On dit que l'exil est l'essence même de la modernité. Le visage du monde moderne change radicalement à partir du moment où les gens commencent à choisir librement où vivre, sans y être poussés par la peur, la famine, ou le gel. L'exil devient un choix volontaire, assimilé dorénavant à un paysage plutôt intérieur qu'extérieur.

Les artistes jouent un rôle important dans la sublimation du dépaysement. Ce sont eux qui chargent ce sentiment, autrefois craint, d'une dimension métaphysique presque enviable.  Pourquoi les écrivains choisissent-ils l'exil et qu'est-ce que cela implique ? Je vais simplifier grossièrement, en partageant les écrivains en trois grandes catégories.

La première génération d'exilés commence au début du XIX siècle avec James Joyce. Dans son roman autobiographique Le portrait de l'artiste il raconte comment, après avoir rêvé de devenir prêtre, il décide de tenter un autre genre de prophétie. Doctrine courante depuis le Romantisme, l'artiste se croit véritablement le Barde de son temps. Dans le cas de Joyce il faut ajouter qu’il se considère plutôt un Prophète-artisan, quelqu'un qui travaille laborieusement dans la matière dure de la langue. Sa mission d'écrivain serait celle de défaire et de remodeler l'anglais, la langue du colonisateur. Joyce choisit l'exil pour se libérer de la tutelle de l'éducation coloniale et du catholicisme oppressant. Il dit quelque part, je cite de mémoire : « The best way to get to the heard of Ireland is to take ship away ». Il prend donc le bateau et accoste en Europe où il vivra sa vie durant. Mais que fait-il en exil ? Il écrit toujours sur les gens de Dublin et en anglais. Cette distance lui permet de mieux définir son peuple et la langue du colonisateur.

La deuxième génération est issue après la décolonisation du sous-continent asiatique, l'Inde notamment. Suite au départ du colonisateur anglais et au chaos dû à la diversité ethnique, religieuse et linguistique, bon nombre d'artistes se réfugient au sein de l'empire britannique. Ils poursuivent le travail de laboratoire du colonialisme joué par l’Inde. N'oublions par que c’est l'Inde qui a imposé le canon anglais dans le monde anglophone, tant que des auteurs comme Shakespeare ou Milton devaient être récités par coeur par les Natifs qui voulaient être acceptés dans les universités anglaises. De là, le canon britannique s'est répandu dans tous les Dominion britanniques, le Canada n’en faisant pas exception. Les auteurs du sous-continent asiatique ont eu un rôle important dans la mondialisation de l'anglais. Après la défaite, ils se réfugient au sein de l'empire et embrassent dans leurs livres, sans l'ombre d'un doute, la langue de leur oppresseur. Ils déplorent l'exploitation, tout en chantant la tristesse du dépaysement, l'énigme de l'arrivée dans un lieu étranger, le malaise de ne jamais pouvoir être assimilé, et de rester à tout jamais un Autre. C’est le cas des très célèbres V. S. Naipaul, Nobel de littérature 2001, et de Salman Rushdie.

La troisième, c'est une génération plus diversifiée et plus stratifiée. Elle inclut des auteurs qui fuient des régimes oppressifs pour s'installer dans des pays plus accueillants et qui adoptent une nouvelle langue pour se faire entendre : on pense immédiatement au cas de Kundera, Soljenitsyne (Nobel 1970) ou Gao Xinjian, Nobel (2000). Présentement, il y a un bon nombre d'auteurs africains, asiatiques, européens qui s'installent surtout aux États-Unis devenus l'Eldorado du monde moderne.

Quelle est la place de la langue dans tout cela ? Quelle langue choisir pour exprimer ses angoisses, sa métamorphose ? La plupart des auteurs décident d'adopter la langue du pays d’accueil, quoique difficile qu'elle soit en regard de la langue maternelle. Mais qu'on se comprenne bien : ces langues ne peuvent être autres que le français et l'anglais. Un choix opportuniste, car si on change de pays pour un autre meilleur, on choisit une langue plus connue qu'une autre.

Maintenant, on entrevoit une autre génération à l'horizon, formée des auteurs qui tentent de revenir à la langue maternelle, de lui reconnaître la dignité de les représenter même lorsqu’ils changent de pays : changer de nationalité n’implique pas un changement d’identité. On s'oppose volontairement à l'hégémonie du colonisateur, à l'universalisation de l'anglais après celle du français. On donne droit aux langues minoritaires d'exister.

Filozofia vinului este o apologie pentru  rarele, solemnele momente ale vieţii de tihnă, joacă şi linişte în care uiţi de tine însuţi. Aceasta este lumea intoxicaţiei dionisiace, mediteraneene, meditaţia unui maestru-albină pe jumătate treaz, pe jumătate visător într-o după-amiază de august sub un nuc, pura, scânteietoarea serenitatea lui Orpheus: unele dintre rarele momente idilice trăite de Hamvas. Sunt momentele de care un pahar din mândrul Szekszárdi sau galben-verzuiul Somlói ne pot face să devenim conştienţi.

In vara lui 1945, în timpul unei scurte vacanţe petrecute în Balatonberény, Béla Hamvas a scris, practic dintr-o suflare, Filozofia vinului. Ea exprimă primul fior al aceluia care, chinuit şi flămând, încercat de front, lagăre de concentrare şi adăposturi împotriva bombelor, tocmai a ajuns la lumina soarelui; în mod curios, nu exprimă disperare la vederea ruinelor ci o exuberantă bucurie a vieţii.

Hamvas începe spunând că scrie o carte de rugăciuni pentru ateişti. Însă ce este ateismul? "Boala unei vieţi abstracte." Este deasemenea şi o religie, deoarece chiar şi cel mai împietrit sceptic, chiar şi materialistul, are o religie. Însă o religie rea : o credinţă în negare şi o credinţă în cele mai joase nivele ale conştiinţei. Pentru Hamvas, ateismul nu este o chestiune de Weltanschauung sau de confesiune; nu este nici măcar o speculaţie abstractă asupra existenţei lui Dumnezeu. Şi chiar dacă răspunsul este afirmativ, acesta nu pune întrebări asupra modului cum există Dumnezeu şi în ce mod anume : în unitate substanţială cu lumea sau cu mult deasupra fiinţei create? Aceste întrebări îi interesează pe ateişti doar în măsura în care se ajunge la negarea lui Dumnezeu, şi nici Isus, Buddha, Lao-tse, sau Heraclit nu au dorit să vorbească despre ei. Căci ateistul nu este doar cineva care trăieşte în religia materiei, şi nici doar un fanatic cartezian al raţiunii. Cercul este mult mai larg. Cel care se roagă plin de zel, pietistul devotat sau cel care se împărtăşeşte zilnic poate fi, într-o oarecare măsură, un ateu. Se poate da cu greu o listă exhaustivă a tuturor acestora - de la fanaticii Weltanschauung-ului la făţarnicul care înghite orice, de la adoratorul nebun al faimei, poziţiei, puterii şi banilor la inimile împietrite ale zgârciţilor, de la avocaţii obsedaţi ai igienei la afectaţii indignaţi, de la asceţii torturaţi de viaţă la alcoolicii inveteraţi - cu toţii aparţin acestui grup. Un lucru este sigur: numărul deşertăciunilor este infinit, iar existenţa normală este întotdeauna aceiaşi. Aşa cum a spus-o Heraclit : "Cel treaz  împărtăşeşte o lume comună, pe când atunci când este adormit fiecare om se întoarce spre una privată."

Semnul infailibil al unei religii neprielnice este "existenţa lipsită de intoxicări". Cauza este o teamă încordată de viaţă, care a penetrat adânc în suflet. Nimic nu este mai dificil de dobândit decât eliberarea din această stare.

O religie bună (vita illuminativa) înseamnă o mai mare sobrietate. Primul semn al vindecării : să vezi că Dumnezeu este pietre, copaci, fructe sau stele: în dragoste, mâncare şi vin. Acela care nu ştie, spune Béla Hamvas, că Dumnezeu se găseşte în şunca pregătită nu va înţelege nimic din cartea sa. "Am înţeles că cea mai înaltă formă a lui Brahman este în mâncare."

Religia cui este cea bună ? Religia aceluia care îndrăzneşte să trăiască într-un mod  imediat şi cunoaşte faptul că bucuria vieţii nu este ceva interzis. Nu este ceva interzis ci, aşa cum spun Scripturile, un plus. Mâncarea, vinul şi dragostea nu sunt un ţel, ci nişte mijloace ajutătoare. Această lume este un loc al crizelor şi a separărilor, şi toată lumea trebuie să-şi declare intenţiile. Insă în acela în care ordinea este re-stabilită, acela nu mai are nevoie de legi, prohibiţii sau ascetism.

Filozofia vinului nu este un inventar al tezaurului de vinuri ale Ungariei. Nici al  botanicii sau gastronomiei. Ca şi în celelalte scrieri ale sale, Hamvas este întotdeauna atent la principalele caracteristici ale comportamentului uman, la lucrurile de bază ale vieţii. Clasificările sunt sarcina cărţilor despre oenologie. Interesul acestei cărţi este cu totul altul. Ea pregăteşte cititorul pentru a venera Prezentul.

Traducere  de Lucia şi Adrian Bude

(textul original se poate citi pe adresa internet:  http://hamvasbela.org/main/mainro.html)

Într-un sfârşit rămân doar doi,

Dumnezeu şi vinul

UN PAHAR DE VIN: SALTUL MORTAL AL ATEISMULUI

          Toate cugetările trebuie începute cu simţurile, spune Baader. Am recunoscut raţionalitatea sfatului său, de aceea am început metafizica vinului cu cel mai sensibil organ de simţ, gura. Pentru că, tot ceea ce poate afla despre vin ochiul şi nasul, e neînsemnat faţă de ceea ce ştie gura. Gura ştie despre vin că este o mască ieratică şi ştie a cui mască este.
          În acest loc, pe baza celor spuse, şi în legătură cu toate acestea trebuie, desigur, să luăm poziţie în favoarea vieţii nemijlocite şi împotriva vieţii abstracte. Viaţa abstractă trăieşte prin ochii săi, cel mult prin urechile sale. Nu trăieşte prin gura sa. Din această pricină, ochiul şi urechea sunt organe „exoterice”. Omul abstract însă, este neîncrezător chiar şi faţă de ochiul şi urechea sa. Îi place să folosească expresiile de iluzie optică sau halucinaţie, dând impresia de parcă simţurile ar înşela, ori datorită neputinţei lor jalnice, ori în mod intenţionat. În consecinţă omul abstract inventează, ca surogat al lumii sensibile, o himeră terifiantă: nimicul incolor, inodor, amorf, insipid, afon. Iar din acesta – în special mai de curând – a fabricat ştiinţă, morală, lege, stat. Desigur, orice face, nu-i iese nimic.
          Viaţa abstractă este o viaţă construită pe teorii, ce se bazează nu pe experienţe senzoriale directe, ci pe aşa numite principii. În era modernă cunoaştem doi astfel de oameni abstracţi: unul e scientifistul, celălalt puritanul. Nici nu mai trebuie spus, că ambii sunt variaţiunile ateului.
          Este caracteristic scientifismului că nu cunoaşte dragostea, ci instinctul sexual; nu lucrează, ci produce; nu se hrăneşte, ci consumă; nu doarme, ci îşi regenerează energiile biologice; nu mănâncă prune, carne, cartofi, mere, pâine cu unt şi miere, ci calorii, vitamine, carbohidraţi şi proteine; nu bea vin, ci alcool; îşi cântăreşte săptămânal greutatea corporală; dacă are dureri de cap, ia opt feluri de prafuri medicale; dacă are diaree după ce băuse must, aleargă la doctor; poartă discuţii despre modurile de a lungi viaţa omenească; consideră problemele igienei de nerezolvat pentru că poate spăla cu săpun periuţa de unghii, poate spăla săpunul cu apă, însă nu poate spăla apa cu nimic.
          Scientifistul este forma nepericulosă, mai neîndemânatică, mai comică a ateului. Puritanul este agresiv. În nu mică măsură îi dă putere agresivităţii sale crezul său, că a găsit singurul mod corect de a trăi. Poate fi puritan cineva şi dacă e materialist, şi dacă e idealist, şi dacă e budist sau talmudist, pentru că puritanismul nu e o concepţie despre lume, ci un temperament. Trebuiesc doar două lucruri: o mărginire întunecată a credinţei oarbe în anumite principii şi o dispoziţie combativă aprigă şi perfidă pentru aceste principii.
          Însă puterea adevărată a puritanismului provine din faptul că acesta este ateul desperat. Ar trimite pe rug toate femeile mai arătoase decât majoritatea; ar arunca porcilor toate bucatele mai grase sau mai dulci; ar condamna la închisoare pe viaţă pe toţi cei ce cuteză a râde; nu urăşte nimic mai mult, decât vinul; adică, de fapt, nu se teme de nimic mai mult, decât de vin. Puritanul este omul abstract însuşi. Cel fără de inimă. În cazul ateilor, problema se află întotdeauna mai degrabă în inimă, decât în intelect. Puritanul este un idiot de inimă concentrat. Istoria mondială datorează cele mai sângeroase războaie şi cele mai oribile revoluţii tocmai puritanilor. Şi toate acestea pentru că, săracul, a găsit un principiu în loc de Dumnezeu şi de acest fapt este şi conştient. Ştie că e desperat. Vede că nu merge treaba, totuşi face mai departe. Dacă numai o dată şi o dată ar lua parte la o pomană a porcului, şi s-ar sătura zdravăn cu friptură de porc, caltaboş, cârnaţi proaspeţi, ar mânca la toate acestea ardeiaşi în oţet, ceapă, gogoşi cu dulceaţă de piersici şi ar bea două sticle de vin de Szekszárd, ar mai putea fi salvat. Dar nu e putere pe lume ce l-ar putea sili să facă aşa ceva.
          Faptul că viaţa are rost numai dacă e sacrificată, este o cunoaştere înnăscută cu toate sufletele. Viaţa este o reuşită numai dacă o sacrific. În cazul unui om lucid şi serios, această sarcină se rezolvă singur, atunci când îşi oferă viaţa la dispoziţia lui Dumnezeu. Ateului, însă, îi este frică. Degeaba îi este frică – trebuie să-şi sacrifice viaţa şi el. Desigur, îşi sacrifică viaţa şi el, dar nu în mod normal – ca Abel –, pentru Dumnezeu, ci unei oribile măgării. Sieşi? Măcar de-ar fi aşa! Voluptăţii? Puterii? Bogăţiei? Deşi prostie, dar totuşi e de înţeles. Puritanul însă, se sacrifică unui principiu. Umanitate! – zice el. Ori: Libertate! Sau: Morală! Eventual: Viitor! Progres! Ce înseamnă libertate şi umanism şi viitor? Acestea sunt doar surogate de Dumnezeu. Şi ce se ascunde după această nebunie masochistă oribilă, chiar şi în privinţa măsurilor ei? Faptul că el este omul desperat. Ştie că nu merge şi face totuşi. Ştie că e nebun nenorocit, dar totuşi perseverează. De aceea este sever, de aceea e nervos, de aceea e ofensiv, de aceea e întunecat, de aceea e perfid, de aceea e agresiv, pentru că este desperat. Nu merge, şi face totuşi. Continuă totuşi. Ştie ce face, dar nu vrea să se ajute, şi din această pricină devine şi mai desperat. Şi mai desperat şi mai abstract şi mai nervos şi mai hain şi mai insidios şi mai suspicios şi mai întunecat. Şi totuşi face mai departe. Nenorocitul!
          De scientifist, nu are rost, să ne ocupăm. El este inocent, cu toate toanele şi superstiţiile lui. Însă, cu puritanul trebuie să avem grijă. Convingerea mea este, că există un singur medicament pentru el. Vinul. La fel şi pentru pietist. Pentru că puritanul este un pietist devenit terorist, iar pietistul e un puritan plângăcios. Pietistul e bisericos, îşi dă ochii peste cap. Colecţionează poze obscene în secret, bea, dacă nu-l vede nimeni, mai ales rachiu, crezând că aceasta este păcat mai mare, şi deci cade în groapa mai mare. Pietistul trăieşte astfel încât pereţii camerei lui ard neâncetat în roşu aprins de ruşine. Pereţii camerei puritanului sunt galben-palide, pentru că nu îndrăzneşte să se trădeze nici chiar dacă este singur. Doar în sinele lui! O, săracul de tine, ce milă te poate salva, dacă nu vinul?
(...)

Traducere de Hubbes László-Attila

Fondé en 2002, le groupe KLEZTORY mélange le klezmer, le bohémien et une subtile touche de jazz pour créer une musique vibrante. Le 6 mars 2007, a eu lieu le lancement de l’album « Nomade » au restaurant Le Lion d’Or, endroit unique de rencontre pour les mélomanes de Montréal. Après un 5 à 7 réservé aux médias, les admirateurs du groupe ont eu la chance d’assister à un spectacle gratuit. La musique KLEZTORY représente un témoignage mélodique de la richesse spirituelle et créative de l’Europe de l’Est.

C’est le troisième album qui rend hommage aux racines folkloriques de la musique juive et tzigane. Le premier album « Kleztory - Musique klezmer » est paru en 2003 et le second est né en 2004 d'une originale collaboration entre KLEZTORY et l’orchestre à cordes I MUSICI de Montréal.

« Nomade » n’est pas seulement un titre. C’est le caractère d’une musique qui provient d’une existence dramatique. C’est l’esprit errant qui a sillonné des espaces historiques et géographiques, tout en gardant sa vitalité et son éclat unique. La musique klezmer est propre aux musiciens juifs itinérants qui jouaient dans des fêtes aux XIXe et XXe siècles. Leur pèlerinage à travers les pays de l’Europe de l’Est est devenu un vrai phénomène musical qui s’est enrichi par les musiques populaires locales.

La joie de vivre libre et de chanter se fait sentir lors des spectacles de la formation musicale KLEZTORY. Une empreinte d’humour donne à leur show l’effet d’une brise rafraîchissante. Le dialogue de la clarinette avec le violon est pointé par les accords graves de la contrebasse, par les rythmes de la guitare et par les trilles de l’accordéon.

KLEZTORY : cinq artistes qui apportent leur savoir et leur note personnelle. Le guitariste Alain Legault est un chansonnier épris par la chanson francophone, la musique tzigane, klezme et swing manouche; il est le fondateur du groupe Swing Dynamique. Le contrebassiste Mark Peetsma est reconnu entre autres pour son chapeau charismatique et pour son implication dans de nombreux projets; il joue avec divers artistes poètes et participe à des trames sonores. Le clarinettiste Airat Ichmouratov a participé à de nombreux ensembles de musique de chambre en Europe et il est le fondateur du Trio Muczinski qui a remporté le grand prix du Festival national de musique du Canada en 2002; il suit présentement un doctorat en direction d’orchestre à l’Université de Montréal. La violoniste d'origine russe Elvira Misbakhova poursuit une carrière de soliste et de chambriste comme musicienne classique et elle a débuté un doctorat en interprétation à l’Université de Montréal. L’accordéoniste français Henri Oppenheim a étudié la composition, la théorie et l’orchestration pour compléter une solide expérience d’autodidacte au piano, à la guitare, à la batterie et aux percussions. Il est connu comme compositeur et accompagnateur pour des chanteurs, directeur musical et arrangeur-réalisateur; ses activités de compositeur englobent la musique contemporaine, électroacoustique, populaire et klezmer.

Tous les cinq musiciens du groupe KLEZTORY ont une formation en musique classique. « Nomade », leur dernier album, propose 10 arrangements novateurs qui mettent en valeur des chansons traditionnelles. Les autres six mélodies sont des compositions originales.

Je vous invite à découvrir la vibration, la joie de vivre et la mélancolie de la musique juive et tzigane de l’Europe de l’Est. Album en vente dans les librairies.

Nomade de KLEZTORY

1 - Tsiveles Bulgar (Trad.)
2 - Henri's Medley (Trad.)
3 - Tears of Isreal (Trad.)
4 - Hutchison Street Khosidl (H. Oppenheim)
5 - Rusishe Sher (Trad.)
6 - Andy's Ride (Trad.)
7 - Kolomeyke (Trad.)
8 - Song of the Dead Sea (A. Ichmouratov)
9 - Hakitia (H. Oppenheim)
10 - Papirosn (H. Yablokoff)
11 - Der Yid in Yerusholayim (Trad.)
12 - Simha's Freylakhs (A. Ichmouratov)
13 - A Glazele Vayn (Trad.)
14 - Zol Zayn Gelebt (Trad.)
15 - Die Goldene Khasene (Trad.)
16 - Yedid Nefesh (S. & E. Zweig)

PHOTO : Courtoisie www.kleztory.com

Unul dintre cei mai mari gânditori metafizici ai secolului 20, Béla Hamvas s-a arătat interesat de domenii variate, studiind literatura, istoria culturală, istoria ştiinţei, psihologia, filozofia şi limbile Extremului Orient. Era un non-conformist ale cărui puncte de vedere estetice au fost atacate de către György Lukács, ceea ce a dus la interzicerea publicării operelor sale după 1947. Majoritatea scrierilor sale au fost publicate postum, începând cu anii 1980.

O biografie pe scurt

1897 se naşte la Eperjes (în acel timp în Ungaria); familia se mută mai târziu la Pozsony (astăzi Bratislava, Slovacia)
1915-1917 este rănit de două ori în timpul Primului Război Mondial pe frontul Austro-Ungar - Rus
1919 refuzul tatălui său de a depune jurământul de credinţă necesar obţinerii cetăţeniei slovace duce la expulzarea familiei din Slovacia la Budapesta
1919-1923 studiază filologia germană şi ungară la Universitatea din Budapesta
1923-1926 jurnalist pentru cotidienele Budapest Hírlap şi Szózat
1927-1948 bibliotecar la Biblioteca Centrală din Budapesta
1935-1936 împreună cu Károly Kerényi, fondează Sziget (Insula), un cerc de jurnalişti şi intelectuali
1937 se căsătoreşte cu scriitoarea Katalin Kemény
1940-1944 chemat să-şi îndeplinească serviciul militar; este trimis pe frontul rusesc în 1942; reuşeşte să supravieţuiască
1945 casa sa este lovită de o bombă; biblioteca personală şi manuscrisele sunt distruse
1945-1948 editor al Leaflets of the University Press
1948 inclus pe lista persoanelor interzise, este forţat să-şi părăsească slujba şi să lucreze pe şantiere
1948-1951 calificarea sa oficial drept muncitor
1951-1964 muncitor necalificat în fabricile din Bokod, Inota şi Tiszapalkonya
1964 se pensionează la vârsta de 67 ani
1968 moare şi este înhumat în Szentendre, Ungaria

Béla Hamvas şi-a găsit modalitatea de exprimare în eseu, un gen în acelaşi timp literar şi filozofic. Eseurile sale din perioada timpurie au fost publicate în Magyar Hüperion (1936, Hyperionul maghiar), care a marcat sfârşitul primei sale perioade de gândire, a urmat Szellem és egzisztencia (1941, Spirit şi existenţă), un eseu despre filozofia lui Karl Jaspers, unul din principalii inspiratori pentru gândirea lui Hamvas. A publicat o selecţie de eseuri despre literatură, psihologie, filozofie şi istorie culturală în A láthatatlan történet (1943, Povestea invizibilă). Analizând criza spirituală din acele vremuri, Hamvas citeşte mult despre tradiţia metafizică, despre cunoaşterea spirituală colectivă a omenirii aşa cum este ea transmisă prin cărţile sacre. Colecţia pe care a coordonat-o Scientia Sacra (primele şase volume, 1942-43) a servit la direcţionarea atenţiei acelor vremuri înspre filozofia Extremului Orient (Upanisade, Tao Te King, Cartea Tibetană a Morţii şi altele) precum şi misticismul european. Din 1945 Hamvas se implică în renaşterea spirituală care a durat trei ani, timp în care a editat colecţia Leaflets of the University Press, a ţinut conferinţe şi a publicat studiul metafizic Anthologia humana: Ötezer év bölcsessége (1946, Anthologia Humana - Înţelepciunea celor cinci milenii), a cărei a patra ediţie a fost interzisă, retrasă şi distrusă de către regimul comunist. Eseurile scrise împreună cu soţia sa despre istoria artei Forradalom a művészetben: Absztrakció és szürrealizmus Magyarországon (1947, Revoluţia în artă: abstracţie şi suprarealism în Ungaria) trec în revistă arta maghiară de la Károly Ferenczy, Tivadar Csontváry Kosztka şi Lajos Gulácsy până la activitatea "Şcolii Europene." Hamvas a văzut în suprarealism şi arta abstractă moştenirea magiei, acea "prezenţă utremurătoare a unei existenţe mai înalte", opusă artei "realiste". Acest concept al artei moderne a fost atacat de către ideologul marxist György Lukács, iar Hamvas a fost concediat din bibliotecă şi nu s-a mai putut face auzit în tot restul vieţii sale. Lucrările sale au fost  publicate în samizdat.
Eseurile sale îşi trag seva din tradiţie, simţul umorului care răzbate din ele fiindu-le conferit de către cunoştinţe temeinice, iar umorul, la rândul său, le conferă libertatea. Unicornis, Titkos Jegyzőkönyv, Silentium (1948-51, Unicornul, Protocolul secret, Silentium) au fost publicate doar în 1987, dar au fost scrise în acelaşi timp cu marele roman al lui Hamvas, Karnevál (Carnaval, 1948-51, publicat în 1985). Acest Opus Magnum, numit şi "catalog al sorţii", o "comedie umană", se întinde de-a lungul continentelor şi vremilor, în Cer şi Infern. Trei dintre romanele de mai mici dimensiuni ale lui Hamvas, Szilveszter (1957, Revelionul), Bizonyos tekintetben (1961, Dintr-un punct de vedere), Ugyanis (1966-67, De aceea) au fost publicate împreună în 1991, fiind urmate de colecţia sa de eseuri, Patmosz (1959-1966; Patmos) în 1992, al căror titlu face referire la exilul Apostolui Ioan pe insula Patmos, iar partea a doua din Scientia Sacra: az őskori emberiség szellemi hagyománya II. rész: A kereszténység (1960-64, Scientia Sacra - Moştenirea spirituală a omenirii. Partea II:  Creştinismul) a fost publicată în 1988.

Prezentare redactată de Sütő Zsolt în cadrul e-projectului HamvasBéla.org
Traducere  de Lucia şi Adrian Bude

(textul original se poate citi pe adresa internet:  http://hamvasbela.org/main/mainro.html)

Marius Dobrin s-a născut la Craiova şi, conform autobiografei de la finele cărţii (*), nu a fost niciodată plecat mai mult de două săptămîni din acest oraş (memorabilă mărturisire!).
Este cronicar de film - a publicat un volum de cronici („Povestea noastră cea de toate filmele”, Ed. Aius, 2004), are altul în pregătire - , prozator obsedat de comunicarea pe internet („Poveşti din... icq”, Ed. Aius, 2005), director de revistă culturală on-line (bilunarul Pasager, la www.geocities.com/revista_pasager) şi... inginer cît se poate de activ în profesie. Mai presus de toate, este pasionat de recuperarea acelei părţi a memoriei locurilor şi oamenilor care a fost ocultată de comunism.

Rod al studierii fondului Primăriei Craiovei al Arhivelor Naţionale, cartea cuprinde eseuri despre Craiova anilor 1911-1918. Excepţie fac textele reunite în Addenda, care se referă la perioada interbelică.

În anii 1913-1915, Craiova este un oraş de 50 de mii de locuitori. Salariul lunar al unui profesor de liceu este 420 lei, al unui medic secundar la un Sanatoriu de boli mintale, 200 lei, iar al unui instalator, 120 lei. Pîinea franzelă obişnuită, în greutate de 1 kg, costă 0,35 lei. |igările „Principele Carol I”, vîndute cîte 10 la un pachet, costă 6 lei / 100 buc. La restaurant, vinul de Drăgăşani se vinde cu 12 lei / 5 sticle. O pereche de pantaloni costă 2,50 lei. O călătorie cu trenul accelerat pe ruta Craiova-Bucureşti şi retur, la clasa I, costă 27 lei, dar profesorul şi medicul beneficiază de 50% reducere. Preţul unei călătorii cu birja este 2 lei, iar al unei călătorii cu autobuzul care leagă gara de centrul oraşului, 0,50 lei. Instalarea unui post telefonic costă 150 lei. Abonamentul telefonic: 43,75 lei / 4 luni. Un loc rezervat la Teatrul Cinema Modern, la o reprezentaţie extraordinară a unei celebre dive pariziene, costă 5 lei.
Cartea cuprinde informaţii despre şcolile oraşului, despre înfăptuirea canalizării, introducerea tramvaiului, organizarea transportului, a serviciului sanitar, despre funcţionarea sistemului electoral, a societăţilor culturale, a asociaţiilor profesionale, despre firmele comerciale şi activitatea industrială. Prezintă, de asemenea, figuri marcante de politicieni, de filantropi, de doamne influente.

Un capitol e dedicat ocupaţiei germane, care a durat, la Craiova, de la 7 noiembrie 1916 la 17 noiembrie 1918. Surprinzător este că în perioada ocupaţiei, chiar dacă viaţa oamenilor era grea, s-a păstrat o aparenţă de legalitate. Abuzurile militarilor din armata de ocupaţie atrag reclamaţii la Comandatura germană. Rechiziţionările se fac cu încheierea unor acte justificative. În acelaşi timp, serviciul de salubritate şi serviciul de ecarisaj continuă să funcţioneze, iar în două cazarme şi în liceul Carol I se introduce iluminatul electric, o noutate pentru Craiova.

Concluzia generală este că societatea rom`nească a Vechiului Regat a fost mai avansată decît ne-a lăsat propaganda comunistă să credem.

Meritul autorului este nu numai acela de a fi dezgropat date din arhive prăfuite, ci şi de a le fi prezentat coerent, cu evidenţieri de amănunte surprinzătoare, clădind o panoramare captivantă a Craiovei de-acum aproape un secol.

(*) Marius Dobrin, În căutarea memoriei, Ed. Aius, Craiova, 2003.

Notre univers culturel regorge d’auteurs extraordinaires. Notre mémoire collective est riche, et pourtant, il y a comme un malaise, une subtile indignation, qui porte de plus en plus à la réflexion, non seulement chez les intellectuels, mais dans toutes les franges du tissu social.  En effet, comment expliquer qu’un homme et auteur de la trempe d’un Jean-Charles Harvey, par exemple, soit à ce point mis à l’écart du monde des idées et de la littérature en général? N’est-ce pas une honte également de laisser Philippe Panneton, dit Ringuet, enfermé dans le sacro-saint « Trente Arpents » alors qu’il est, comme Jean-Charles, un poète délicat, qui allie la splendeur orientale à des sentiments universels?  Auteurs méconnus, et pourtant talentueux, voire célèbres : Quel paradoxe! Quel affront à notre mémoire collective!

Trifluvien d’origine et ensuite montréalais, Philippe Panneton, dit Ringuet, est un célèbre écrivain canadien-français, homme de théâtre profondément méconnu, et auteur du roman « Trente arpents ». Cette œuvre, aussi belle et vivante soit-elle, devient très réductrice si on ne regarde qu’au travers cette lunette. Fait troublant : il est absent des anthologies poétiques et illustre inconnu en ce sens. En effet, qui connais « la tour du rêve? » ou « leurre exquis? » ces deux poèmes sublimes de Philippe Panneton?   Pourtant, nos origines sont une vaste mosaïque qui n’a que faire des hégémonies politiques ou autres. Le jour où on aura compris cela, on pourra peut-être faire quelque chose de sain de notre culture.

En somme, tel un monde oublié, Philippe Panneton souhaite nous faire réfléchir à nos origines par l’entremise de son excellent livre : Un Monde était leur Empire, soit notre préhistoire américaine. En effet, avez-vous remarqué que nous nous intéressons beaucoup plus à l’Europe qu’à l’Amérique?  En effet, nous sommes bien un peu européens malgré notre transplantation il y a quelques siècles en sol québécois. Toutefois, Ringuet estime que nos commettons de ce côté quelques exagérations et que nous traitons ainsi de façon cavalière tout un peuple, soit les civilisations qui se sont développées sur notre continent et territoire québécois avant même l’arrivée des Blancs.  Ces civilisations doivent retenir notre attention, car ce sont des sociétés qui ont connu un niveau de raffinement intéressant et constituent nos racines les plus profondes. En effet, les empires Mayas, la civilisation des Incas et des Mexicains par exemple, ont été largement ignorés et Ringuet, par ce livre  Un monde était leur Empire, éclaire notre lanterne.

Philippe Panneton (1939-1970) a, depuis la publication de Trente Arpents chez Flammarion, jeté la pierre de base de la littérature canadienne-française. Tous les manuels et doctrines littéraires s’entendent pour qualifier de remarquable l’œuvre de Philippe Panneton. Ensuite viendra le nouveau livre de Ringuet paru aux Éditions Variétés : Un monde était leur Empire, non pas un roman mais un ouvrage de vulgarisation, un livre illustré de cartes qui traite de la naissance et de la mort des empires que le pays a vu défiler au cours de son histoire. Des empires qui ont compté parmi les plus grands au monde et qui fera de cet ouvrage un livre de référence exceptionnel.  Ringuet historien? Oui et non. Il ne délaisse pas le roman et continue à exciter l’imagination par la formidable aventure qu’inspire la quête des hommes venus d’Asie, il y a quelque vingt mille ans et qui ont édifiés des civilisations et dont les vestiges  demeurent encore parmi nous.

L’apport intellectuel qu’ajoute Un monde était leur Empire fourni quelque chose de remarquable chez nous. La pensée maîtresse de « Trente Arpents »,  soit la terre nourricière, éducatrice de l’humanité est ainsi respectée dans « Un monde était leur empire ».  Bref, ce livre est très instructif, intéressant et  synthétise la préhistoire américaine d’une façon unique, propre à Ringuet. Bien que radical, et même très radical par moment, l’ouvrage puise dans notre société, notre culture, des rapprochements intéressants, et il est quasi-impossible de ne pas lier ce livre au discours de « Trente Arpents », livre riche d’émotions, rempli d’amour pour le Québec, et qui demeure pour le paysan, rempli de lyrisme et de beauté pour la terre canadienne. Ce charme grandiose de la terre s’allie, à la lecture de l’ouvrage passionnant de « Un monde était leur empire » et la somme des deux devient ainsi une révélation favorisant une réflexion profonde sur la nature universelle de nos racines communes.