de cette façon j’arrivais à me rincer un peu en route. J’étais vite torpillé et j’essayais de peloter les filles, ils se foutaient de moi et je me ramassais des châtaignes : « Bas les pattes, gamin, sinon tu vas souffrir ! » Des fois ils me faisaient boire jusqu’à ce que je me vomisse dessus. Le lendemain j’allais à la mare et je le lavais mon pantalon, je le frottais avec du gravier. Mon seul pantalon – court et troué ; et sale avec ça. D’autres fois, toujours le soir, je chantais. J’aimais énormément chanter, alors je m’égosillais à tout bout de champ. On n’entendait que moi, surtout quand j’étais un peu fait. Il fallait me taper sur le bec pour que je me taise. Je m’endormais n’importe où sans me poser de questions, je sentais la terre sous mon corps comme un immense poumon, qui se soulevait, s’abaissait, se soulevait, s’abaissait, vertigineusement, sifflant du fond de ses entrailles, puis les images se brouillaient dans mon cerveau, je revoyais des situations, des moments et des figures, des beaux rêves d’acacias en fleur, je me gavais comme un crevard de grandes fleurs blanc-jaune, de cire royale, j’avais les boyaux qui gargouillaient atrocement ; des grandes fleurs, sucrées… ma bouche produisait une sorte d’écume, comme du lait, que j’avalais goulûment, affamé, j’avalais tellement de salive dans mon sommeil que j’avais mal à la gorge le lendemain. Puis venaient les sales rêves, comme cette brebis galeuse qui se grattait sur ma jambe et la sensation écœurante d’ordures voguant sur des rivières de glaire, d’estomac tordu, heurté de l’intérieur par un marteau pneumatique, de rives gélatineuses qui s’agglutinent en une masse universelle, en un tourbillon de vomi dans lequel tout s’efface...

Papa est mort dans un fossé plein de mazout, à la gare, il était pété comme un coing, il a glissé et s’est noyé. Ils l’ont sorti trop tard, il avait déjà avalé deux litres de liquide noir. Maman l’a ramené dans un sac en raphia et l’a frotté toute la nuit avec une brique pour le rendre plus présentable. A l’enterrement il y a eu quelques ivrognes qui ont sifflé tout ce qu’il y avait à boire puis, ils ont mis les bouts ; ils ne sont même pas venus jusqu’au cimetière. Moi, ma sœur et mon frère, nous avons mangé du blé cuit à s’en faire péter le ventre. C’était du blé à gros grain, bouilli avec du sucre vanillé, il était délicieux. Nous l’avons étudié derrière la maison, après l’avoir vomi tous les trois en chœur – jamais nous n’avions autant mangé. Personne n’a pleuré papa, maman a été soulagée d’être débarrassée du soûlard ; comme ça il n’y avait plus personne pour boire sa paye et lui mettre des torgnoles. Elle était la seule à travailler dans la famille et elle puait la transpiration. Nous n’avons jamais eu d’autres parents. Généralement, les gens pauvres n’ont pas beaucoup de parents. Par contre moi, j’ai eu un ami – un chien. Un vieux, qui tenait à peine debout ; nous sommes devenus amis au bord de la mare. Il avait le regard doux et la fourrure laineuse, couleur rouille. La nuit il dormait avec moi, il me réchauffait le dos. Un jour je me suis réveillé avec le dos froid. Je l’ai regretté ; plus que papa. Papa ne m’avait jamais réchauffé le dos. Je l’ai enterré au bord de l’eau et je l’ai veillé toute la nuit. A un moment, j’ai eu la trouille. C’était la première fois que je sentais des choses bizarres le long de ma colonne vertébrale et il me semblait qu’un sanglot fragile remontait de quelque part des profondeurs. J’avais les poils du dos tout hérissés, même si je ne croyais pas à ce genre de conneries. Pour faire passer ça, j’ai fixé l’eau, les esquilles de lune qui s’y balançaient, ivres et mouvantes, mais elle est revenue cette sensation que j’avais sûrement déjà connue, peut-être pas uniquement dans mon sommeil. Jusqu’à l’aube j’ai cru devenir dingue.

J’aimais beaucoup traînailler, sans but, rester étalé sur le dos et suçoter des brins d’herbe. Après la mort du chien, je n’ai pas remis les pieds à la mare pendant près de deux semaines, alors je rencontrais plus souvent Petre, le fou, qui avait le pantalon attaché avec du fil de fer et se prenait pour Dieu. Je l’écoutais un certain temps et quand j’en avais marre, je l’insultais et je partais. Il me regardait longuement m’éloigner, avec une douceur bovine dans ses yeux ronds et rouges comme des radis. Il me racontait combien il avait du se démener pour devenir Dieu et que celui qu’il voulait punir en premier c’était l’homme à la clôture verte qui lui tapait sur les doigts quand il tendait la main pour attraper des cerises. Il parlait benoîtement, comme un ange idiot et il s’élevait un peu dans les airs ; là, il causait encore un peu, puis il redescendait près de moi et il chialait. Alors je lui disais que s’il chialait, il était un Dieu bête et lui, il m’embrassait les mains. Il m’embrassait les mains et me les mouillait de larmes. Il n’avait pas de maison, alors des fois, l’hiver, je le cachais chez nous sans que maman le sache. Il faisait rire tout le monde, mais un jour d’automne il est venu me voir avec deux feuilles à la main, deux feuilles de noyer, grandes et brillantes, voilà, prends ça de ma part, prends ça de la part de Dieu, parce que demain je m’en vais. Et le lendemain, en plein milieu de la rue, il y a eu une grande lueur qui est montée au ciel en tournoyant. J’ai raconté à tout le monde ce qui s’était passé, je l’ai raconté en hurlant et en sautant à cloche-pied, mais personne ne m’a cru. Ils ont dit que tout petit déjà j’étais détraqué, probablement à cause de la faim. J’ai mis les feuilles près de l’icône, en souvenir de Petre le fou.

Tout me paraissait formidable. Chaque jour, il se passait des tas de choses, pour ceux qui savaient les voir – et pour ça il fallait une bonne paire de jambes, une vue perçante et beaucoup d’imagination. Les garçons étaient tendres et hargneux, toujours à badiner avec leurs pouffiasses, les fourmis montaient sur les brins d’herbe qui les catapultait gracieusement dans les airs, les hommes flemmardaient sous la vigne en attendant que le raisin soit mûr ; les femmes lavaient des langes, des culottes et des chaussettes, mais en dessous de tout ça, la pourriture oeuvrait.

Ma sœur a perdu sa virginité dans un champ de blé vert. Mon frère était au service militaire. Lance-Pierre et Le Nabab l’ont attirée en lui racontant des bobards ; ils lui ont promis de lui montrer dans les champs un trou par lequel on arrivait en Enfer, plein de soufre et de feu – on y voyait bouillir les chaudrons remplis de goudron ; un trou que leur avait montré Petre le fou. Cette conne, curieuse, les a suivis. Moi aussi, je les ai suivis, ça m’avait mis la puce à l’oreille. Ma sœur n’arrêtait pas de demander « C’est où ? C’est où ? », « Tiens, c’est là ! », lui a répondu Lance-Pierre en commençant à la déshabiller. Elle a crié, alors il lui a mis une beigne. J’ai bondi de ma cachette, noir de rage, mais ils m’ont vite calmé. Après, j’ai entendu comme à travers un brouillard des piaillements brefs. Quand j’ai émergé, ils étaient partis et elle rigolait comme une débile. « Y a pas de quoi en faire tout un plat ! » qu’elle disait. « J’ai juste du mal à marcher. » J’avais envie de la battre mais j’étais vidé. J’ai craché et je suis parti en vitesse. J’ai toujours pensé que les femmes étaient idiotes, sauf mes profs, qui savaient plein de trucs, elles ! Et puisque ma sœur n’est pas allée raconter cette histoire à maman, pourquoi l’aurai-je fait, moi ?

Tout me revient d’un coup.

Dans le quartier, un homme s’est pendu.

Un voisin a attrapé sa femme avec un autre et il est devenu fou.

L’homme à la clôture verte a coupé le cerisier, il en a eu marre de taper sur des doigts.
On a pincé le pope à faire de la gnôle dans le clocher.

J’avais un peu poussé et je roulais des mécaniques parce que j’avais fait l’amour. Je regardais le monde de haut, de ma grande benne à ordures et je crachais comme une vraie canaille pour voir d’où vient le vent. Quelque chose avait changé, j’étais plus vicieux, plus brutal, plus mâle. J’avais senti pleinement le goût de la malfaisance et le coup de pied au cul que m’avait envoyé Lance-Pierre en hurlant « plus de nerf, couillon ! ». Au-delà de l’humiliation, j’étais heureux, je pouvais parler femmes, je pouvais rire comme un peigne à toutes les obscénités, je connaissais le secret de la vie. Ça ne m’intéressait pas de savoir avec qui j’avais partagé cette connaissance, elle était habituée, blasée, impassible, moi – ému, et un peu tremblant. C’est peut-être pour ça que j’ai été aussi fier après : j’avais vaincu ma propre faiblesse, j’avais courageusement avalé ce qui me nouait la gorge. J’avais commencé à pourrir, comme tous les autres, à dégager une odeur de vraie vie et tout le monde semblait se mettre à genoux devant moi.

Je savais que j’existais autrement, j’étais en admiration devant moi-même. J’en avais fait grandir un autre à l’intérieur de moi, plus pur, qui se débarrassait de moi, celui de l’extérieur, comme d’une croûte de boue. J’ai ressenti une onde de folie qui m’a soulevé des saletés dans la gorge. Tous mes bobos étaient devenus des plaies ouvertes. Un incident m’a entraîné au bord du désespoir, après quoi ma vie a pris une autre tournure.

Je n’avais jamais joué aux dés avec eux, je les regardais d’un œil fuyant, le cœur battant à tout rompre. Je n’avais pas osé leur parler, j’avais peur de leur refus et de leurs moqueries. Eux, les grands, ils acceptaient à peine que je les regarde. Ce n’était pas un jeu pour les gosses, on pouvait y prendre goût. Je leur ai demandé et ils ont ri. Je leur ai redemandé et ils m’ont regardé avec étonnement. Je m’en souviens : j’ai perdu mes chaussures, le sang m’était monté à la tête, j’ai perdu ma chemise, mon pantalon troué, et là ils m’ont demandé si je voulais encore jouer. Je n’ai pas hésité un seul instant, j’ai gueulé « Oui ! », mais je n’avais plus que mon slip que j’ai perdu aussitôt après. Je bégayais nerveusement et eux, ils se roulaient par terre de rire, ils arrachaient des poignées d’herbe et se moquaient de ma queue. Je leur ai demandé de jouer à crédit et quelqu’un a suggéré la quête aux crachats. J’ai joué et j’ai perdu. J’ai tendu les mains en coupe pour faire la quête, alors ils ont raclé leurs humeurs en grimaçant et en lâchant des pets et ont sorti leurs copieux glaviots, jaunes-verdâtres, visqueux qu’ils m’ont collé dans les mains en rigolant. Après avoir ramassé chez tout le monde, il fallait que je me lave le visage avec, c’était le contrat, mais mon estomac rebelle a refoulé un jet de vomi fielleux et là, ça s’est mis à tourner, à tourner, comme dans un rêve où le monde s’écroule dans un maelström, ça flottait sur des vagues jaunes, sulfureuses, ça puait horriblement, et moi, j’apparaissais, je disparaissais, je ne voyais plus qu’à travers une brume épaisse comme de la cire, j’avalais cette gélatine de fin du monde.

Après quoi ma vie a pris une autre tournure.

29 martie 2004

Drum

N-am făcut nimic pentru a-mi câştiga dreptul la nostalgie. Nu mă goneşte nimeni, nu fug nici de război, nici de sărăcie şi, după câte ştiu, nu sunt pe lista neagră a nimănui. Sunt liberă să pornesc în neprevăzut, spre Adventura, unde totul e neînceput, totul e posibil. Şi totuşi, nostalgia e aici, lângă mine, în microbuzul care ne va duce către graniţă, e instalată confortabil în fotoliul de muşama cenuşie, se uită pe geam spre peisajele încă familiare, le vede de la distanţă, de parcă deja n-ar mai fi aici. Mai târziu o să-i închid uşa în nas, o s-o ţin la distanţă, dar acum e vremea ei, acum când încă îi mai permit să-mi arate ce las în urmă. În definitiv, e dreptul ei să-şi ia rămas bun aşa cum ştie, să jongleze cu amintirile, ridicându-le din întunericul microbuzului către razele portocalii ale vreunui felinar, lăsându-le să cadă, prin aerul încă rece de primăvară, într-un alt întuneric. Nu încerc să le prind, doar le urmăresc cu privirea înceţoşată, până când dispar.

Plecăm în mare taină, ne furişăm în miez de noapte afară din oraş, afară din ţară. De mâine, încep un nou capitol, astăzi încă trec prin ultimele pagini ale celui vechi, pe ultima bucată din Bulevardul Dâmboviţa, când ne-am mutat în cartier un biet drum de ţară, prăfuit sau noroios, în funcţie de anotimp, acum un bulevard lat, cu şine de tramvai pe mijloc. Pe urmă pe Calea Şagului, unde, dacă am lua-o la dreapta, am ieşi din oraş, am ajunge pe malurile nisipoase ale Timişului, sau, şi mai departe, în fosta Iugoslavie, atâta vreme Occidentul cel mai apropiat de casă. Dar o luăm spre centru, pe traseul autobuzului 33, pe lângă cimitirul unde zac oasele bunicilor mei (ei nu sunt acolo), apoi pe Bulevardul 16 Decembrie 1989 (fostul 6 Martie), pe lângă liceul unde am fost, pe rând, elev şi profesor. În Piaţa Maria numai statuia Fecioarei e trează, la fel de tristă ca de obicei, sub luminile portocalii ale străzii care nu o lasă să doarmă. Trecem mai departe, spre Catedrală şi Piaţa Operei (acum a Victoriei), pe urmă prin faţa Primăriei, pe lângă Muzeul Banatului şi prin faţa Liceului Electromotor, fosta şcoală a fratelui meu. Depăşim parcul pe care-l traversam când mergeam cu ai mei să mă întâlnesc cu Moş Crăciun (Moş Crăciun, profesor de limba română, a murit de câţiva ani buni). În fine, o scurtă oprire la Hotelul Continental, pentru trei noi pasageri. Vorbesc spaniolă, dar doi dintre ei sunt români. Au venit în ţară doar să-şi schimbe paşapoartele şi acum se întorc la muncă în Spania. Pe urmă, Bastionul şi fântâna cu Punctele Cardinale.

Mi-ar fi plăcut să văd lume pe stradă, dar ceilalţi dorm, ceilalţi rămân, unii pentru că nu pot, alţii pentru că nu vor, alţii pentru că nu ştiu că se poate. Dimineaţa, în timp ce avionul nostru se va ridica deasupra Europei, se vor trezi în oraşul în care au copilărit sau pe care l-au adoptat, de voie ori de nevoie, în urma vreunei unei repartiţii sau pur şi simplu accidental.

Pe urmă luminile oraşului, străzile şi oamenii cu nume cunoscute rămân în urmă, în timp ce microbuzul goneşte nestingherit spre graniţă. Am ieşit de atâtea ori din cetate, pe toate porţile, în practici agricole, în excursii sau călătorii, mai mari sau mai mici, dar niciodată aşa, niciodată atât de departe, niciodată atât de definitiv. O singură dată pleci „pentru totdeauna”, chiar dacă drumul nu e fără întoarcere.

Prima notă a lui Burs: Timişoara mon amour
Aproape că mi s-a şters din minte microbuzul care avea să ne ducă la Budapesta. În memorie am mai păstrat doar silueta înaltă şi puţin adusă de spate -- copleşită parcă -- a lui Oaie, rămas în urmă, în întuneric, alături de bordura spartă a drumului. Şi plînsul încet al Musei. Îmi mai aduc aminte şi de sentimentul meu vizavi de lacrimile ei, un amestec aproape răutăcios de compasiune şi superioritate.
Habar n-am de ce plec. Le-am spus tuturor, le voi spune şi de acum încolo, o mai spun şi azi, că simţeam nevoia unei schimbări radicale. Adevărul -- mă gîndesc acum -- era, poate, în altă parte. Din multele pariuri pe care le-am făcut cu mine însumi acesta rămăsese singurul pe care-l mai puteam cîştiga: a pleca definitiv din România.
Curînd voi adormi. Microbuzul va lua drumul Budapestei şi eu voi trece în somn pe lîngă locuri familiare pe care nu am impresia că le pierd pentru că nu le-am simţit ca ale mele vreodată. Am venit in Timişoara în toamna lui 88, mai degrabă forţat, de loteria implacabilă a repartiţiei de la absolvire şi dorinţa Catrinei de a trăi acolo unde copilărise o vreme Micita -- maică-sa -- (pe vremea cînd eram împreună la Iaşi, vestul românesc era frecvent evocat, chiar dacă, adesea, doar prin intermediul a cîtorva cuvinte pronunţate «ungureşte» -- prima silabă accentuată, îmi mai aduc aminte doar de míros în loc de mirós). Am venit în Timişoara cu gîndul ascuns să mă întorc, cînd s-o putea, în Iaşi, locul devenit după şase ani de studenţie, reperul fundamental şi bun la toate. Sau, mai bine, să fug în occident profitînd de permisul de graniţă. Am venit şi am rămas. Viaţa mea s-a schimbat şi cam tot ce am făcut mai de soi rămîne iremediabil legat de oraşul aşezat pe Bega cea mîloasă. Aşezat în microbuz mă simt liber; liber şi nelegat. De aceea superior. Pentru că nu regret că plec din Timişoara pe care nu încetez să o privesc de sus, să o critic pentru pretinsul ei caracter occidental şi cosmopolit, pentru autosuficienţa ei, pentru străzile pusti la sfîrşit de săptămînă, pentru obstinenţa cu care e spus că Banatul e fruntea, pentru spoiala de oraş liber crăiesc, pentru superioritatea găunoasă pe care o afişează. De fapt o iubesc. Dar încă n-o ştiu. Aşa cum încă nu ştiu că locurile de care m-am legat au început prin a-mi fi, cel puţin, dezagreabile. Va fi şi cazul Montréalului. Dar acum, în noaptea începutului, Montréalul e departe. De fapt, nici nu e, nu plec într-acolo -- Montréal, Québec, Canada --, nici măcar nu plec din România. Mă duc la Paris.

 

30 martie 2004

No man's land

E trecut de miezul nopţii. În microbuz linişte, lumea doarme. Doar şoferul şi cu mine am rămas să ne uităm, el la drumul luminat din faţa lui, eu la întunericul de deasupra câmpurilor goale. Zumzetul înăbuşit al motorului şi câte o lumină în depărtare, o fermă sau poate chiar o casă izolată, unde cineva încă nu se îndură să închidă ochii peste ziua de ieri. Ziua de ieri, ultima. Seara, bagajele, o valiză şi o geantă de mână, îndesate la repezeală cu strictul necesar. La mine în cameră, prietenii într-o ultimă vizită. În camera cealaltă, părinţii mei aşteptând să ciocnim un pahar de drum bun. Zâmbim forţat, vorbim puţin prea tare.  

Pe urmă trecem printr-un sat. Mort, abandonat, nici o firmă luminoasă, nici o fereastră aprinsă. Casele serioase, de oameni aşezaţi, nu dau nici un semn de viaţă. Doar luminile fantomatice ale străzii, pământul nimănui. Nu ştiu unde suntem, şi nici nu-mi pasă. Într-o zi normală m-ar deranja să nu ştiu, m-aş strădui să aflu, dar în noaptea asta nu mă interesează decât că mă îndrept spre ieşirea din ţară, pe nu contează ce drum. După un an jumătate de emoţii şi aşteptare, cu tot noianul aferent de acte traduse şi formulare completate şi recompletate, cu groaza de un eventual refuz la fiecare dintre numeroasele etape birocractice, după febra pregătirilor de plecare şi mai ales după calvarul despărţirii de familie, îmi permit să las toate grijile pe seama altora. Când ajungem la marginea satului şi trecem de plăcuţa cu numele localităţii înregistrez, cu o vagă surprindere, că n-am mers nici o secundă înspre Arad şi Nădlac, aşa cum credeam, şi că voi ieşi pentru prima oară din ţară prin punctul de frontieră de la Cenad.

La graniţă se trezeşte toată lumea. Uitasem că mai am de trecut un obstacol, nu poţi părăsi ţara chiar aşa, fără să dai cât de cât socoteală: unde merg, de ce, cu ce bani, cu ce bagaje. Ca întotdeauna, un fior rece în faţa oamenilor în uniformă, mereu imprevizibili. Paşapoartele noastre în mâna unuia dintre ei. Scurtă pauză când dă de viza de Canada. Unde mergem? În Franţa, deocamdată, nu-i cazul să ştie mai mult. Câţi bani avem? Mă crede pe cuvânt, nu-i cazul să scot cecurile de călătorie. Atât. Cinci minute cu totul şi grănicerul îmi dă înapoi paşaportul, zâmbind: Drum bun! Nici măcar nu e curios dacă nu cumva am de gând s-o şterg definitiv, caz în care ar fi bine să-i dovedesc că mi-am încheiat socotelile cu statul român. Şi nici dacă nu cumva am cinci pachete de ţigări în plus, peste limita admisă. Nu, ca de obicei, mi-am făcut prea mult griji. Poate că există vreo înţelegere cu firma de transport care face drumuri zilnice la aeroportul din Budapesta. Sau poate, pur şi simplu, România îşi ia rămas cu un zâmbet.  

1 aprilie 2004

Blues într-o camera albastră

A doua oară în Paris. Prima oară, o săptămână din aprilie 1990, în anul întâi de facultate, la câteva luni după Revoluţie (pe vremea când încă era Revoluţie şi nu „lovitură de stat” sau „evenimentele din decembrie”), ca spectator la o conferinţă europeană studenţească. Acum, pentru a-mi lua rămas bun de la Bătrânul Continent, pentru că, din momentul în care vom trece graniţa Canadei, vom deveni „rezidenţi permanenţi” ai Lumii Noi. E drept, voi câştiga o lume, ceea ce nu înseamnă că voi fi obligată să o pierd pe cea veche. Eu mă număr, însă, printre cei care nu sunt capabili să trăiască în două lumi. Trebuie să pun punct într-un loc ca să încep în altă parte. Parisul, deci, un punct mare. Şi, drept ultimă reşedinţă, o cameră albastră la etajul doi, într-un hotel din arondismentul 11, aproape de Place de la République, pe strada Belfort numărul 22, între Boulevard Voltaire şi Rue Léon Frot.

În seara asta, într-un apartament din clădirea de vizavi, o mică petrecere, lumea trece dintr-o cameră într-alta cu paharele în mână. Voci amestecate şi un strop de jazz. Stingem lumina şi ne tragem scaunele în faţa geamului îngust şi înalt, un fel de uşă spre un balcon inexistent. Doar un mic grilaj în partea de jos, poate pentru flori, sau pentru sticle de vin alb. În cazul nostru, sticle maro de bere Fischer. Un alsacian blond stă călare pe un butoi şi bea neîntrerupt, din 1821, atât pe eticheta galbenă cât şi, în relief, pe sticla masivă, de 660 de mililitri. Dopul de ceramică, în chingi de sârmă, se deschide cu un pocnet. Şampanie improvizată, pentru sfârşitul unei zile de cutreierat fără ţintă, de străzi luate la întâmplare, de pauze lungi în faţa unei cafele scurte, pe câte o terasă fără nume. Nu, nu suntem aici să vedem Parisul, ci pur şi simplu să fim la Paris. Ca şi cum am fi aici pentru totdeauna, ca şi cum ne vom încheia fiecare seară de-acum înainte savurându-ne oboseala în penumbra străbătută, din când în când, de mici rafale de aer de primăvară şi de reflexiile colorate ale firmei din dreptul ferestrei: „Hotel Belfort”.  

A doua notă a lui Burs: normal pe româneşte
Avem impresia că sîntem liberi. Dar nu sîntem. În taxiul care ne duce de la aeroport la hotel, Musa îmi spune că trebuie să evităm să vorbim româneşte. Dacă nu în română, în ce limbă să vorbesc? Atunci tac şi mă prefac interesat de peisajul normal.
Ajunşi la hotel Belfort amînăm cît se poate să dăm piept cu leopardul-hotelier şi ne tragem puţin în dreapta intrării ca să fumăm. Mimez nonşalanţa şi încerc să iau aerul unuia care a făcut toată viaţa asta: a venit de aiurea cu avionul şi acum fumează normal o ţigară pe un trotuar normal al normalului Paris. Problema e că nu ştiu unde să arunc chiştocul. Cred că l-am strecurat în buzunar. Normal. 
 

5 aprilie 2004

ORICUM.COM

Miros de pâine proaspătă de la brutarul de vizavi, în timp ce ne bem primul espresso al zilei pe trotuarul îngust din faţa cafenelei din colţ, la una dintre cele trei măsuţe rotunde lipite de zid. Străzile proaspăt spălate şi un şuvoi de apă curgând înspre canal pe la picioarele noastre, măturând chiştoacele adunate dincolo de bordură. La fel ca în fiecare dimineaţă şi totuşi, altfel. Privirile deja melancolice ale celui care ştie că pleacă mâine.

 Şi, tocmai pentru că plecăm mâine, ziua de azi are, pentru prima dată, o destinaţie precisă. Nu vreuna din puzderia de atracţii ale oraşului pe care hoinărelile de până acum nu ni le-au scos încă în cale, ci un obiectiv mai puţin turistic şi mai mult pragmatic: agenţia de turism care ne-a eliberat biletele de avion. De fapt nu nouă personal (pentru că firma nu funcţionează decât prin Internet şi nu tratează cu indivizi fără cărţi de credit), ci unui prieten, intrat temporar în rândul oamenilor datorită unei burse de studii. Am primit preţioasele documente abia acum trei zile, când am aflat că prenumele meu e de-acum Gyurcsik Maria şi numele de familie Cristina. Prilej de amuzament la început, sursă de îngrijorare crescândă ulterior. Am verificat de atâtea ori „certificatele de selecţie”, paşapoartele şi vizele încât ştiu deja pe de rost fiecare cuvânt, fiecare linie, fiecare punct de cerneală şi sunt absolut convinsă că persoana de pe bilete cu siguranţă nu figurează niciunde. Poate nu contează, dar prefer să previn surprizele. Aş putea, desigur, să dau un telefon, dar agenţia e într-o zonă unde n-am umblat până acum, aşa că, după ce ne terminăm cafelele pornim către Quai de Jemmappes.

După o plimbare lejeră de-a lungul canalului St. Martin, cu o scurtă pauză să vedem cum se strecoară vapoarele prin ecluze, ajungem şi la numărul căutat, cu mult dincolo de punctul unde ar fi trebuit să se afle capătul străzii, dacă strada ar fi avut capăt. O clădire recent renovată, fără nici o firmă în faţă. Totuşi, pe unul dintre butoanele de sonerie scrie, timid, ANYWAY.COM.

Birourile agenţiei sunt la etajul doi. De fapt, zona destinată publicului nu e decât o sală îngustă, cu un birou pe dreapta şi o canapea pe stânga, un fel de antreu care se prelungeşte cu un coridor plin de uşi. Cum majoritatea tranzacţiilor se fac prin internet, nu e foarte mare aglomeraţie: o femeie care gesticulează în faţa biroului şi un bărbat pe canapeaua de vizavi, unde ne tolănim şi noi în timp ce funcţionara îi explică femeii că şi cărţile de credit au o limită şi că, probabil din cauza asta... Când ne vine rândul, funcţionara ne întreabă, zâmbitoare, ce dorim. După ce-i explic care-i problema, dă îngândurată din cap. Nu ştie sigur, dar crede că nu-i bine. Pune mâna pe telefon şi, de pe una dintre uşile din spate, apare un alt funcţionar. Îi explic şi lui care-i problema, cu paşaportul în mână, ca să fie mai clar. Da, cu siguranţă trebuie schimbat biletul, să-l las acolo. Las adresa funcţionarei de la recepţie, să mă poată anunţa când pot să trec să-mi iau biletul corectat şi ne despărţim, toţi numai zâmbete: La revedere, la revedere. În liftul spre ieşire îl întreb pe Burs, într-o doară şi mai mult de dragul conversaţiei, dacă mi-a pus bine paşaportul în rucsac, el mă priveşte ciudat, de parcă aş fi făcut o glumă şi-mi spune: Păi nu-i la mine. Hai, lasă, ştiu că glumeşte, să-mi spună numai că paşaportul meu, de care am avut mai mare grijă ca de ochii din cap, e în siguranţă. Îmi spune nu în continuare, îi spun că-i o glumă proastă şi să facă bine să se uite pe loc, de faţă cu mine. Încă sunt convinsă că-mi joacă o farsă. Suntem deja jos, am ieşit în spaţiul verde din stânga clădirii, unde asist, cu o mină de inchizitor, la golirea rucsacului: Nu mi l-ai dat, susţine Burs în continuare. Din moment ce, clar, nu e la el, e evident că nu i l-am dat. Aşa că urcăm înapoi în birou, unde, mai mult ca sigur, mi-am lăsat paşaportul pe birou ca să scriu adresa şi telefonul hotelului Belfort. Sus mai tragem o tură de zâmbete, mă uit pe birou, dar nu văd nici un paşaport. Cum era în plicul în care fuseseră biletele de avion, mă gândesc că funcţionarea l-o fi luat şi pus deoparte. La început, nu prea înţelege ce vreau de la ea. O fi franceza mea cu iz de Bega, dar are clar aerul să nu mai fi auzit niciodată cuvintele pe care i le recit. „Dar nu v-am luat paşaportul. M-am uitat doar la nume, pe urmă vi l-am dat înapoi". O nouă tură de zâmbete, ca să calmăm începutul de panică, şi o parafrazare a problemei, într-o franceză oarecum mai internaţională. „Vă înţeleg, dar să ştiţi că n-am găsit nimic pe birou”. Încep să mă impacientez, o rog să se uite, totuşi. Se uită şi-mi spune că nu-i. O rog să se mai uite o dată. Tot nu. Deja nu mi se mai pare o glumă. Încep să realizez să s-ar putea, într-adevăr să nu fie la ea. Verificăm împreună canapeaua pe care am stat cât am aşteptat să ajungem la rând, ne uităm în ea, sub ea, prin jurul ei. Nimic. „L-o fi luat din greşeală vreun coleg de-al dumneavoastră”, sugerez. Pune mâna pe telefon, vorbeşte după care dă din cap, dezamăgită. „Poate că l-a luat vreunul dintre clienţii noştri care erau aici. O să-i sun şi vă dau un telefon cum aflu ceva”.

Nu mai avem ce face. Plecăm, mergem înapoi la hotel. Sigur vor suna să-mi spună că l-au găsit, sunt convinsă că recepţionistul hotelului îmi va înmâna, de cum intrăm, un bileţel cu mesajul telefonic pe care-l aştept. Când ajungem la hotel, încă nu sunase nimeni. N-am răbdare să stau să aştept, prefer să mergem înapoi. Când intrăm pe uşa agenţiei, sunt încă sigură că voi fi întâmpinată cu un zâmbet şi cu un: „S-a rezolvat, l-am găsit”. Mă aşteptă, în schimb, o faţă serioasă şi un dat din cap plin de regrete, tablou deja văzut într-un alt muzeu, destul de recent. De-abia acum realizez cu adevărat ce se întâmplă. Ceea ce până acum nu era decât o încurcătură, o glumă proastă, a devenit brusc realitate: sunt în Paris, paşaportul cu viza de Canada, pentru care ne-am muncit luni de zile, a dispărut fără urmă, mâine dimineaţă la ora 11 avionul spre Montréal va pleca fără noi. „Ce facem acum?” Deocamdată mă aşez pe bancă, în faţa agenţiei, şi-mi las nervii, bine amăgiţi şi ţinuţi în frâu toată ziua, să explodeze sub formă de lacrimi de crocodil. Burs nu zice nimic. Pentru amândoi e o situaţie complet năucitoare, cu atât mai mult cu cât nu putem face altceva decât să o acceptăm. Şi să mergem la cel mai apropiat comisariat de poliţie, unde povestesc toată tărăşenia, de la cap la coadă, unui poliţist tânăr şi politicos, care notează totul, cu fidelitate, într-un proces verbal. Nu ştiu ce să-i spun: că mi-am pierdut paşaportul sau mi s-a furat, ştiu doar că am intrat pe uşa agenţiei cu paşaport şi am ieşit fără. Decide el pentru mine: vi s-a furat. „Trebuie să mergeţi la ambasadă să vă dea un titlu de călătorie pentru România”. Da, asta e realitatea pe care am tot încercat s-o evit. Drumul înapoi, într-un autobuz al groazei, printre paporniţe şi chilipiruri. Coada la serviciul de paşapoarte, drumul la Bucureşti, la Ambasada Canadei, pentru un duplicat de viză. Semnez procesul verbal, iau adresa ambasadei române şi pornim într-acolo. E după-amiază deja şi, ca într-un film prost, vremea s-a făcut a dracului de cenuşie. Mergem pentru prima oară cu metroul, în speranţa că mai găsim pe cineva la ambasadă. Nu, pe Rue Exposition, clădirea ambasadei doarme într-o linişte profundă, de parcă ar fi un sanatoriu în carantină. Un singur paznic, care ne informează că ne putem încerca norocul mâine dimineaţă, între 10 şi 12. Între 10 şi 12, avionul la 11. Mergem şi la ambasada Canadei. Speranţe absurde, dar poate, totuşi, pot intra în Canada doar cu un titlu de călătorie. Şi ambasada Canadei e închisă, dar se deschide la 9, aşa că programul zilei de mâine e deja stabilit. Nu mai avem ce face azi. O luăm înapoi, pe jos, de-a lungul Senei, ca doi câini vagabonzi proaspăt bătuţi. Intrăm din nou la agenţie, poate-poate. Speranţe deşarte. Ar trebui să anulăm biletele de mâine, ni se spune, dar eu încă nu vreau să cedez. Mai e o şansă, cine ştie, poate mâine dimineaţă, la cele două ambasade... 

În drum spre hotel îmi iau inima în dinţi şi sun în Montréal, unde Thomas, o rudă din partea mamei, ne-a închiriat deja un apartament şi se aşteaptă să ne vadă la faţă mâine, la aeroportul Dorval. Îmi răspunde robotul, aşa că fac un mic rezumat al zilei: „Mi s-a furat paşaportul şi s-ar putea să nu ajungem mâine”.

6 aprilie 2004
Servicii consulare

Dimineaţă fără cafea. În loc să plecăm la aeroport, mergem la ambasada Canadei, pe Avenue Montaigne. Ajungem cu zece minute înainte de deschidere, ca să fim siguri că, în caz de eşec, avem destul timp să ajungem şi la cealaltă ambasadă. La nouă, când ni se dă voie să intrăm, luăm un număr de ordine şi ne instalăm într-o sală de aşteptare imensă şi luminoasă, cu câteva zeci de scaune, dintre care doar vreo doisprezece ocupate. Până ne vine rândul, încerc să citesc dintr-o broşură despre minunăţiile Canadei. După zece minute îmi dau seama că n-am citit nici un rând, aşa că pun broşura la loc şi îmi concentrez toată atenţia către cele trei panouri electronice (câte unul pentru fiecare ghişeu deschis), pe care se aprind pe rând, cu un ţârâit, numere de ordine. Nu ştiu exact ce sper. Oricum, şansa de a mi se permite să intru pe teritoriul canadian doar cu un „titlu de călătorie” pe post de paşaport şi cu „Certificatul de selecţie” pe post de viză mi se pare din ce în ce mai mică pe măsură ce numerele de ordine cresc. După jumătate de oră, unul dintre panouri afişează, mare şi roşu, numărul nostru. La ghişeu, explic cum mă pricep mai bine care e problema şi care cred eu că e rezolvarea şi primesc un răspuns amabil, dar categoric, într-o franceză cu accent deja familiar: Ne pare rău, nu se poate să intraţi în Canada fără viză, cu atât mai mult fără paşaport, dar putem suna la ambasada din Bucureşti să-i anunţăm că sosiţi, ca să meargă totul mai repede. E aproape 10, deci e momentul să fugim către următorul punct de pe ordinea de zi.

Traversăm repede Sena şi ajungem, cu sufletul la gură, pe Rue Exposition. Serviciul consular al României la Paris e o încăpere cam cât fosta noastră cameră de pe strada Telegrafului, cu pereţii care, deşi sunt vopsiţi într-un gri anti-jeg, reuşesc totuşi să fie murdari. Pe post de tablouri, câteva anunţuri prinse cu scotch. În stânga, deasupra unui gemuleţ baricadat, tot cu bandă adezivă, o foaie ruptă dintr-un caiet dictando, pe care cineva a scris cu pixul CONSUL. De parcă am fi în Mexic, la poalele vulcanului lui Michael Lowry. Toate astea se văd, însă, numai dacă reuşeşti să deschizi uşa, care, fiind stricată, nu se deschide decât dinăuntru. Noroc că în încăpere, cu toate că mai e un sfert de oră până să se deschidă ghişeul cu „consul”, se înghesuie deja la coadă, într-un miros de brânză puturoasă, vreo douăzecişicinci de persoane, dintre care una tot se îndură să răspundă zgâlţâielilor şi bătăilor disperate în uşă. În buna tradiţie românească, coada are formă de măciucă, cu partea contondentă îndreptată ameninţător către deschizătura din zid. Intrăm şi noi în formaţie şi aşteptăm să se facă ora zece. Pe urmă stăm la rând vreo oră, timp în care avem ocazia să auzim biografiile celor din jur, care mai de care mai fascinante. Când avionul companiei KLM decolează de pe aeroportul Charles de Gaule în direcţia Montréal, cu escală la Amsterdam, noi încă batem pasul pe loc pe teritoriul românesc. În faţa noastră, obişnuitele discuţii: „Tu de ce nu stai la rând? Nu-l lăsa, domnule, să se bage în faţă”. O femeie care a ajuns deja în faţa ghişeului, îndrăzneşte să îi sugereze „consulului” să pună şi ei, acolo, un aparat care dă numere, să nu mai fie discuţii că cine e în faţă şi cine e în spate. I se răspunde: „Ce aparat, doamnă? Degeaba punem, că românaşii noştri strică tot. Avem destule pe cap şi-aşa ca să mai avem şi grija aparatelor”. Nu că am fi o ţară mică şi săracă, fără bani de asemenea extravaganţe sau că am încercat şi metoda n-a dat rezultate, nu, ci noi am fi dispuşi s-o facem, dar pur şi simplu nu se merită. Mă întreb ce înţelege reprezentantul României în Paris prin „românaşii noştri”, dar, după cum se uită dispreţuitor către mulţimea pusă la respect, e clar că mă aflu printre ei, că sunt una dintre ei. „Doamnele” căsătorite în Franţa, „domnii” stabiliţi legal în străinătate, studenta din spate nostru care face turul Europei şi vrea să treacă şi prin România, francezul de lângă mine, care se duce la Braşov să-şi viziteze socrii, ies probabil din discuţie. Restul, suntem cu toţii virtuali profanatori de consulate. N-o spune un străin, o spune cineva care ne cunoaşte, care ştie bine de ce suntem capabili. Brusc, am uitat că suntem în Paris, că afară era soare şi aerul mirosea a primăvară după ploaia scurtă de dimineaţă. Parcă toată viaţa mea n-am fost altundeva decât în camera asta unde lumea se calcă în picioare şi e călcată în picioare.

 Când ajung la rând, descopăr că, de fapt, am stat la coadă ca să primesc o cerere de eliberare a titlului de călătorie, pe care sunt invitată să o completez şi pe urmă să revin. Nu prea înţeleg: „Mai stau o dată la rând?”. Aşa ar fi normal şi civilizat, dar un simplu calcul aritmetic dovedeşte că nu poţi să faci două cozi de o oră jumătate în cele două ore de lucru cu publicul pe care îl are Consulatul. Nu, mi se răspunde, pot să vin direct în faţă după ce termin. De ce trebuie să aştepţi o oră jumătate ca să primeşti un formular gol îmi depăşeşte puterea de înţelegere. Probabil din motive ecologice. Dacă ar putea să ia pur şi simplu formularul de pe masa de pe margine, înainte de a se aşeza la rând, poate că „românaşul nostru” ar fi tentat să ia câteva în plus, drept amintire, şi în felul ăsta s-ar duce pe pustii pădurile României. Dar aşa, îmi iau raţia de hârtie care mi se cuvine, mă retrag să o completez şi pe urmă mă „bag în faţă” să o depun şi să plătesc cei 55 de euro, cât costă toată afacerea. „Consulul” se uită pe cerere, se uită la mine şi-mi zice: „A, păi staţi, că a sunat cineva de la Lufthansa că v-aţi uitat paşaportul la aeroport”. Eu, care mă ştiu fără nici o legătură cu Lufthansa, mă mir şi-i spun că nu poate fi vorba despre mine, că face probabil vreo confuzie. Nu, nu, acum că mi-a văzut numele e sigur că despre mine e vorba. Dispare două minute şi se întoarce cu un număr de telefon.

 Suntem din nou în Paris, e din nou primăvară. Asfaltul încă umed. Pe Avenue Rapp, chelnerii şterg mesele şi scaunele scoase în stradă. Îmi amintesc că încă nu mi-am luat doza matinală de cofeină. Burs, mai circumspect, îmi propune să dau mai întâi telefon la Lufthansa, înainte de a decreta că viaţa e minunată. Ceea ce-mi reaminteşte că avem două bilete pentru un avion care a aterizat deja la Amsterdam. Intru în prima cabină telefonică şi sun la numărul primit de la ambasadă. Îmi răspunde o funcţionară de la sediul companiei Lufthansa. Nu ştie nimic de nici un paşaport, dar îmi promite să se intereseze la aeroport, să revin cu un telefon în jumătate de oră. Timp suficient pentru o ceaşcă de cafea şi o tonă de emoţii, cu ochii lipiţi pe ceas. Treizeci de minute, nici o secundă în plus, şi primesc verdictul: Da, într-adevăr, viaţa e frumoasă şi paşaportul meu e într-adevăr la aeroport. Aş putea să aştept până mâine şi să mă duc să-l ridic de la agenţia din oraş, dar prefer să mă duc eu să-l ridic personal, înainte de plecarea avionului.

Perfect, a rămas o singură problemă: care avion? Cu siguranţă nu cel la care avem bilete. Aşa că ne întoarcem la Anyway, să vedem ce alte avioane se pregătesc să decoleze. Ne pare rău, azi nimic, dar avem locuri mâine după-amiază, la un zbor KLM prin Detroit. Sunt întrebată daca am viză, spun că n-am de America, dar am de Canada, mi se răspunde că-i în regulă şi mi se înmânează biletele. Pe drum îl sun şi pe Thomas, să-i spun că s-a rezolvat problema şi că sosim. La hotel avem noroc şi camera noastră e încă liberă aşa că ne prelungim şederea cu încă o noapte. A doua ultimă noapte în Paris. Sunt atât de fericită că voi reintra în posesia paşaportului, încât nu-mi permit să mai fiu nemulţumită că am pierdut o zi şi două bilete de avion degeaba.

Je te le jure, Caron, en rentrant chez moi cet après-midi je n’ai pas vu le minibus jaune qui arrivait  en pleine vitesse sur le boulevard. À vrai dire, quand je rentre du travail je ne vois presque rien de ce chemin alambiqué qui s’étend entre la porte du collège où j'enseigne et la porte de mon appartement. Comme un vieux cheval qui rentre seul à l’écurie, je connais la route les yeux fermés. Je me réveille seulement devant la petite plaque en bronze, un peu dépolie maintenant, gravée encore avec le nom de mes grands-parents et j'entre tout simplement. C’est vrai, il peut arriver que mes talents de vieux cheval me trompent et que je me réveille un peu trop tard ou trop tôt, mais, jusqu’à présent, j’ai raté ma porte seulement deux fois, une fois d’un étage en plus et l'autre d’un en moins.

Cela n'a pas été une journée formidable, la même fatigue de tous les jours, l'effort de me montrer professeur devant les élèves de lycée, les garçons deux fois plus grands, les filles deux fois plus minces. Après les cours je me suis arrêtée, comme d'habitude, au « cabinet de sport », au sous-sol du collège, pour boire un café et causer un peu avec les quelques amis que j'ai dans l'école. Le prof de sport avait insisté qu’on lui offre un bureau pour son département et, comme il n’a toujours pas trouvé quoi faire avec, s’en sert pour faire des tables rondes interdisciplinaires, loin des yeux vigilants du directeur. J'échoue toujours à ce point, je prends ma place sous le néon allumé non-stop, même quand dehors il fait soleil, comme aujourd’hui, et j'écoute les nouvelles de la journée.

Maintenant Liane est revenue à l'école, la professeure d'allemand dont le père est mort il y a quelques jours. Elle est une belle femme blonde, environ la quarantaine, à voix ondoyante. Elle traîne les mots, elle les prononce tout doucement mais sans aucune hésitation, comme si elle était toujours devant la classe. Quand je suis entrée dans le bureau, elle parlait de Dieux et des prières.

« …En ces moments, tu pries d'oublier tout, tout, que Dieu t’efface tous les souvenirs pour que tu puisses aller en avant.  Et après, c'est la révolte qui t’envahit. Peut-être c'est elle qui te sauve, cette révolte contre l’absurdité, contre l’injustice de la mort. Quand j’ai vu à l'hôpital tant de jeunes qui mouraient... tous ces jeunes encore si beaux…  Mais ce n'est pas normal qu’on ait besoin de révolte pour s'en sortir, n’est-ce pas? Non, il y a quelque chose qui ne va pas dans une telle prière. Qu'est ce que vous dites, les filles? »  

Sa voix reste calme, elle parle de révolte comme s’il s’agissait d’une petite promenade dans la forêt. Il n'y a aucune trace de colère dans sa voix, rien qu’une immense fatigue résignée. Les yeux bleus, séchés, sont plus clairs que jamais.
Didina, la prof de musique, lui dit que c'est tout à fait normal. Elle aussi avait ressenti cette révolte à la mort de sa mère.

« La regarder mourir, quand on avait tous tant besoin d'elle... Nous étions petits, seulement mon frère aîné avait trouvé sa place dans le monde, mais nous, les autres... Travailler  toute la vie sans pouvoir en profiter... Mais, à la fin, le temps efface tout et on recommence à croire… »

Je ne dis rien, ni même «mes condoléances» ou «je regrette», ces mots n’ont aucune logique pour moi. Je devrais connaître la valeur pratique des conventions mais voilà, je n'arrive pas à appliquer la théorie, à faire semblant que ces phrases changent quelque chose. Mais les mots des autres volent autour de moi, ils s'invitent et s’enchaînent, la conversation se lie et, peu à peu, elle donne l'illusion que tout a un sens. C’est rassurant, je les laisse faire.
Une fois dehors, en plein le soleil, ça va mieux. Je traîne lentement mes pas vers la maison, au long du boulevard 16 Decembrie. Le chemin que je fais en vingt minutes le matin me prend trois quarts d'heure au retour. J'attends au feu rouge, j'oublie de regarder quand il est vert et j'attends encore une fois. Le soldat en garde devant la caserne de pompiers se réchauffe en m’assurant de sa profonde admiration pour mes qualités physiques, tout comme son prédécesseur du matin. Heureusement, comme il fait froid aujourd’hui et les rues sont désertes, celui-ci peut être le dernier compliment pour la journée.  Au rond-point je m'arrête de nouveau et j’accorde la priorité à tout le monde. Un chien attend, lui aussi, à coté de moi. Il n’est pas grand, mais il a une belle tête de loup. « Sept vallées, une plus profonde, et les loups qui me dévorent », dit une vieille chanson roumaine. Celui-ci n’a pas l’air affamé. Il attend patiemment, sans me regarder. Lui et moi, nous sommes les seuls à avoir tout le temps du monde.

Peu après, quand je suis déjà dans la rue Budai Deleanu, je m’aperçois qu’il me suit. Il marche en silence, quelques pas derrière moi. Quand je m'arrête, il s'arrête aussi et il fait semblant de regarder de l'autre côté. Parfois il perd patience et il passe devant, mais sans s’éloigner. Il s'arrête et jette un coup d’œil derrière, pour s’assurer que je ne veux pas le tromper en changeant de direction. Il ne me dérange pas, je le laisse venir. Peut-être ailleurs je me demanderais d’où il était sorti, j’essaierais de retrouver ses maîtres, ou lui en trouver des nouveaux, mais, quand j’ai tenté d’adopter un chien, il y a vingt ans, mon grand-père m’a informé que dans notre belle ville est-européenne il y a encore des chiens qui naissent et meurent en liberté et qu’il ne faut pas les enfermer dans un appartement de trois chambres, habité déjà par six bipèdes. Les grands-parents ou les arrière grands-parents du chien qui m’accompagne aujourd’hui ont eu, probablement, des maîtres qui habitaient dans une des petites maisons démolies dans les années ’70 et qui, forcés à déménager dans un des nouveaux blocs sans cour et sans jardin, ont mangé leurs poules, leurs oies et leur porc et ont décidé que le chien se sentirait mieux dans la rue que dans leur balcon.      

Devant l’atelier de monuments funéraires, un homme me dépasse et me dit, amusé, en regardant le chien : « Ça doit être votre parfum ». Il s’éloigne, en balançant sa serviette noire, il disparaît au coin de la rue Mangalia. Pour arriver plus vite, je pourrais aussi tourner ici et traverser le cimetière, mais je n’ai pas trop envie aujourd’hui. Je poursuis mon chemin sous les arbres defeuillés, je tente de récupérer les paroles d’une chanson qui m’est resté plantée dans la tête depuis plusieurs jours et, puisque la rue est maintenant déserte, je me permets de faire mes essais à haute voix. Mon chien n’a rien contre, il m’accompagne toujours, pas besoin de regarder derrière pour savoir qu’il est encore là.

Quand j’arrive dans la rue Transilvania, la dernière étape de mon chemin, je dois renoncer à ma courte carrière musicale. La rue commerciale est très animée à cette heure, des gens qui entrent et sortent des magasins, des enfants qui rentrent de l’école, des voitures qui tournent rond pour trouver une place de stationnement, des camions qui vident leurs ventres devant le supermarché. Mais le chien n’est pas de tout intimidé. Il est un chien de ville, il doit avoir appris il y a longtemps que son espérance de vie dépend largement de sa capacité de traiter avec les foules et les voitures. S’il se rapproche un peu plus, c’est seulement pour s’assurer qu’il ne me perd pas. La rue doit être pour lui une véritable parfumerie, il peut choisir n’importe quelle fragrance, le parfum fleuri de jeunes filles, celui un peu alcoolisé des vieux ouvriers, ou le parfum composite des gitans, mais il préfère toujours le mien.

Au but de la rue, on s’arrête devant le dernier obstacle, le boulevard Dambovita, avec ses trois voies, ses lignes de trams et une foule de piétons pressés de chaque côté. Pour la première fois, mon chien vient à mes pieds et me regarde dans les yeux : « Qu’est-ce qu’on fait maintenant ? Tu ne penses pas vraiment à traverser cette merde ? »

« Toi, tu restes ici, comme un bon et joli chien que tu es. Je ne peux pas te prendre avec moi. En plus, si tu me connaissais mieux, tu ne voulais pas de moi, je t’assure. Je suis ennuyante, je ne sors de ma chambre que pour entrer en classe, je n’ai rien à t’offrir, vraiment. Faut que tu restes ici. »

Il me regarde, tourne les yeux vers le boulevard, me regarde encore. Je prends mon élan et je me glisse entre deux voitures jusqu’à l’île qui sépare la première voie des autres. Je tourne ma tête pour m’assurer qu’il n’essaie pas de me suivre et je surprends son regard déçu de l’autre côté. Il m’implore de retourner. Il n’est plus un loup fier, un maître de la rue et de la ville, il n’est rien qu’un pauvre chien seul, perdu, abandonné. Je dois me dépêcher, je dois retrouver mon propre royaume, ma propre solitude pour lui redonner la liberté. Un dernier regard, au moment où je quitte l’île.

Serge V., 49  ans, a été formellement accusé de conduite avec facultés affaiblies ayant causé la mort de Maria P., 27 ans. La jeune femme rentrait chez elle avec son chien qui s’est enfui à l’arrivée des voitures de police. 

De vreo două luni, am devenit ceea ce americanii numesc un „history freak”, adică un obsedat de istorie, unul care, deşi nu şi-a făcut din cercetarea istorică o profesie, pare că nu mai poate trăi fără ea. Scotocesc internetul şi-mi chestionez, la telefon, neamurile şi cunoscuţii, torturat de dorinţa de a afla răspunsuri la întrebări care se nasc una din alta, toate despre oameni demult dispăruţi, avînd în comun o unică trăsătură: mă au pe mine printre urmaşi.

Totul a pornit în luna februarie, cînd mi-au căzut ochii pe un articol din ziarul Ziua, în care se spunea că miliţienii guvernului separatist de la Tiraspol au devastat Cimitirul Eroilor „General Dragalina”, de la Tighina. Ia stai puţin, mi-am spus, unchiul meu Mitică e îngropat acolo! Textul gravat pe crucea ridicată în memoria lui, în satul Vultureşti, din Muscel, mă îndreptăţea să gîndesc aşa.

În săptămîna care a urmat, mi-am petrecut serile, pînă la ore mici ale dimineţii, ţintuit în faţa calculatorului, cu pipa între dinţi. Zi după zi, am ajuns la serviciu în întîrziere, cu cearcăne mari sub ochi. Numai unui context favorabil îi datorez şansa de a nu fi fost concediat de la slujba mea inginerească, din Statele Unite. La capătul a două săptămîni, am ajuns la concluzia că Mitică, fratele mai mare al tatălui meu, nu se număra printre militarii români îngropaţi în Cimitirul Eroilor, de la Tighina. Încă mai caut explicaţia acestei nepotriviri. Am mai obţinut şi o bună aproximaţie a anului în care s-a născut Mitică: 1916.

Bunicii mei Gheorghe şi Maria s-au născut, s-au căsătorit, şi-au adus pe lume copiii, au îmbatrînit şi au murit în satul Vultureşti. Gheorghe s-a născut în 1888, Maria în 1897. Au murit în ordine inversă, mai întîi Maria, în 1972, apoi Gheorghe, în 1977. Cînd îi vedeam, în vacanţele şcolare, le spuneam, după obiceiul locului, taica si maica.

Cu anul naşterii lui Mitică fixat la 1916, rezultă că bunica mea, Maria, a avut primul copil la 19 ani, ceea ce este plauzibil. Mi-a rămas un amănunt de pus în perspectivă: participarea bunicului meu, Gheorghe, la război.

***

1916 este anul intrării României în primul război mondial, iar taica a fost la război. Nu mie mi-a spus c-a fost. Mama mea pretinde că ei i-a povestit cu mare plăcere despre anii lui de front. Dar asta a fost pe cînd eu abia mă născusem, iar taica mai găsise resurse să se lase fermecat de tînăra lui noră. În cele mai vechi amintiri ale mele, dinspre mijlocul anilor ’60, taica apare ca un bătrîn ursuz, care icneşte cînd despică buturugi cu toporul. Mai bine mi-l amintesc din anii care au urmat, pe cînd petrecea lungi ore, nemişcat şi tăcut, pe-o bancă, la soare.

Amintirile de front ale bunicului care mi-au ajuns la ureche sînt demne de Svejk, bravul soldat al lui Hasek. Spunea că scăpase cu viaţă numai pentru că, atunci cînd se ştia în pericol, o rupea la fugă. Îşi amintea de un albanez cu care se împrietenise. Cînd se auzeau obuzele, fugeau şi se se ascundeau împreună. I-a mai spus maică-mii că, la terminarea războiului, a venit din Albania pe jos.

Am încercat să înţeleg ceva din aceste frînturi de poveşti, de care, în treacăt fie spus, sînt mîndru. Taica a dovedit isteţime în vreme de război şi simţ al umorului, 50 de ani mai tîrziu. Nu-i puţin lucru. E mult mai mult decît ştiam eu despre el.

Taica ar fi putut să ia parte la campania din Bulgaria, din al doilea război balcanic (1913), ajungînd pînă la Sofia. Avea pe atunci 25 de ani. Ar fi putut să lupte în campaniile primului război mondial, în Transilvania sau în Cadrilater (1916), ori în Moldova (1917). În fine, ar fi putut să participe la campania din Ungaria (1919). N-am reuşit să dau peste vreo urmă de informaţie care să susţină afirmaţia că românii au luptat vreodată în Albania. De pe internet am aflat că în Albania există 103 morminte de militari români, toţi participanţi la primul război mondial, dar se ştie că e vorba de prizonieri de război, duşi acolo de austro-ungari. Iar taica n-a spus că ar fi fost făcut prizonier.

Am vorbit pe skype cu amicul Fane, de la Craiova. Fiu de profesor de istorie, a fost el însuşi pătruns de febra cunoaşterii trecutului, de la vîrste fragede. I-am spus: „Uite, bunică-meu, născut în 1888, s-a lăudat că a luptat în Albania, dar n-am dat peste nici o informaţie care să ateste că vreun soldat român ar fi luptat vreodată pe-acolo”. Mi-a spus: „Istoria adevărată nu-i totuna cu istoria rămasă în documente. Poate că bunică-tu a participat la vreo misiune secretă, de cercetaşi, ori a făcut parte din vreun vreun comando”.

Bunicul, membru al unui comando? Bunicul a fost ţăran şi, după propria lui mărturisire, la război descoperise că arma cea mai bună era fuga. Sînt înclinat să las deoparte informaţia cu Albania, punînd-o pe seama neatenţiei maică-mii la spusele lui. Poate că bunicul vorbea de Ardeal. Aş spune că bunicul meu Gheorghe a plecat la război la mobilizarea generală din 14 august 1916, lăsîndu-şi acasă nevasta, pe bunica mea Maria, cu un copil abia născut. S-ar fi putut întoarce acasă la demobilizarea provizorie de la 1 iulie 1918, sau un an mai tîrziu, după campania din Ungaria. Poate că de la Budapesta s-a întors bunicul pe jos.