Les spécialistes en poésie se mettent d’accord que l’élément clé de cet art soit le choix des mots. À ce qu’on dit dans les traités de théorie, la poésie nous offre encore un des plus efficaces moyens de toucher aux contradictions de notre monde. De nos jours, le poète a perdu son statut de vedette dans la cité des lettres, la place étant occupée par des romanciers et des dramaturges. Néanmoins, il reste le roi de l’art d’écrire. Selon les Grecs, la poésie seule peut être considérée comme de la véritable littérature, ce genre de produit fait des mots et destiné à l’enchantement de l’esprit humain.

Faites un sondage parmi ceux que l’on considère d’emblée des lecteurs avisés : vous aurez du mal à obtenir le nom de quelque poète contemporain qu’il soit. Demandez aux acheteurs de livres quels sont leurs dernières acquisitions : il sera peu probable que leur choix se soit arrêté aux livres de poésie. Allez à l’Université dans un cours de lecture de la poésie : l’effectif des étudiants est le moins nombreux.

Les poètes forment encore plus qu’avant une secte ésotérique, dont les membres écrivent, se connaissent et se lisent entre eux. Pourquoi lit-on si peu de poésie? Parce que, mis à part un goût inné pour ce genre de texte, sa lecture exige une culture particulière, sinon une éducation littéraire spéciale. Les livres de poésie ne sont pas des livres de chevet : leur lecture se réclame surtout de l’intellect.

Est-ce vrai que le romancier, à la différence du poète, gaspille moins de temps à la recherche des mots? Que ses livres ne font qu’effleurer les drames humains? Que le romancier ne représente pas la voix de la cité? Qu’il n’est qu’un simple amuseur?

L’épaisseur des livres qui font maintenant la une des journaux justifierait une telle impression. Comment se pencher sur chaque mot comme un orfèvre sur une longueur de six cents pages? Comment extraire l’essentiel des histoires qui s’étirent à cause, surtout, des explications sur la couleur du tapis de la chambre à coucher? Comment demander à un romancier de faire peu du moult, lorsque son souci est de contrecarrer les télés séries, d’offrir des histoires tout aussi savoureuses que les novellas sud américaines?

Si le romancier reflète encore les drames de son temps, alors ce sont les temps qui se sont extrêmement pervertis. Faites une liste avec les sujets à la mode : elle ne sera pas longue, mais, par contre, elle sera très sanglante. À cela, on ajoute un retour au gothique, au roman de mystères et de sorcelleries qui faisaient le délice des châtelaines du Moyen Âge. Les exemples sont trop connus pour en fournir encore.

Je suis romancière. Je n’ai jamais été une grande lectrice de poésie : en disant cela, je témoigne de mon goût des futilités. Depuis toujours, j’ai été une lectrice presque exclusive de textes en prose. Chaque fois que je commence une poésie, mon esprit se prépare comme pour une véritable épreuve : chaque strophe me donne la sensation que je suis devant l’oracle de Delphes.

Le roman comme genre littéraire commence néanmoins à me fatiguer : ces derniers temps, j’ai lu si peu de bons livres que je me sens totalement découragée par cet art. Je suis surtout affligée par mon impuissance, mon incapacité de dire des choses vraies, qui me contentent moi-même avant de toucher les autres. Ce n’est pas surtout le travail des autres qui me décourage, mais mes propres livres. Malgré ma grande timidité devant la poésie, j’ai pensé à y recourir, si cela me garantissait que je puisse aller au-delà de la surface des choses. Je connais des exemples de poètes qui sont devenus de très bons romanciers. Mais qu’en est-il des romanciers devenus poètes? Je n’en connais pas la réponse, et si vous la savez, je vous saurais gré de m’en offrir des exemples.

Dire que, découragée, je vais renoncer à l’écriture, serait ne pas connaître l’orgueil d’un écrivain et ses ambitions. Un écrivain ne s’arrête jamais, même lorsqu’il a l’évidence qu’il écrit mal. L’écriture est un cercle vicieux d’où vous ne sortez que les pieds devant. Je vais probablement continuer à produire de la prose, en espérant que chaque nouveau jour sera celui de la grande illumination, le jour du petit bouquin de la délivrance.

Sfârsit de an într-un „service” al unui concesionar de automobile. Prima zapada, venita cu întârziere, mi-a reamintit ca nu am pus pneurile de iarna la masina. Un telefon urgent si sînt programat în ultima zi lucratoare a anului. Tot e bine, mi-am zis, nu cred sa mai astept la cozi interminabile. M-am înselat! Sala de receptie a companiei era ticsita de clienti cu tot soiul de probleme. Cu totii, ca si mine, lasasera totul în ultima clipa.

Trag un numar de ordine si ma asez la coada în spatele unei doamne agitate, care rasfoia, asemeni unui prestidigitator, un teanc de documente, vorbind singura, vizibil nemultumita. La minora mea problema, nu am nevoie de scenariu si regie. În fata unui monitor, un functionar într-o tinuta impecabila, costum, cravata asortata, batista în buzunarul de sus al hainei, parea mai degraba un înalt functionar de la o Banca Internationala decât un biet functionar esuat în spatetele unui „comptoire” al unei modeste companii. Ce m-a izbit la prima vedere era zâmbetul cu care plecau toti cei care treceau prin fata lui. La o asemenea tinuta de gala, banuiam un om lipsit de umor. Eroare!

Ma numesc Jean-Marc, cu ce va pot fi de folos? La întrebarea tipica în asemenea ocazii îmi spun la rându-mi numele si scopul vizitei. Ma informeaza ca schimbarea pneurilor va dura aproximativ o jumatate de ora. Îl rog sa-i spuna mecanicului ca am pus în portbagaj patru saci de plastic în care doresc sa puna vechile roti. Dupa ce îi prezint documentele masinii, îi dau cheia si iau loc pe un scaun, frunzarind multimea de ziare si pliante ce se aflau pe o masuta alaturata. L-am urmarit de câteva ori, abandonând lectura. Pentru fiecare client avea o gluma, o vorba de duh. Am dedus asta dupa mimica destinsa a clientilor carora le oferea serviciile. Nu de putine ori râsetele spargeau linistea salii. Si mai era ceva ce îmi scapase la prima vedere: vreo duzina de functionari, asezati în spatele unor birouri doldora de hârtii, trageau cu urechea la „show”-ul lui Jean-Marc. Stiau ei ce stiau!

Surprinzator de punctual, dupa o jumatate de ora ma aud strigat de Jean-Marc. Masina dumneavostra este gata de drum, pneurile au fost schimbate, reglajele aferente au fost facute. A intervenit însa o mica problema: mecanicul a aruncat din greseala vechile roti la gunoi. Nu se poate, i-am raspuns aproape tremurând! Nu facusem cu ele decât câteva mii de kilometri, am început a ma vaicari. În cazul asta va trebui sa-mi dati altele noi, dumneavoastra sunteti responsabil; v-am spus de la început ca am patru saci în portbagaj pentru a pune rotile. Da, dar stiti, se mai întâmpla, îmi spune pe o voce blajina Jean-Marc. „Se întâmpla”, platesti, i-am taiat-o scurt! Cei din sala si cei de la birourile din spatele „comptoire”-ului au început mai întâi sa zâmbeasca, apoi sa râda, privindu-ma compatimitor. A fost o gluma, o drege, rotile sunt în sacii pe care i-ai adus si se afla în portbagaj, asa cum ai dorit. Mi s-a luat o piatra de pe inima. Regretam sincer lipsa mea de umor, luând de buna gluma.

Trec la cuier sa-mi iau haina, când un personaj ce pare foarte important, cel putin dupa alaiul care îl însotea, intra în sala de receptie, îndreptându-se spre încaperea unde se aflau birourile. Ca la o comanda misterioasa, toti s-au ridicat în picioare, inclusiv Jean-Marc, bineînteles, care sfios, cu mâinile lipite de corp, parea a face parte dintr-o garda militara ce da onorul unui mare sef de stat sosit pe un aeroport. Ai si tu nasul tau, mi-am zis în gând. „Le Grand Boss”, pentru ca el era personajul important, trecea pe la fiecare, strângându-le mâna si urându-le traditionalul: „Bonne Année”. Liniste mormântala, clientii privind si ei curiosi acest ceremonial instantaneu. Jean-Marc parea ca nici nu mai respira de emotie, vizita parând neanuntata. Dupa ce „Le Grand Boss” îi strânge si lui mâna urându-i cele cuvenite, ramâne ca o statuie. A sosit momentul sa-i dau replica. Strig cât pot de tare, asa ca sa ma auda toti: „Jean -Marc, acum câteva minute mi-ai spus ca tu esti „Le Grand Boss” în aceasta companie”. Stupoare! Se uita unii la altii, cu totii la personajul important venit în vizita, care începând sa râda, da tonul. Adevaratul „Le Grand Boss” se îndreapta spre mine întinzându-mi mâna peste „comptoire”, urându-mi „Bonne Année!”. În harmalaia stârnita de replica mea îl vad pe prietenul Jean-Marc, pendulând aratatorul spre mine în semn de „mai vii tu pe aici”...

La Harvard Divinity School, prin stradania pr. prof. Theodor Damian, directorul Institutului de Teologie si Spiritualitate Ortodoxa din New York si a domnului Marian Simion, assistant director la Boston Theological Institute, s-a organizat pentru prima data în acest prestigious loc de cultura un simpozion dedicat poetului român Mihai Eminescu.

Si totusi, în Statele Unite acesta nu este primul simpozion “Eminescu”. În anul 1994, Institutul Român de Teologie si Spiritualitate Ortodoxa, printre alte actiuni culturale, a initiat si organizarea, la fiecare început de an, a unei manifestari cultural-stiintifice în onoarea poetului national. Al doilea volum retrospectiv, dupa mai multe astfel de celebrari, “Eminescu 2000. Aniversari newyorkeze”, directorul Institutului si initiatorul Simpozionului, îl deschidea chiar cu articolul “De ce îl sarbatorim pe Eminescu?” In anii în care, o parte (totusi neînsemnata) dintre cei ce doresc cu tot dinadinsul sa fie originali si scriu articole în care, daca ar fi sa-l parafrazam chiar pe poet, acestia nu îl coboara nicidecum pe el, ci se coboara pe ei însisi, în acesti ani, deci, iata ca, dincolo de ocean, românii nu-si uita originile si nu uita mai ales ca noi suntem azi ceea ce suntem - în ceea ce priveste limba si spiritualitatea noastra - numai prin limba si spiritualitatea lui Eminescu.

Aici, la New York, pentru românii americani, simpozionul Eminescu a devenit o manifestare asteptata. Participantii vin deopotriva din SUA si România pentru a-si împartasi din experienta exegezei operei eminesciene.

Iata însa ca acum, la initiativa celor doi organizatori, Th. Damian si Marian Simion, un român cu suflet mare si cu o inteligenta si cultura de exceptie, prestigioasa universitate Harvard a reunit cercetatori si traducatori ai operei eminesciene din New York, din Boston, din Philadelphia, precum si de la universitati din tara.

În preziua simpozionului, seara, a avut loc o receptie la Holly Cross School of Theology, Brookline, unde participantii au avut ocazia sa se cunoasca reciproc.

Astfel, în ziua de 13 ianuarie, cu doua zile înainte de aniversarea a 156 de ani de la nasterea poetului, lucrarile prezentate în cadrul simpozionului au avut menirea de a demonstra înca o data (daca mai era nevoie) ca de peste un secol si jumatate opera poetului este tot mai vie si ca este capabila de a ne dezvalui noi si noi fatete.

A doua zi dimineata, într-o sala eleganta, cu tablourile fondatorilor privindu-ne de peste timp, l a Harvard Divinity School a început omagierea poetului. Tema Simpozionului – “God in the Poetry of Europets Last Romantic, Mihai Eminescu” a oferit prilejul participantilor sa se aplece asupra unei laturi a operei eminesciene nu dintre cele foarte frecvent abordate.

Ma voi opri în continuare asupra unora dintre lucrarile prezentate. Astfel, prima lucrare “The longing for God in Eminescu’s Poetry”, expusa de preotul si profesorul de filosofie Theodor Damian, s-a axat pe “dorul de Dumnezeu”, asa cum l-a descoperit cercetatorul în poezia lui Eminescu. Plecând de la versurile din “Codru si salon”, Th. Damian îl combate aici pe criticul Alexandru Melian care, în volumul Univers deschis, considera ca poetul se referea în poemul amintit la moartea copilariei sau a idealuilui iubitei. Th. Damian merge însa mai departe în profunzimea trairilor eminesciene si analizând textul în contextual lui apropiat si departat, argumenteaza ca nu la moartea copilariei se referea poetul, nici la cea a iubitei, ci la conditia existentiala primordiala a omului, la starea paradisiaca pierduta o data cu pacatul originar. Astfel, autorul prelegerii, prin calitatea sa de teolog si deci de profund cunoscator al cartii sfinte, concluziona ca tEminescu a fost un credincios” si ca el este chiar “mult mai teolog decât pare”.

Abordând cealalta latura a cretiei eminesciene, proza si cu deosebire basmul Fat Frumos din lacrima, autoarea reportajului de fata ajunge la aceeasi concluzie, basmul eminescian fiind, în opinia mea, înca o dovada certa ca Eminescu a fost un om cu profunda credinta în Dumnezeu. Am demonstrat aceasta, plecând de la modalitatea, opusa celei din folclorul românesc, de a dobândi un copil în cazul cuplului fara urmasi. Prin opozitie cu practicile ce amintesc de ritualurile pagâne, tânara împarateasa dobândeste prunc din lacrima Maicii Durerilor, iar acesta va fi apoi permanent vegheat de cea care îi ajutase venirea pe lume. Numeroase capitole vor dovedi afirmatia de mai sus, fie si daca ne gândim numai la un alt episod, opus celei nasterii eroului, la învierea sa care nu urmeaza nici de data aceasta schema traditionala (cu apa vie si apa moarta), ci se face de catre Iisus, “fratele” eroului, fratele omului, cel nascut de Maica Sfânta.

Si preotul profesor Nicolai Buga, din Philadelphia, a subliniat latura profund crestina a creatiei eminesciene în lucrarea sa intitulata “Images of God the Father in Eminescuts Poetry and Thought”.

Perceput ca un adevarat “sfânt român”, lui Eminescu i-a fost închinat chiar un “Acatist” si, în continuare, Marian Simion l-a citit pentru cei prezenti din volumul “Acatisier – Sinaxar. Sfinti români (Colectia Isihasm, 2000), subliniind si demonstrând prin lectura ca “Acatistul lui Mihai Eminescu” îmbina fericit limbajul vechi al lui Antim Ivireanu cu cel al lui Eminescu.

Tema simpozionului a fost însa mult largita de catre alti vorbitori, acestia abordând si alte aspecte ale creatiei eminesciene. De remarcat sustinerea de catre prof. Anca Sîrghie de la Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu a unei lucrari ce viza relatia poetului cu monarhia, autoarea plecând de la un manuscris eminescian (o a patra versiune a poemului “Criticilor mei”) descoperit în Biblioteca româna de la Freiburg.

Cu un mare interes a fost urmarita expunerea profesorului Doru Tsaganea referitoare la activitatea de jurnalist si gânditor a lui Mihai Eminescu, vorbitorul subliniind extraordinara satisfactie estetica si stiintifica pe care a avut-o la parcurgerea articolelor publicate în ziarul Timpul de Mihai Eminescu, comparându-l chiar cu cei mai mari columnisti americani de astazi. Impresia puternica a cercetatorului s-a bazat, printre altele, pe faptul ca articolele scrise de Eminescu acum cca130 de ani sunt înca de mare actualitate. Astfel, luând pe rând domeniile abordate, profesorul Tsaganea s-a oprit în special la cele economice (în care jurnalistul nu se rezuma la studii, ci dezvolta si teorii de mare interes). O alta latura a interesului gazetarului a fost politica internationala, Eminescu dovedind si aici o deplina cunoastere si întelegere a politicii internationale a vremii.

Simpozionul dedicat lui Eminescu a demonstrat înca o data, daca mai era nevoie, extraordinara putere de cuprindere a gândirii scriitorului.

Desigur, talentul deplin l-a dezvaluit Eminescu mai ales în poezie si de aceea organizatorii manifestarii au tinut ca în primul rând poezia eminesciana sa fie facuta cunoscuta printre studentii de la Harvard. Aceasta promovare a poeziei românestin nu se putea face însa printre vorbitorii de limba engleza decât numai în traducere. De aceea, oapetele de onoare al Simpozionului a fost traducatorul Adrian George Sahlean, cel ce s-a aplecat cu deplina întelegere si talent pe versul eminescian, demonstrând audientei prin lectura câtorva poeme, printre care si adevarata piatra de încercare pentru un traducator, “Luceafarul”, ca în traducerea sa, Eminescu suna în limba engleza …“eminescian”. Pentru a-i cinsti talentul, organizatorii i-au oferit apoi lui Adrian Sahlean o placa si o diploma de merit, iar inginerul Cristian Pascu, presedintele Societatii “Dorul” i-a înmânat medalia “Eminescu”, medalie creata de acesta cu ocazia “anului Eminescu” si oferita de atunci la mari personalitati românesti si straine.

Manifestarile dedicate poetului national nu s-au rezumat însa numai la simpozion. A doua zi, pe 14 ianuarie, la Biserica româneasca Sfânta Parascheva, prin bunavointa preotului Nicolae Simion, credinciosii români au avut prilejul, dupa sfânta slujba, sa asculte a doua parte a acatistului dedicat lui Eminescu, din volumul prezentat de Marian Simion cu o zi înainte, de data aceasta în lectura preotului paroh si o evocare a marelui poet de catre Th. Damian. A urmat recitarea poemului “Luceafarul” de catre Adrian Sahlean ti prezentarea istoriei celei mai vechi societati românesti de pe meleagurile americane, societatea “Dorul”, precum si cea a crearii “medaliei Eminescu” de catre presedintele societatii. O sarbatoare sub semnul poetului nu se putea încheia decât cu romante pe versurile eminesciene, solista Iosefina Popa încântându-ne urecile si sufletul cu glasul sau armonizat cu versurile poetului.

Ca o concluzie pentru a încheia prezentarea succincta a sarbatoririi lui Eminescu la Harvard îl voi cita pe profesorul Tsaganea care insistase în expuerea sa pe faptul ca a fost, desigur, o onoare pentru participanti sa vorbeasca despre Eminescu la o universitate de un asemenea prestigiu, dar a fost totodata o onoare si pentru universitatea Harvard sa gazduiasca un simpozion dedicat unuia dintre cei mai de seama poeti europeni.

Din capul locului, trebuie, argumentat titlul acestui scurt eseu. România a fost întotdeauna un spatiu european, datorita pozitiei ei pe continent. Odata cu procese de sovietizare din secolul trecut, ea devenise o natiune sovietica. Dupa fenomenele anului 1989 ce au avut loc în blocul comunist, inclusiv în tara noastra, care au dus la caderea sistemelor comuniste din tarile dominate de gândirea politica sovietica, România a început un nou curs de organizare politica, institutionala si constitutionala, apropiindu-se de gândirea politica europeana.

În rândurile urmatoare voi avea în vedere câteva evenimente istorice, care au dus la sovietizarea României si cum a ajuns ea astazi sa stea la aceeasi masa cu „europenii”.

Prezenta partidului comunist în România este datata de pe la 1920, însa, odata cu intrarea trupelor sovietice în România si semnarea armistitiului din septembrie 1944, prezenta acestui partid s-a facut din ce în ce mai simtita. Datorita crizelor de razboi, prin care trecea populatia României, în anul 1944, liderii si simpatizantii Partidului Comunist, sprijiniti de armata sovietica începusera sa îsi consolideze o popularitate în rândul constiintei politice si a cetatenilor, în special a taranilor care doreau sa fie împroprietariti.

În martie 1945 Vâsinski, emisar personal al lui Stalin, impune un guvern – compus din majoritate comunisti – condus de Petru Groza. Partidele istorice, PNL si PNT aveau o participare formala la guvernare, pâna în 1947 când sunt scoase de guvernare. Dupa scoaterea acestor doua partide de la guvernare, practic, începe procesul de sovietizare a României. Un an mai târziu începe procesul de purificare si epurare a masei politice si a celor care stateau în calea sistemului. Toti care se împotriveau Partidului si sistemului politic erau arestati si întemnitati în puscariile comuniste, instaurându-se astfel teroarea. Astazi, tomuri întregi despre anihilarea libertatii de gândire stau drept marturie ale acelor vremuri. Multi fosti detinuti politic pot vorbi despre tratamentele de educare si reeducare aplicate în închisorile comuniste.

Gheorghe Gheorghiu-Dej preia puterea Partidului Comunist (P.C.) pâna în martie 1965, când moare. În fruntea P. C. este numit cizmarul Nicolae Ceausescu, proclamat câtiva ani mai târziu primul presedinte al României.

Înca din timpul lui Gh. Gheorghiu-Dej, dupa retragerea trupelor sovietice, începusera o deschidere politica spre Occident, politica dusa mai departe de N. Ceausescu.

Acest tip de politica i-a adus lui Ceausescu popularitate pe plan intern si plan extern, amintesc aici decizia de a nu interveni armat in Cehoslovacia în 1968. Alaturi de o echipa pusa de el în fruntea guvernarii (practicând astfel o politica de familie) si promovându-si cultul personalitatii, N. Ceausescu practica politica comunismului cu fata umana.

Deceniul opt al secolului trecut a adus din partea lui Ceausescu, datorita proiectelor megalomanice si împrumuturilor externe, o criza economica ce a împins tara în pragul foametei. Încep manifestari împotriva regimului, la Brasov în noiembrie 1987, la Timisoara 17 decembrie 1989, culminându-se cu revolutia din Bucuresti 22 decembrie 1989, în urma careia dictatorul N. Ceausescu împreuna cu sotia Elena sunt judecati si executati. Astfel guvernarea comunista este înlaturata de la putere si începe un proces de democratizare, de apropiere de gândirea politica practicata în Europa. Câtiva ani mai târziu URSS-ul datorita protestelor, revolutiilor din statele comuniste estre destramat.

Decembrie 1989, consider, ca înseamna atât pentru gândirea politica româneasca, încât si pentru românul de pretutindeni, începerea unei noi ere politice, era pe care personal o numesc Era Europei Unite.

Guvernele si politicienii de dupa 1989 din România au început o colaborare strânsa cu statele democratice europene care promovau principiile si politicele Tratatelor Uniunii Europene. Din acest loc, sunt obligat, sa prezint pe scurt cadrul politic si institutional al Uniunii Europene.
În istoria Europei au fost multe voci care au cerut o Europa Unita, o Europa în care sa se promoveze pacea, democratia, sprijinul reciproc între state, libera circulatie a persoanelor, a bunurilor, a capitalurilor, înlaturarea gradului de saracie, etc., etc.

Ministrul de Externe al Frantei, Robert Schuman în ziua de 9 mai (zi care celebreaza nasterea Uniunii Europene) 1950 propune un plan împreuna cu J. Monnet, care sa salveze situatia economica de dupa razboi, prin invitarea a câtorva state sa puna la comun carbunele si otelul.
Planul este realizat un an mai târziu în aprilie la Paris, unde se semneaza primul Tratat din istoria Uniunii Europene, Tratatul CECO (înfiintând Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului). La acest tratat semneaza Franta, Belgia, Germania de Vest, Luxembourg, Olanda si Italia. Dupa acest tratat, la sase ani mai târziu se semneaza, la Roma, Tratatul Comunitatii economice Europene (CEE), si Tratatul Euratom sau CEEA (Comunitatea Europeana a Energiei Atomice), la 1 iulie 1967 se semneaza Tratatul de Fuziune prin care se constituia un singur Consiliu si o singura Comisie a Comunitatilor Europene. În 1987 intra în vigoare Actul Unic European (AUE), care adauga cooperarii economice, pe cea politica. În 1992 la Maastricht se semneaza Tratatul asupra Uniunii Europene, aici se evidentiaza politica celor trei piloni: Comunitatile Europene, Politica Externa si de Securitate Comuna si Cooperarea politieneasca si judiciara în materie penala. În 1997 se semneaza Tratatul de la Amsterdam, iar 2002 Tratatul de la Nisa, tratat care face deschisa invitatia statelor fost comuniste sa adere la Uniune Europeana.

Exista, la nivel institutional, cinci institutii ale Uniunii Europene: Parlamentul European, numita si vocea poporului, unde parlamentarii sunt alesi de catre cetatenii Uniunii Europene; Consiliul Uniunii Europene, reprezentat de guvernele statelor membre; Comisia Europeana, numit motorul Uniunii datorita cadrului executiv pe care îl are, Curtea de Justitie, cu rolul de a asigura respectarea aquis-ului comunitar si Curtea Auditorilor care are rolul de a controla, monitoriza gestiunea buna si legala a bugetului Uniunii Europene. Pe lânga aceste institutii mai functioneaza alte cinci institutii subordonate primelor: Comitetul Economic si Social, Comitetul Regiunilor, Banca Centrala Europeana, Avocatul Poporului European si Banca Europeana de Investitii.

Datorita politicilor aplicate în cadrul Uniunii în ultima jumatate de secol au aderat 25 de state care beneficiaza de principiile si politicile Uniunii Europene.

În urma acordului de asociere la Uniunea Europeana de la Copenhaga din 1993, România îsi începe propriu zis pasii spre Uniunea Europeana. Acest acord prevedea ca statele care vor sa adere la Uniune sa încheie 31 de capitole de negociere. Însa abia în 1995 România primeste unda verde din partea Uniunii, dobândind statutul de stat asociat la Uniune. Tara noastra, ca si celelalte state care au aderat la Uniune, a trebuit sa ajunga la un nivel care sa permita integrarea economica, politica si legislativa în Uniune.

La 23 aprilie 2005, la Luxembourg, România a semnat Tratatul de Aderare la Uniunea Europeana, prin care se semnala faptul ca din aceasta luna (1 ianuarie 2007) ea este membru cu drepturi depline a Uniunii Europene.

Personal, cred ca aceasta aderare a tarii noastre în familia Europei se datoreaza efortului, atât al politicienilor, cât si al cetatenilor României de a-si dori sa traiasca într-o societate democratica, prospera, garanta a libertatilor fundamentale ale omului si cetateanului.

Eforturile au fost mari, costurile au fost si vor fi în continuare mari, însa totul va depinde de cum vom vedea pozitia notara în Uniune si dupa cum ne vom gestiona responsabilitatile fata de ea si de noi. Dincolo de avantajele aderarii, mediatizate astazi peste tot, cât si a dezavantajelor, consider ca cel mai înalt câstig pe care l-a dobândit România postcomunista este dreptul la gândire, dreptul la dialog, dreptul la alegere, dreptul la opinie pe care si le-a redobândit atât în fata natiunilor europene cât si în circuitul politicilor mondiale.

Îmi este permis sa vorbesc deschis despre aceasta trecere a tarii noastre, de la o Românie sovietica, pe care am prezentat-o pe scurt mai sus, la o Românie europeana, în care traim cu totii în zilele noastre.

Paul Gorban
Masterand: Integrare si Securitate Europeana
Facultatea de Filosofie
Univ. „Al. I. Cuza” – Iasi
18 decembrie 2006, Articol pentru revista Terra Nova, Canada
Seminarul „De la o Românie sovietica la o Românie europeana” tinut în Dorohoi / BT, Casa de cultura a Municipiului în colaborare cu Cercul de la Dorohoi 14 nov 2006,
prezentat de Paul Gorban