Je ne suis ni coureur de bois ni commerçant de fourrure, mais est-ce que ça existe encore au Canada? Je ne connais pas Jimmy, Suzie ou Sally du Canada, et je ne sais pas s’ils sont gentils ou pas. Il y a des gens qui vivent dans un igloo, qui mangent du gras de baleine et qui possèdent un traîneau à chiens, mais je le savais déjà. J’ai un Premier ministre et non pas un Président, mais qu’est-ce que la reine d’Angleterre fait dans tout cela? Je ne parle bien ni le français ni l’anglais : je parle une des langues parlées par un des 200 groupes d’immigrants qui vivent au Canada. J’appartiens donc au 18 % de la population née à l’extérieur du Canada qui ne sait pas chanter l’hymne national ni en anglais, ni en français. Je ne couds pas le drapeau canadien sur mon sac à dos quand je voyage à l’extérieur du pays, car je suis franco-canadienne. Je ne sais pas quelle est la différence entre diversité et assimilation. J’ai appris que beaver est la même chose que castor, un animal noble. Je sais qu’une tuque est une sorte de chapeau, mais je ne sais pas si ce que je porte s’appelle une tuque ou pas. Je dois être fier car le Canada est le deuxième plus grand pays au monde, le meilleur pays au hockey et la meilleure partie de l’Amérique du Nord.

Je ne suis pas né au Canada, mais lors d’une fête, je choisis toujours la chaise la plus inconfortable. Je suis mécontent, mais je ne vitupère pas. Je ne sais pas, mais je n’ai personne à qui poser des questions. Si le Canada est un party ennuyant où les gens sont trop polis pour s’en aller, moi, je n’ai même pas été invité. Je ne sais pas qui était Benedict Arnold, ni Louis Riel. Je n’ai rien contre le fait qu’on n’accorde pas un jour national à l’un des fondateurs du pays, John A. MacDonald, mais qu’on commémore le jour de Martin Luther King. Je suis contente que nous prenions le devant sur les États-Unis, car notre Jour de l’Action de Grâces devance de six semaines leur Thanksgiving Day. Je sais que la politesse des Canadiens cesse lorsqu’ils enfilent les patins, mais je ne regarde pas les matchs de hockey.

Si le Canada est un pays avec une identité incertaine, un passé confus et un avenir aléatoire, alors je suis chez moi. Je suis Canadien car je préfère m’ennuyer dans un pays où rien de catastrophique ne se passe, ni guerre civile, ni désastre nucléaire, ni famine. Je suis Canadien car je regarde les grands événements de loin. Je suis Canadien car je crois qu’une trop grande démocratie crée de l’instabilité. J’aime ma constitution où les pratiques politiques ne sont pas indiquées par écrit.

Je suis Canadien, car je vis pour de vieux mythes, en dehors des causes vivantes. Je vis sans appartenir à quelque chose qui soit plus grande que moi et qui m’inclut, à part sa géographie. Je suis Canadien car je suis le sujet d’un pays où les vestiges britanniques sont encore visibles mais n’ont aucune influence sur ma raison. Je suis Canadien car, tout comme les autres, je pense que Elizabeth II est une reine magnifique, mais elle n’est pas la mienne.

Je ne m’appelle ni Smith, ni McDonald, ni Tremblay, pourtant je suis un Canadien.

À travers le hublot, lorsque l’on traverse le Canada de l’est à l’ouest ou vice versa, il est vrai que l’on n’y découvre que de vastes étendues de neige, de pierres , de forêts, parsemées de cours d’eau et cela à perte de vue. Ce n’est que lorsqu’on s’approche du lieu de destination que surgissent les lumières de la ville et que l’on retrouve ce que d’aucun appelle « la civilisation. »
Il en est de même si l’on fréquente l’axe nord sud et son opposé.

Et pourtant…au sein de ces immenses étendues, vivent des petites communautés disséminées ici et là, communautés qui occupent le territoire depuis des millénaires, et qui vivent au jour le jour de ce que la nature, selon les saisons, leur apporte.

J’ai eu l’occasion le printemps dernier, d’aller à Kawawachikamach, dans le cadre d’une mission. Le nom m’était inconnu et je me suis empressée de faire quelques recherches pour situer ce village de Naskapis. Où diable allais-je me retrouver pour une quinzaine de jours?

Kawawa (raccourci) se trouve à environ 16 kilomètres au nord de Schefferville, cette ville qui a connu son heure de gloire avec l’exploitation des mines de fer par la compagnie Iron Ore. Sachant que les mines sont fermées depuis 1982, je me demandais bien ce qu’il en restait. Pour se rendre là-haut deux moyens sont accessibles : le train à partir de Sept-Iles ou l’avion, car aucune route pour véhicules à 4 roues ne relie Sept-Îles à Schefferville. J’ai donc regardé à travers le hublot, ici au Québec, me rendant dans le Nord, où je n’avais jamais mis les pieds. Et ce n’était qu’étendue de neige où perçaient ici et là quelques têtes de conifères. Nous volions à basse altitude car le temps était couvert en cette fin d’avril et il y avait menace de neige.

Arrivée à destination, il n’y a pas à passer de contrôle douanier. L’aéroport est grand comme main et à cette heure de l’après-midi, il n’y avait que 3 à 4 personnes qui bavardaient tout en sirotant une boisson gazeuse. Mais je n’étais pas à Kawawa et ce qui m’est apparu de Schefferville, ma foi, me laissait perplexe, car il n’y avait là pas beaucoup d’activités. On est venu me quérir au Ghest House* où j’étais descendue pour m’amener à Kawawa.

Pour s’y rendre, une route en terre battue parsemée de trous évidemment et traversant…la forêt. Petit village d’environ 750 habitants, on y trouve le conseil de bande, un centre communautaire, une piscine, une école, une petite église, un magasin général, un garage et un CLSC le tout parsemé entre 120 maisons toutes de même conception. On a vite fait le tour. Ce village a été créé dans les années 90, les Naskapis partageant auparavant le territoire de Schefferville avec les Montagnais. Les « blancs » qui y travaillent, quelques professeurs, infirmières, responsable des loisirs, et experts pour diverses missions de quelques jours, ne peuvent résider sur le territoire et doivent rentrer tous les soirs à Schefferville.

Schefferville, compte encore moins d’habitants. Tous les édifices qui existaient du temps de l’exploitation des mines, tels que l’hôpital, le cinéma, et autres sont choses du passé. Aujourd’hui, il ne reste qu’une école francophone, une petite église où le service est assuré par deux religieuses qui quitteront cette année, un garage, 3 dépanneurs, 3 bars et le magasin général Northern. Là aussi on a vite fait le tour.

Tous les produits d’épicerie et autres parviennent une fois par semaine par le train en provenance de Sept-Îles, donc le coût des denrées est très élevé.

Comme c’était la saison du retour des outardes, les autochtones des deux communautés étaient en camping dans la forêt pour chasser et je n’ai eu l’occasion de mieux connaître leur culture.

C’est sans aucun doute un endroit rêvé pour les amateurs de chasse et pêche et de plein air et ceux qui auront l’occasion de séjourner au Ghest House apprécieront la calme de l’endroit et l’accueil chaleureux de Claire, qui s’occupe de tout, et auront l’occasion de rencontrer M. Porlier le propriétaire de l’endroit et de plusieurs services et bâtiments à Schefferville.

 

* Ghest House : c’est là que l’honorable Maurice le Noblet Duplessis, premier ministre du Québec, est décédé le 7 septembre 1959.

 

Agonizând cotidian în triunghiul „Métro-Boulot-Dodo”, ne vedem lipsiti de ragazul vaicarelii, îndeletnicire draga la români. Daca înlocuim primul cuvânt din triada de mai sus cu „masina personala”, agonia atinge paroxismul. Experimentez de multi ani acest gen de autoflagelare, fara putinta de a ma sustrage „viciului”. Nu îmi este suficient ce mi-e dat sa traiesc, fire pacatoasa cum sunt, mai precipit si eu lucrurile. Si nu Canada este de vina.

Îndatoririle profesionale obligându-ma sa circul la orele de vârf, parcurg treizeci de kilometri în aproape doua ore, mergând bara în bara pe autoruta „40 Ouest”. Camion în fata – vad prin parbriz numai ferotenii, camion în spate – vad doua roti imense. Ma uit la unul cu o masina ca a mea ce ruleaza pe banda paralela. Fericit trebuie sa fie, nu masina în fata, nu masina în spate, peisaj cât vezi cu ochii. Pare a-mi face chiar semne prietenesti. Târziu îmi dau seama ca vrea sa treaca în fata mea, neîncadrându-se din timp pe banda, evitând coada interminabila pe acest fir de circulatie. Nu îl las sa intre. Da semne de nervozitate. Începem un dialog între doi surdo-muti: el îmi arata degetul mijlociu ridicat în sus, într-un gest ale carui semnificatii nu trebuie explicate, eu mârâi câteva înjuraturi mai colorate pe care le-am auzit în copilarie de la un cioban care pastea oile pe un izlaz, la o cotitura a Dunarii. Ajuns acasa, deschid televizorul si vad circulatia de infern pe strazile Bucurestiului în zilele francofoniei. Nu-i chiar rau pe autoruta „40 Ouest”, mi-am zis!

La granita americana, într-un week-end, pierd doua ore – crescându-mi adrenalina –, stiind ca în alte ocazii tranzitarea era o pura formalitate. Ajuns la New York, prietenul meu vrea sa-mi arate noua achizitie, o antena parabolica pentru receptia unui canal românesc de televiziune. Câteva reclame, apoi o imagine de cosmar la vama Nadlac, o coada al carei capat se pierdea la linia orizontului. Nu-i rau nici la frontiera americana, mi-am zis!

Astept vacantele în speranta unei odihne binemeritate dupa atâta stress. Ti-ai gasit! Sunt adâncit si mai mult în patologie. În iarna trecuta, eram întins la soare pe o plaja în Golful Banderas. Caldura sufocanta, tariile din partea locului (tequila, marguerita), zgomotul valurilor Pacificului, fiecare, sau poate toate la un loc, m-au aruncat prada somnului. Nu atipesc bine ca un mexican, comerciant de produse artizanale – covorase, baticuri, hamace, margele – , încarcat ca un pom de iarna, îmi matura fata cu evantaiul lui de marfuri. Trezit din somn, aproape speriat – mai stii, poate vreun Tsunami! –, îi însirui un „pomelnic” începând cu zeul Quetzalcoatl, amintindu-i de „sua madre azteca” si pâna la „sua mujer”, grasana care îl asteapta seara în „patio” sa-i umfle gologanii agonisiti peste zi. Credeti ca a întors capul? Nu. Îsi continua neabatut drumul, taind-o prin nisip, peste cearceafuri si prosoape, stârnind mânia tuturor. Cred ca si gheata ar fi despicat-o, asemeni unui spargator atomic.

Schimb locul vacantelor: merg în Europa, alta civilizatie mi-am zis! Esec total si aici. Pe o ploaie torentiala, intru într-un mic restaurant din Lausanne, îmbiat de reclama ce proslavea calitatea berii fabricata din cirese, o specialitate locala mult laudata. Pâna sa gasesc un cuier în care sa-mi agat pelerina, un client, abia intrat, îmi ia scaunul lânga care îmi lasasem geanta. Atâta mi-a trebuit! Mi-a sarit mustarul! Am ridicat cârciuma în picioare. Omul, cerându-si scuze, mi-a returnat obiectul cu pricina, spre multumirea tuturor. Am terminat berea, iesind îmbufnat, promitându-mi sa nu mai calc niciodata pragul acestei cârciumi.

De câte ori merg la Paris, trag o ocheada la „21, rue de l`Odéon”, adresa unde a locuit Cioran. Împing poarta grea de stejar de la intrare si dau sa intru în curtea interioara. Un dulau, tinut cu dificultate în lesa sare la mine. Banuiesc ca tocmai vroia sa scoata câinele la plimbare. Îi spun motivul vizitei si dau sa urc. Domnul Cioran nu mai locuieste aici, îmi explica ea plina de amabilitate. Stiu, i-am raspuns, în anul 1995 s-a „mutat” în cimitirul Montparnasse. Nu stiu ce a înteles din raspunsul meu, cert este ca au apucat-o pandaliile. Cine sunt? Ce caut? Tipa la mine ca o disperata, amenintându-ma ca va chema politia. Javra începe sa latre, tinându-i isonul. Nu am ce face, renunt.

Voi merge în alta parte, Parisul e plin de locuri memorabile. „La Grande Arche”, minunea arhitectonica ridicata recent, nu ma lasa nepasator. Ajung aici pe o ruta mai ocolita, fara a mai consulta ghidul orasului, pe care îl purtam în geanta. Bine ca am ajuns! Multi turisti, majoritatea orientali, fotografiaza si filmeaza de zor. Gasesc si eu un unghi numai bun pentru o imagine memorabila. Scot aparatul de fotografiat, miscându-ma ba la stânga, ba la dreapta, sa prind lumina optima. Nu apas de prea multe ori pe declansator ca un turist japonez, dupa vorba, dupa port, îmi da involuntar peste mâna, scapând aparatul pe dalele cubice de marmora. Adio, poze! Ridic aparatul crapat pe diagonala, apoi îl secer cu privirea pe faptas. Japonezul, într-un zâmbet cu gura pâna la urechi, cu mâna dreapta dusa la inima, usor înclinat în fata, pare a-si cere iertare într-o gestica traditional-nipona. De traditii îmi arde!

Cum sa nu-mi vina sa strig ca un disperat: „Opriti planeta, vreau sa cobor!”
Sau, gasiti ca ar fi mai întelept ca eu sa ma opresc?

I

Acum 60 de ani, în luna octombrie 1946, un avion francez, fost bombardier, ce venise sa alimenteze Ambasada Frantei de la Bucuresti, parasea România cu 12 persoane la bord. Între acestea se aflau si doctorul Sorin Sonea cu sotia, Rodica Vlad. Era un zbor care, într-o vreme normala, n-ar fi trebuit sa aiba nici o semnificatie. În 1946, însa, când comunistii sprijiniti de tancurile sovietice acaparau puterea în România, un drum spre lumea libera avea importanta unui destin. Si intradevar, tânarul doctor, parasind tara, se îndrepta catre un viitor, atunci, nebanuit.

Sorin Sonea s-a nascut la Cluj, în 14 martie 1920. Este descendent dintr-o familie de graniceri, tarani liberi, din zona Bistrita – Nasaud. Bunicul sau facuse liceul si teologia la Blaj si a fost protopop în comuna Rateag, de lânga orasul Dej. Iar tatal, absolvent al Academiei Comerciale, facând cariera în comert, a fost obligat sa domicilieze în mai multe localitati din tara. Tatal doamnei Rodica Vlad este originar din Poiana Sibiului, iar mama, din Vârset, Banatul sârbesc.

Destinul doctorului Sorin Sonea, ce facea parte dintre cele 12 persoane selectate de Ambasada Frantei, spre a fi scoase din tara, se tesuse înca din perioada interbelica, când era elev la liceul din Cluj.

Dupa I-ul Razboi Mondial, Franta, conform unei întelegeri cu statul român, a trimis profesori care sa predea limba franceza în liceele nou înfiintate si în special în Transilvania, unde mai înainte limbile straine învatate erau maghiara si germana. Pentru a stimula interesul tinerilor români pentru cultura francofona si pentru a edifica în timp relatii de amicitie durabile cu România, absolventilor de liceu straluciti li se acorda o bursa pentru doi ani de studii în Franta. Selectia acestora se facea înainte de bacalaureat, între elevii profesorilor francezi prin sustinerea unui test de limba dupa subiecte trimise din Paris, ce se deschideau la o anumita data si ora în toata tara. Lucrarile respective erau apoi trimise pentru corectare în Franta. Participantii ce primeau cele nai înalte note erau anuntati de statul francez de primirea acestei burse.

Elevul Sorin Sonea câstigase o asemenea bursa în 1938, chiar înainte de începerea razboiului. Evenimentele internationale ce s-au precipitat într-un ritm alert dupa aceasta data l-au obligat sa-si amâne plecarea pâna dupa încheierea ostilitatilor. Între timp, a urmat Facultatea de Medicina; primii doi ani, 1938-1940, la Cluj si apoi, dupa refugiu, la Bucuresti.

La terminarea facultatii, în 1944, a fost încorporat în armata ca medic. A facut campania 1944 – 1945, din apus, pâna la Brno, în Cehoslovacia, cu Regimentul 10 în cadrul Batalionului 1 infanterie.

La terminarea razboiului întregul batalion a trecut printr-un regim de reeducare comunista. Timp de o luna, ofiteri sovietici moldoveni din Transnistria si unii ofiteri din Regimentul Tudor Vladimirescu, ajunsi aici fara sa fi intrat în lupta, le tineau lectii de marxism-leninism, actiune ce urma sa fie impusa întregului popor român.

Edificat asupra viitorului României, dupa ce a fost lasat la vatra s-a casatorit si imediat a contactat Ambasada Frantei, amintindu-le de bursa câstigata în 1938. În urma demersurilor întreprinse de Ambasada Franceza, a obtinut viza de iesire din tara atât pentru dânsul cât si pentru sotie.

Ajunsi în Franta, urmeaza doi ani de studii de perfectionare în medicina cu stagii în spitalele franceze si în laboratoarele de microbiologie medicala ale Institutului Pasteur. În anul 1949 obtine o diploma de medic igienist si o diploma de medic asistent (etranger) de la Facultatea de Medicina din Paris. Ultima diploma permitea de obicei sa devina medic asistent în spitalele din Franta sau asistent universitar în facultatile de medicina din România.

În martie 1947, dupa ce alegerile trucate din noiembrie 1946 fusesera recunoscute de tarile occidentale, Ministerul de Externe al României a somat pe toti studentii români ce studiau în tarile capitaliste sa se întoarca acasa în timp de trei saptamâni, amenintând nesupusii cu retragerea cetateniei. Ordinul de repatriere însotit cu amenintarea de pierdere a cetateniei a fost adus si la cunostinta guvernului francez.

Doctorul Sorin Sonea s-a aflat printre cei care au refuzat sa se supuna dispozitiei guvernului comunist român.

Toti cei ramasi în Franta s-au trezit peste noapte fara statut juridic si, implicit, savârsind o infractiune la legile imigratiei. Reprezentantii guvernului francez, fiind la curent cu masinatiile comunistilor, a convocat simultan pe toti studentii români afectati de decizie. Dupa o jumatate de ora de asteptare, li s-a comunicat ca în tot acest timp au fost în stare de arest si ca acum guvernul francez îi va pune în legalitate, emitându-le acte de refugiati.

În timpul studiilor, tânarul doctor Sorin Sonea a fost ales presedinte al Asociatiei Studentilor Români din Franta. În aceasta functie l-a cunoscut pe tânarul doctorand Petre Popescu, ce era secretarul asociatiei. Cei doi lideri ai studentilor români, în timpul actiunilor de ajutorare, au legat o puternica prietenie care va dura întreaga lor viata.

În acele timpuri critice pentru cetatenii tarilor europene, Asociatia Studentilor Români din Franta s-a sprijinit pe solidaritatea manifestata de românii rezidenti sau refugiati si pe atitudinea binevoitoare a guvernului francez. Actiunile asociatiei s-au îndreptat, pe de o parte, la incitarea studentilor ajunsi în Franta de a-si continua studiile si, pe de alta parte, la ajutorarea celor lipsiti de resurse materiale pe durata acestora.

Asociatia Studentilor Români condusa de Sorin Sonea si Petre Popescu a fost singura organizatie studenteasca straina care a reusit sa îsi constituie un fond propriu de burse destinate a-i ajuta pe cei ce-si începeau studiile pâna la primirea unei burse oficiale din partea guvernului francez.

Fondul de burse era finantat din donatiile unor români din Franta si din ajutoarele provenite din tarile occidentale pentru organizatiile rasaritene în exil. Un ajutor deosebit l-au primit de la generalul Radescu ce reusise sa evadeze din România si conducea Consiliul National Român cu sediul în Franta.

Un alt mare român implicat în ajutorarea studentilor refugiati a fost Neagu Djuvara, fost consul român înainte de 1946. Cunoscator al institutiilor franceze, el sfatuia si chiar dechidea usile pentru rezolvarea diferitelor probleme ivite în calea celor ce doreau sa studieze.

Asociatia studenteasca condusa de dr. Sorin Sonea a colaborat la deschiderea unei „Case române” la Biserica Greco-catolica din Paris, unde erau cazati studentii lipsiti de mijloace materiale si a facilitat primirea burselor franceze pentru studentii care frecventau cursurile. Bursele „Asociatiei studentilor români” erau folosite la demararea studiilor si erau transmise noilor înscrisi la studii dupa obtinerea burselor franceze.

II

Pâna în 1950, legea canadiana nu permitea decât imigrarea cetatenilor britanici, iar din alte tari numai pentru servitori, muncitorii agricoli si mineri. Ceilalti nu puteau fi admisi decât cu vize de lucru anuale cu drept de prelungire. În mod exceptional puteau profita de aceste contracte doar specialistii si profesorii. Dr. Sorin Sonea beneficiaza de aceasta oportunitate prin intermediul Consulatului canadian din Franta. În 19 mai 1950 debarca la Quebec, initial cu viza de vizitator de un an, cu drept de lucru si reînoire. Spre sansa lui, legea canadiana s-a modificat chiar când era pe vapor, permitând imigrarea europenilor de toate categoriile.

În Canada, imigrantii au gasit o societate deschisa si în curs de transformare. Marea criza economica din 1929, ce o afectase în mod deosebit, trecuse de mult. În timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, industria grea canadiana, solicitata de operatiile militare din Europa, a fost constrânsa sa se dezvolte si sa se adapteze industriei de razboi. Dupa terminarea ostilitatilor, Canada, beneficiind de o puternica infrastructura industriala si de toate bogatiile naturale necesare, a cunoscut o dezvoltare si modernizare rapida si eficienta.

Dr. Sorin Sonea a fost recrutat de la Paris de dr. Armand Frappier, atunci directorul Departamentului de microbiologie si imunologie la universitatea din Montreal, care era în cautarea unui specialist pentru învatamântul microbiologiei medicale. În anii aceia, microbiologia medicala era o disciplina noua, de avangarda. Pregatirea sa profesionala exceptionala facuta de-a lungul celor 10 ani de studii în medicina, va gasi aici un teren prielnic de afirmare.

La sosirea în Canada, în 1950, dr. Sorin Sonea a ocupat postul de profesor asistent la Departamentul de Microbiologie si Imunologie al Facultatii de Medicina din cadrul Universitatii din Montreal. În anul 1955 a fost înaintat la gradul de profesor agregat, iar din anul 1960 a devenit profesor plin. În 1964 a fost înscaunat directorul Departamentului de Microbiologie, timp de 14 ani, urmându-i doctorului Armand Frappier.

De-a lungul întregii cariere de profesor, dr. Sorin Sonea s-a dedicat în paralel cercetarii si n-a încetat sa-si îndemne colegii sa se angajeze pe aceasta cale. El este autorul a patru carti si autor sau coautor la 98 de lucrari publicate legate de studiul bacteriilor si bolilor infectioase.

În colaborare cu dr. Pierre Couillard, directorul Departamentului de Biologie, a pus bazele activitatii academice în microbiologie, înfiintând Bacalaureatul secundar în microbiologie, o specialitate care a fost îmbratisata de cei mai multi candidati la master si/sau doctorat în cadrul Universitatii de Montreal.

În momentul când si-a început activitatea, lumea becteriologica era descrisa ca o amestecatura anarhica de specii primitive. Prin cercetarea si prin teoriile pe care le-a enuntat în cei patruzeci de ani de studii, aceasta lume este astazi perceputa ca un supraorganism planetar dotat cu o mare capacitate de comunicare si care controleaza mediul de viata vegetal si animal. Pe planeta noastra exista un mai mare numar de celule bacteriene decât toate celelalte celule vii, vegetale si animale, la un loc. De exemplu: o picatura de sânge uman numara sub zece mii de celule vii, pe când un gram de pamânt fertil contine pâna la zece miliarde. Rezultatul acestei conceptii s-a concretizat în elaborarea unei teorii coerente, unificatoare, asupra lumii bacteriene, bazata pe o solidaritate genetica si pe un ansamblu comun de ADN bacterian. Profesorul universitar dr. Sorin Sonea a demonstrat ca bacteriile, contrar celorlalte fiinte vii, au pastrat între ele de-a lungul celor trei miliarde de ani de evolutie, o foarte puternica solidaritate. Celulele lor s-au superspecializat progresiv încât fiecare categorie a devenit incompleta si interdependenta de celelalte. Si, în unele circumstante, pentru a supravietui, pentru a-si regla problemele cu care sunt confruntate, fac apel la unele molecule de comunicatie pe care le folosesc în comun, ca pe o biblioteca, numite genomi, de unde îsi extrag genele utile pentru a rezista în cazul unor agresiuni, cum ar fi, de exemplu, antibioticele. Deci, nu exista adevarate specii de bacterii, fiecare categorie fiind în relatii de interdependenta cu celelalte. Diferentele par, mai curând, ca fiind elemente specializate ale aceluiasi organism planetar ce este capabil de functii superioare, permitând asigurarea stabilitatii mediului înconjurator si mentinerea vietii pe planeta noastra. Aceasta strategie de viata, spune dr. Sorin Sonea, explica rapiditatea extraordinara cu care bacteriile, în numai doi ani, pot rezista la un antibiotic. În „biblioteca” lor se pastreaza toate genele de rezistenta la diferitele substante cu care au fost în contact în decursul celor trei miliarde de ani de evolutie. În concluzie, evolutia bacteriilor nu se face în mod clasic darwinist ca la animale si la plante, unde fiecare schimbare genetica creaza o noua specie care numai ea este capabila sa transmita aceasta schimbare generatiilor viitoare. În lumea bacteriana fiecare bacterie îsi poate extrage din lumea genomilor genele utile pentru a rezista la o agresiune.

Genomii sunt produsi constant de diferite bacterii si înmultirea poate fi stimulata în prezenta unui agent ostil. Ei sunt diseminati în natura prin praf, vânt, apa, animale etc. În acest mod ei pot fi utilizati de alte bacterii; de exemplu, bacteriile din sol pot intra în contact cu bacteriile din intestinul uman sau animal si pot schimba sau transmite factorii genetici de rezistenta (la sulfamide si antibiotice etc.).

Teoriile si ideile sale au revolutionat întelegerea lumii bacteriene cu implicatii în evolutia cercetarilor.

Pentru rezultatele sale deosebite în educatia academica, în cercetarea teoretica si de laborator din domeniile microbiologiei si imunologiei si pentru teoriile sale avangardiste, dr. Sorin Sonea a ocupat cele mai înalte functii în ierarhia universitara:

* Iunie 1974, vice-presedinte al comitetului de cercetare al Universitatii de Montreal,
* Iunie 1976, director al Departamentului de Microbiologie, al patrulea mandat,
* Iulie 1993, profesor emerit al Facultatii de Medicina a Universitatii de Montreal,
* Octombrie 1998, membru de onoare al Facultatii de Medicina a Universitatii de Montreal.

Dr. Sorin Sonea a facut parte din mai multe comitele ale Societatii Canadiene de Microbiologie. Din 1975 este membru al Academiei Canadiene de Stiinte din cadrul „Société Royale du Canada”.

Pentru publicatiile sale asupra bacteriilor patogene, pentru rolul sau în dezvoltarea tehnicii de fluorescenta în bacteriologia generala si medicala si pentru angajarea în cercetarea sistematica asupra rolului geneticii bacteriene în patogenecitatea bacteriilor, dr. Sorin Sonea a primit mai multe onoruri si premii:

* În 1978, Premiul anual al Societatii Canadiene de Microbiologie pentru contributia exceptionala la dezvoltarea acestei stiinte.
* La 21 august 1989, i s-a acordat titlul de doctor honoris cauza la Université du Québec.
* La 16 decembrie 1990 primeste Diploma de Onoare a Societatii Ateneul Român.
* La 1 octombrie 1998 este ales membru de onoare al Facultatii de Medicina a Universitatii de Montreal.
* La 18 septembrie 2004, Primaria Montrealului îi acorda un „Certificat d’honneur”.

Dr. Sorin Sonea ramâne pentru totdeauna unul din pionierii microbiologiei moderne.

III

Ajungând la Montreal, reînoada vechea prietenie cu parintele Petre Popescu, începuta în 1946. La 10 iunie 1951 este prezent la hirotonisirea parintelui Petre Popescu si la înscaunarea sa ca preot paroh al Bisericii „Buna Vestire” din Montreal. În anii grei ai subversiunii comuniste a fost sustinator si unul din consilierii acestei biserici. Trebuie reamintit ca în acel timp, ambasadorii, înainte de plecarea în misiune, si demnitarii canadieni, înainte de a avea contacte cu guvernul comunist din România, se consultau cu reprezentantii Bisericii „Buna Vestire”.

Dupa iesirea la pensie, prof. dr. Sorin Sonea si-a dedicat timpul liber diferitelor activitati comunitare:

* Înainte de 1989, numarul refugiatilor români fiind în continua crestere, împreuna cu preotul Petre Popescu si altii, initiaza pentru acestia cursuri gratuite de învatarea limbilor franceza si engleza.
* În timpul evenimentelor ce au dus la rasturnarea regimului comunist din România, la initiativa câtorva personalitati ale vietii politice din Quebec, participa la înfiintarea organizatiei de ajutorare a românilor „Mouvement de Solidarité Québec – Roumanie” al carei presedinte a fost din 1990, timp de zece ani. În aceasta calitate obtine suportul autoritatilor canadiene si al câtorva companii de transport, cu sprijinul carora s-a trimis în România aparatura medicala moderna ce lipsea la acea vreme din spitalele românesti. Cu colaborarea câtorva români deosebiti reuseste sa achizitioneze, sa trimita, sa asigure punerea în functiune a aparaturii medicale si sa instruiasca personalul românesc în utilizarea ei. Un rol important l-a avut domnul Alexandru Cetateanu, specialist în acest domeniu.
* Printr-o campanie sustinuta si prin interventii la cel mai înalt nivel la companiile farmaceutice, reuseste sa trimita în România, pe adresa Ministerului Sanatatii, un intreg container cu medicamente pentru spitalele românesti în valuare de sute de mii de dolari.
* Dupa deschiderea granitelor românesti si dupa ce numarul imigrantilor români a crescut vertiginos la Montreal, organizatia M.S.Q-R, cu ajutorul Bisericii „Buna Vestire”, a organizat an dupa an cursuri gratuite de limba engleza si, în unii ani, cursuri de limba franceza.
* O alta realizare remarcabila a prof. dr. Sorin Sonea a fost organizarea întâlnirilor persoanelor în vârsta la Biblioteca „Mihai Eminescu” a Bisericii „Buna Vestire”.

Si în prezent, domnul prof. dr. Sorin Sonea continua sa scrie articole stiintifice în domeniul caruia si-a consacrat întreaga energie a vietii. În acelasi timp, se bucura de cei patru nepotei ai sai, mostenitori de la cei patru copii, trei fii si-o fiica. Pasiunea pentru medicina a fost preluata de fiul sau, dr. Michael Sonea, dermatolog.

Profesorul univ. emerit dr. Sorin Sonea a dus si duce o viata modesta, fara sa-si etaleze în nici o ocazie meritele exceptionale, rod al inteligentei si muncii sale.

Vendredi, le 24 novembre, à 18h00, salle M415, Pavillon Principal de l’Université de Montréal.

St-Laurent, Jacques Cartier, 470 ans de présence francophone sur les terres du Canada actuel. Le Danube, Mihai Eminescu, 1900 ans de latinité en Europe de l’Est semés au Canada

 

Le 15 octobre 2006, l’histoire du Canada et du Québec a été le sujet central de l’activité "Un fleuve et son histoire" organisé par Héritage Laurentien*. Jacques Cartier, Samuel de Champlain et d’autres héros locaux ont été remémorés dans le contexte naturel et historique du Parc des Rapides de l’Arrondissement de LaSalle.

Au début de l’été, dans le même décor du Parc des Rapides, a eu lieu la conférence "Les fleuves du monde, des ponts à travers le temps" (Fluviile lumii, arcuri peste timp). Cf. "1900 ans de latinité pour le peuple roumain" paru dans le numéro 23 du magazine culturel Terra Nova :
http://www.terranovamagazine.ca/23/pages/essai/essai.html#otilia1

Daniel Constantin Manolescu, le conférencier et le guide de cette incursion historique, a continué son projet de promotion de la latinité du peuple roumain. Il a réalisé sa promesse faite en été : concrétiser la signification de l’endroit qui rappelle les vestiges de Histria, Adamclisi et autres anciennes cités situées au bord de la Mer Noire. Il a planté un tilleul (Tilia Americana) dont le tronc de forme ovoïde peut atteindre 35 m de hauteur. M. Manolescu apprécie que «ce monument vivant» évoque la Colonne Trajane à Rome qui mesure 37 mètres ; en même temps, l’arbre représente un symbole de la fertilité de la culture roumaine. Le tilleul a été baptisé Mihai (Michel), en rappelant du poète national roumain Mihai Eminescu. Selon une coutume de la Rome antique, les visiteurs ont arrosé l’arbre avec de l’eau lustrale, qui sert à donner de la vie et à purifier. Les souhaits des gens qui accomplissent cette coutume seront exaucés, paraît-il!...

Daniel Manolescu a mis en évidence que son geste symbolique est dédié à tous les Roumains qui vivent au Canada. Dans l’agora qui ressemble au TROPAEUM TRAIANI situé à Adamclisi en Dobroudja de la Roumanie, le tilleul Mihai se distinguera à travers les feuillages du Parc des Rapides à Montréal. Dans les poèmes de l’écrivain Mihai Eminescu, le tilleul est un symbole de la douceur de l’amour. Ses feuilles en forme de cœur inversé et le parfum dégagé par ses fleurs témoigneront de ce statut de l’arbre-symbole pour la sensibilité roumaine. La durée de vie de l’espèce Tilia Americana est appréciée à 200 ans.
Daniel Constantin Manolescu, promoteur de tribunes de latinité et histoire roumaine, vous invite à participer à la conférence publique "Les Roumains - Latinité et francophonie". Vendredi, le 24 novembre, à 18h00, salle M415, Pavillon Principal de l’Université de Montréal.

* Organisme à but non lucratif visant la protection et la mise en valeur des milieux naturels. Dès 1995, Héritage Laurentien collabore avec divers institutions et organismes afin d’accomplir son mandat de protection et mise en valeur du patrimoine historique et naturel de la Vallée du Saint-Laurent.

www.heritagelaurentien.org

PHOTO : Agora dans le Parc des Rapides de l’Arrondissement de LaSalle à Montréal