![]() |
![]() |
| Magazine mensuel de dialogue culturel | Depuis 2001 • No 25 • Montréal • 15.10.2006 |
|
Florin Oncescu Goldul Europa versus America de Nord
De curînd, în Germania, la Ulm, am fost la o berarie cu un prieten. Un neamt originar din Timisoara, dar crescut în Germania de la o vîrsta frageda. N-aveam la mine „cash”, dar tineam mortis sa fac eu cinste, pentru ca, o saptamîna mai devreme, acelasi prieten ma cinstise cu o bere. Cînd ospatarul a venit cu nota, i-am întins cartea de credit, o VIZA „gold” obtinuta recent, de la o banca germana. Prietenul m-a privit cu ochi mari si, cu o miscare rapida, si-a scos portofelul. „Folosesti cartea de credit pentru atîta lucru? Lasa-ma sa platesc eu!” L-am oprit si l-am somat pe ospatar sa-mi ia cartea de credit. Prietenului i-am zis: „Nu ma costa nimic în plus daca platesc cu VIZA, de ce n-as face-o?” M-a lasat sa-mi fac damblaua, dar a comentat: „Pe-aici, numai patronii platesc tot timpul cu cartea de credit”. Aceasta întîmplare mi-a readus în memorie o alta, din urma cu 5 ani. Pe-atunci locuiam în Statele Unite, la Seattle. Ne mutasem acolo un an mai devreme, venind din Canada, de la Montréal. Un vechi prieten si sotia lui, români stabiliti în Germania, ne-au vizitat pentru scurt timp. Erau porniti într-un tur al Statelor Unite, cu avionul, pe durata unui concediu lung. Erau însotiti de o alta familie de români, unii mai vîrstnici: un profesor de la o universitate tehnica din sudul Germaniei si nevasta lui. I-am asteptat la aeroport. Profesorul poza în vedeta grupului. Boala profesionala a profesorilor e cabotinismul, iar profesorul nostru ilustra cu stralucire aceasta regula, ajutat cu eficienta de nevasta. „La Chicago, ne-a condus la aeroport un fost student de-al lui Nelu...” „si la Vancouver Nelu are niste fosti studenti, nu, draga?” „Cum îl cheama, Nelule, pe acel fost student al tau care ne asteapta la Los Angeles?” Pentru ea, lumea se compunea din fostii studenti ai lui Nelu, pe de-o parte, si din toti ceilalti locuitori ai planetei, pe de alta. Intelegerea era ca eu sa le iau bagajele la mine acasa, iar ei sa plece cu o masina închiriata în Canada, la Vancouver, cam 200 km mai la nord de Seattle. A doua zi, urma sa ne vedem acolo, ei patru si noi doi, nevasta-mea si cu mine. In aeroport, dupa ce turistii si-au recuperat bagajele, ne-am îndreptat spre contoarele companiilor de închiriat masini. Profesorul s-a asezat la coada din fata contoarului de la AVIS, iar ceilalti trei membri ai grupului si cu mine am ramas la cîtiva metri distanta, alaturi de bagaje. Peste vreo cinci minute, l-am auzit pe profesor vociferînd. Nevasta profesorului s-a apropiat de el si a tras cu urechea, apoi s-a întors la noi si ne-a explicat ce nu mergea: functionarul, nu gasea rezervarea, pe ordinator. Functionarul era un negru care parea excedat de explicatiile profesorului. Profesorul ni s-a alaturat în cîteva minute, victorios, aratîndu-ne o cheie de masina. „L-am încercat în mai multe feluri. Credeam ca am iar norocul de la New York, cînd am dat peste un negru care a studiat la Bucuresti.” Nevasta profesorului: „Ha-ha! N-or fi facut toti scoala în Romînia!” Profesorul: „Dar cînd i-am aratat eu goldul, totul s-a rezolvat!” Spre surprinderea mea, ceilalti trei din grupul de turisti au rîs, cu întelegere. M-am dumirit repede ca profesorul vorbea de cartea lui de credit. A doua zi, la Vancouver, eram la volanul masinii mele, cu amicul din Germania, într-o parcare subterana, îndreptîndu-ne spre bariera de la iesire. Afara ne asteptau toti ceilalti. Ora era tîrzie, singura modalitate de plata era cartea bancara. Am dat la iveala o carte de credit canadiana de culoare verde - una modesta, din categoria celor cu rata dobînzii minima, dar fara avantaje colaterale - si am apropiat-o de fanta masinii de încasat bani. Prietenul a învaluit-o într-o privire scrutatoare. „Ce-i asta?” „O carte de credit”. „Esti sigur?” „Da, cît se poate de sigur” - i-am spus, lejer iritat. Remarca prietenului m-a facut sa regret ca nu cedasem presiunilor bancii noastre canadiene, de a ne converti cartea de credit de culoare verde într-una aurie. Bancile din Canada, urmînd îndeaproape modelul celor din Statele Unite, treceau în acei ani printr-o etapa de regîndire a politicii creditelor personale, ademenindu-si clientii cu limite de credit din ce în ce mai mari. Aceasta escaladare a creditelor posibile era însotita de o democratizare a accesului la culorile bancare nobile, auriul („gold”) si alb-argintiul („platinum”). Am ramas, de-atunci, cu ideea ca pentru europeni o carte de credit este un simbol al reusitei sociale într-o mai mare masura decît pentru nord-americani, iar aceasta diferenta este datorata usoarei înapoieri a sistemului bancar european fata de cel american. Acolo unde utilizarea curenta a cartii de credit e mai putin comuna, posesia ei e mai valorizanta. Profesorul a ramas în galeria personajelor amintirilor noastre
cu fraza: „Cînd i-am aratat eu goldul...”
De fiecare data cînd, în receptia unui motel, într-un
centru de închiriat masini, sau într-un restaurant, avem
vreo nemultumire legata de serviciul primit, nevasta-mea ma incita,
strengareste, sa folosesc solutia miraculoasa, apta sa-mi restabileasca
autoritatea: „Ia arata-le tu goldul!” Tina Armaselu Des gratte-ciel et des hommes Quand on vient de s’établir dans un nouveau pays, les premières impressions sont les plus fortes et restent associées à l’image qu’on se fait de ce pays. D’autres traits peuvent s’y ajouter ultérieurement mais ils servent plutôt de « background » pour ce dessin du premier contact avec l’inconnu. Après mon arrivée à Montréal, en septembre 2001, j’ai été logée pour quelques mois chez des amis qui habitaient au centre ville. Chaque jour je passais près des gratte-ciel de la rue Sherbrooke et McGill College pour prendre le métro et aller à l’université. Et chaque jour, avant qu’ils ne deviennent des pièces habituelles du décor quotidien, je les regardais avec étonnement comme si je n’étais pas convaincue qu’ils sont bien réels et que l’image que je voyais reflétée par les vitres est la mienne. C’était une sorte de joie étonnée du voyageur ayant découvert des lieux lointains dont il avait entendu tant de choses mais qu’il n’avait jamais visités auparavant … Mais en même temps, j’ai été surprise d’y trouver, faisant partie de ce même décor dont le nouveau monde est si fier, des gens qui tendaient vers moi des verres en plastique ou des chapeaux vides, dans l’espoir d’un petit sou. Blottis sur le trottoir ou couchés sur les dalles de la station de métro, ils accueillaient les passants d’un sourire édenté et de quelques mots de salut. « Hello », « Hi beautiful », « Have a nice day ». Parfois je laissais tomber quelques sous dans le verre, mais, le plus souvent, je passais sans m’arrêter ou en esquissant un geste de réponse. D’autres fois, je faisais un détour pour ne pas me sentir concernée par ces mots qui me semblaient retentir encore, quelques instants après mon passage, comme des reproches voilés m’étant directement adressés. Cinq années se sont écoulées depuis là
et d’autres images se sont superposées sur ce canevas.
Et ce que j’ai compris, pas dès le début mais
peu à peu, est que cette image de mes premiers jours canadiens
était probablement juste. Je venais de m’établir
dans un pays de forts contrastes et de toutes les possibilités.
Un monde où peuvent naturellement cohabiter des gratte-ciel
et des hommes … sans abris. Emil Belu Chilipirul ca terapie Rare sunt locurile în care sentimentul echitatii sa fie mai puternic ca într-un magazin de vechituri. Autohtoni si destarati, bogati si saraci, tineri si batrâni, cotrobaie ore în sir în cautarea chilipirului. E locul unde dispar titlurile nobiliare, sângele albastru trece în ruginiul comun, rangurile sociale nu mai conteaza, iar diplomele dobândite prin renumite universitati particulare nu mai au nici o valoare. Un spatiu în care ifosele si opulenta nu mai sunt agresive. Daca la Centrul Molson, în zilele de festin hocheistic, cei de la „cucurigu” privesc cu invidie la cei asezati în primele rânduri, lânga mantinela; daca la hotelul Ritz Carlton, cerberul cu aer de general si tâfne de absolvent al Academiei West Point, îti cântareste instantaneu punga si starea sociala; daca în bogatul cartier Westmount – cartier unde locuiesc multi dintre fostii prim-ministri ai Canadei – privesti fascinat prin grilajul de fier forjat desfasurarea unui party, cu mese aranjate savant la marginea piscinei, cu lumânari si faclii aprinse, cu muzica discreta a unui cvartet de coarde, ce ocupa o estrada laterala, aici, în schimb, esti egalul lor. O lume pestrita cu gusturi eteroclite, cum sta bine gloatei, aflata într-o continua miscare. Ochi încercanati de griji cotidiene sau cine stie ce abisuri existentiale, doamne în „ultimul patrar”, în toalete anacronice si vizibile operatii estetice, handicapati în carucioare, orbi calauziti de câini dresati, dau impresia, mai de graba, unui drum al Damascului, decât al unui banal magazin de vechituri. Sa aiba chilipirul virtuti terapeutice? Tineri în pantaloni rupti si petice puse unde trebuie si unde
nu trebuie, în camasi sfâsiate, bocanci scofâlciti
în plina vara, amintesc anii de început ai stramosului
Cristofor Columb: Fiecare spera sa gaseasca ceva. Între nenumaratele tablouri agatate pe un perete coscovit de vreme si de nepasare, unul mai norocos, poate gasi un Van Gogh, un lan de floarea-soarelui, galben – auriu, într-un Arles incendiat de soarele amiezii. Altul, mai de-al nostru, se poate bucura de un ibric emailat, rosu-aprins, Made in Romania, zamislit între dealurile Mediasului. La mare cautare sunt sculpturile inuite, lucrate en pierre au savon, reprezentând, în general, animale si pesti. Totemurile cioplite în rezervatiile de pe coasta Pacificului aduc o unda de mister si religiozitate, în aceasta insula, preponderent profana. Peste tot troneaza frunza de artar, simbolul national canadian, conservata în cele mai bizare materiale. La intrare, un imens evantai de frunze uscate, ruginii, aminteste lectia naturii: totu-i trecator! O familie zgomotoasa pare încântata de achizitie, un fel de record al kitsch-ului: o fotografie marita, reprezentînd un leu cu gura cascata, colti ascutiti, gata sa te sfâsie, luminati fiecare de becuri în diferite culori, clipind amenintator. Îi scoti bateria, l-ai îmblânzit! Un african – dupa fizionomie – târaste o rogojina plina de gauri, desirata pe margini, fara nici-o calitate aparenta, nici functionala, nici estetica. Sa fie o relicva din imventarul corabiei lui Thor Heyerdahl, cea cu care a atins Caraibele? Un daruit al sintezelor vizuale ar putea reconstitui o istorie vie, de la primele caravele, pâna la ultima generatie de computere. Dar, în acest vacarm, cui îi mai arde de istorii? Rochii de epoca, pantofi de matase cu însemnele unor manufacturi disparute; baldachine cu aer vetust ce par scoase la vânzare de o Casa Regala ajunsa la ananghie; Lenjerii brodate ce amintesc de tinerele fete care, venind din Franta pentru a se marita în Canada, primeau din partea Regelui un modeste trousseau; aceste tuques de laine, necunoscute europenilor – totul se constituie într-un adevarat rasfat al privirii. Senzatie de împaratie a inutilului: sfesnice de alama cu ceara împietrita de timp pe bratele ce se balangane jalnic; lampi de petrol mâncate de rugina; evantaie destramate, aduse din cine stie ce colt asiatic; o masina de cusut iesita de multa vreme din uz, incapabila de a mai tigheli nici pânza de paianjen, întinsa din belsug între pedala si suveica. Totul se cumpara: aparatura electronica, piane sparte, gramofoane vechi, chiar si un clopot mut! cineva sterpelindu-i limba. La rafturile doldora de carti, este afluenta mai mare ca la libraria Gallimard, de vis-à-vis. Incunabule aduse peste ocean de cine stie ce iubitor de slova scrisa, romane de duzina, vechi horoscoape în misteriose ideograme, literatura ezoterica, benzi desenate. Vârstnicii, asezati pe cele câteva scaune de rachita, întorc cu evlavie paginile cartilor religioase, în coperti cu cotoare aurii, de mare efect sub incidenta luminii. Cei tineri, putini la numar, le frunzaresc la raft, ilustrând parca un gând cioranian: „destula pasiune pentru a ne apropia de El, dar nu destula naivitate pentru a crede”. Zumzet de stup supra-aglomerat. Labirint din care nimeni nu vrea sa iasa. Creuzet misterios în care s-au topit toate idiomurile lumii. Doar indianul kahnawake rezemat de un perete, pe care este pictata în maniera naiva o harta a celor doua continente americane, ornata din belsug cu sabii si cruci, purtate de conchistadori cu mustati fioroase, priveste resemnat. Pare un totem viu, stramutat din rezervatie în acest bâlci modern. Din difuzoarele mascate în tavanul fals, o muzica sacadata se pravale, asemenea Niagarei, mistuindu-se printre oameni si marfuri. Tulburat din reverii, indianul tresare, ca la ecoul unui cântec cunoscut – amestec de bocet si blestem, revolta si renuntare – ce învaluie aceasta epifanie a desertaciunii: ...si Cristophe Colomb n`avait pas existé, nous aurions
été libres... sunt ultimele cuvinte ale cântecului. Stefania Neagu De Grèce Sa toux le secoue de la tête aux pieds, et il n’y a que sa mère qui puisse l’entendre. Remuer ses jambes est moins pénible, mais il n’ose pas. Demain, ses bras seront mous comme des guimauves. Il lâche un soupir et je le regarde, je le fixe de la tête aux pieds. Son vieux chapeau melon a glissé de son crâne dégarni; j’entends sa respiration ardue qui me parvient au-delà la buée venant de la cuisine. Hier, nous sommes allés visiter une galerie qui expose sur la Grèce. L’ancienne, l’actuelle et la future. Le berceau d’Aristote et le sol qu’il a quitté. Les larmes, comme autant de gouttes de pluie, ont coulé sur ses joues à la peau fine, presque transparente. J’ai regardé encore ses yeux gris, troublés et alertes à la fois. J’ai pensé qu’il allait bientôt mourir et que, à cet instant-là, il n’existait plus que dans mon regard. « La Terre tourne toujours sur elle-même. Te rends-tu compte combien cela est égocentrique et sais-tu maintenant pourquoi certains hommes sont toujours centrés sur leurs propres problèmes? » Il m’avait dit cela un soir où grand-mère allumait le feu dans la cheminée. Par la fenêtre on voyait la neige tomber en tourbillons. La voisine venait, lentement, vers notre maison, un gros sac en plastique dans les bras. J’ai cru qu’elle nous apportait des victuailles pour le repas de Noël, que nous fêtons avec la vieille et ses chats. Je me rappelle ma joie et mon plaisir. « Sors pour dépenser ton trop-plein d’énergie. La folie ne vaut rien ici. » Nous habitions la Roumanie désormais, et là il neigeait. J’aimais les flocons parce qu’ils se fondaient dans la masse blanche dès qu’ils touchaient le sol. À Bucarest, mon père passait souvent pour un Tzigane à cause de sa peau sombre. Il écrivait et dessinait, dans les rues de la capitale parce qu’il s’y sentait bien. Hier, il est sorti chercher du bois pour le feu, dans la remise. Depuis deux heures cependant, je suis à son chevet et j’attends, j’attends que la lueur de ses yeux gris pâlisse. Il me parle du soleil et de la côte verte du littoral. Il me décrit les Guerres du Péloponnèse, le théâtre antique des Grecs. Je l’écoute et, en même temps, je tends l’oreille aux pas de ma grand-mère. Elle est venue de Roumanie avec nous, puis elle nous a accompagnés ici, au Canada. Grande et bien bâtie, elle a des jambes fortes et des bras musclés qui lui permettent de porter encore le bois. Je me réchauffe au foyer. Dans le sac de la voisine se trouvait une Bible orthodoxe, parmi
d’autres. Elle l’a donnée à mon père
et elle s’est installée pour bavarder avec grand-mère.
C’est ce livre qu’il lit maintenant, les yeux fixes, comme
s’il voyait son littoral chéri. Les nuages recouvrent
le ciel. Je ris alors de mes terreurs. La gardienne de mes silences
s’éclaire, et il fait jour.
Stefania Neagu L’écho « Lorsque nous sommes allés au cinéma, il mâchouillait sa gomme. Il l’a recrachée dans une poubelle, et puis il n’a plus rien dit. » Carine avec un « C » me jette un regard en quête d’approbation. De son beau visage à la peau fine, les yeux verts, inquiets, regardent voir ce que je pense de son récit. Je n’en pense rien. Carine avec un « C » est ma meilleure amie depuis cet été. J’ai voyagé en Angleterre avec elle et nous avons visité Londres à deux. Elle sort avec Tomas depuis un mois. Nous avançons rapidement, bousculant la foule du centre-ville. Les New-Yorkais en savent plus que nous sur l’urbanité, croient-ils. Ils n’en savent rien. La confusion règne dans les pensées de Carine, qui noie son amour déçu dans le travail. Un premier amour décevant, un dompteur de phoques qui l’a préférée à sa solitude pour la rejeter comme quelconque. J’ai peine pour elle, mais du moins elle ne lui fait plus de gâteaux qu’elle lui envoie par la poste. Il s’agit de se détacher, je le lui dis toujours. Mon premier amour n’a pas été des plus réjouissants non-plus. Je me suis trouvée face dans la boue par mes erreurs mais je me suis vite relevée par crainte du pire. Carine s’arrête devant une porte vitrée. L’immeuble devant nous brille de tous les feux de ses grands panneaux; autour de nous, vitre, métal et yeux inquisiteurs. Ils ne voient pas plus que nous. Là travaille Tomas. Carine est nerveuse et résolue à la fois : elle va pousser la porte et entrer dans son bureau et faire une scène. J’ai envie de m’en aller. Ses nombreux colliers en verroterie tintent à mes oreilles et le ronronnement des voitures lui répond. Je rentre après elle, et j’aperçois Tomas, dans un coin de la grande salle de réception. À notre vue, il détourne les yeux. Dans ces bras ronronne un chaton. Dehors, la grue fait écho à l’animal. |
| Littérature | Poesie | Essai | Prose | Livre | Politique | Arts Vis | Événements | Archives | Musique | Contact | Interview | ||||
Droits de reproduction et de diffusion réservés © TERRA NOVA 2005. Tous droits réservés |
|||||||||||||||
|
|