Nu am trait de multe ori sentimentul pe care îl evoc în titlu.

Prima data, s-a întîmplat în 1968, cînd trupele Pactului de la Varsovia. Au ocupat Cehoslovacia, plecata în cautarea libertatii, ocupatie la care România n-a participat. Mai mult, a condamnat actul. Sigur, nu aveam atunci decît 15 ani si n-am putut descifra dedesubturile actului lui Ceausescu. Dar n-au reusit acest lucru nici românii adulti si nici macar experimentatii politicieni, analisti si jurnalisti occidentali, asa ca mi se poate ierta asta. Pîna si vigilentul Paul Goma a intrat atunci în partid, iar alti fosti detinuti politici ajunsesera sa-l accepte, ba chiar sa-l glorifice pe Ceausescu!

A doua oara, aceata mîndrie legata de nationalitate a fost provocata, desigur, de cele cîteva zile de gratie din decembrie 1989 si ianuarie 1990. Au fost însa suficiente "scena de pe tanc", anuntul despre participarea FSN-ului la cele dintîi alegeri libere, fapt ce contrazicea toate afirmatiile anterioare, si prima "vizita" a minerilor, ca sa ma linistesc.
Credeam ca subiectul mîndriei nationale este unul clasat în ce ma priveste. Nici nu-mi imaginam ca ar mai putea aparea vreun alt motiv de mîndrie de acest fel - cel putin nu atît timp cît mai urma sa ma aflu eu pe acest pamînt.

Dar, iata, participarea la manifestarile legate de aniversarea a 25 de ani de la crearea Sindicatului Liber Auto-Guvernat Solidaritatea, la Varsovia si Gdansk, mi-a oferit si cel de-al treilea prilej de mîndrie nationala. Si totul începuse prost! În vreme ce toate tarile foste comuniste - si o buna parte din cele occidentale - erau reprezentate la vîrf, de presedinti,
premieri sau de ambii, România - ca si importanta Malta! - era reprezentata de un vice-premier, Marko Bela.[...] Colac peste pupaza, desi presa lumii, de la CNN si BBC la radiourile si televiziunile nationale din toate tarile din jur era focusata pe acest important eveniment, poate cel mai important al anului în curs, presa româneasca a stralucit prin absenta. Nici un jurnalist român nu se afla acolo, daca nu ma socotesc pe mine, care eram, totusi, în calitate de invitat, nu de jurnalist acreditat. Si absenta fiind, brava presa aborigena a ratat singurul moment autentic de glorie româneasca din ultimul deceniu si jumatate! Petrecut, cum spuneam, la cel mai important eveniment politic al acestui an.

Despre ce este vorba? Despre faptul ca, dupa discursurile de inaugurare - sustinute de
Walesa, de presedintele Kwaszniewski si de Bronislaw Geremek, fost consilier al
Solidaritatii, fost ministru de externe, presedintele Congresului - a urcat la tribuna, în afara programului tiparit, Bogdan Lis, presedintele Fundatiei Solidaritatea, care a spus ca, în asemenea momente, trebuie omagiati toti eroi, mari si mici, cunoscuti si necunoscuti, polonezi si straini, ai Solidaritatii si a dat un singur nume, pe al muncitorului român Iulius
Filip, care a adresat un mesaj de sprijin primului Congres al Solidaritatii, cel din 1981. A pus banda cu înregistrarea mesajului din 1981, iar la sfîrsitul lecturii mesajului, sala, cea din 1981!, a izbucnit în aplauze si în strigate de "România, România". La sfîrsitul episodului înregistrat, Lis a povestit urmarile acestui exceptional gest de curaj si demnitate – ancheta brutala a Securitatii, condamnarea lui Iulius Filip la opt ani de închisoare, din care a executat aproape cinci, cele 39 de kilograme cu care acesta a iesit din temnita. Apoi, a spus ca este fericit ca Iulius Filip se afla, de data aceasta, în sala. Acesta s-a ridicat timid, a facut semnul victoriei cu cele doua degete si s-a asezat. A trebuit sa se ridice înapoi, pentru ca sala, cea de acum!, a izbucnit în aplauze care nu s-au oprit vreo cinci minute. Aplauda presedintele Consiliului Europei, Barroso, aplaudau Walesa, Kwaszniewski si Geremek, aplaudau fostii disidentii, politicienii si jurnalistii, aplaudau peste o mie de oameni. Scena care a facut prime-time-ul televiziunilor prezente, iar daca o fi aparut si pe televiziunile bastinase a fost, cu siguranta, "la mîna a doua".

Ore în sir, Iulius Filip a acordat interviuri presei internationale - nu si celei române,...[...]

Ca un făcut, pe noi, românii, toate fenomenele meteorologice din ultimii ani ne-au prins pe picior greşit, mereu nepregătiţi, visători şi apatici, adoptând o filozofie a fatalităţii sau, de ce nu?, aşteptând ajutoare de la alţii, în ultimă instanţă chiar ajutorul divin, pronia cerească.
Fie că a fost vorba despre o secetă prelungită, despre căderi masive de zăpadă, despre ploi torenţiale, urmate de inundaţii, autorităţile statului au făcut cu greu faţă situaţiilor de criză, mobilizându-se cu încetinitorul şi acţionând, de cele mai multe ori, haotic, ineficient, cu acea lentoare caracteristică spaţiului nostru de sorginte balcanică. De altfel, sintagma în dorul lelii pare să fie o creaţie caracteristică acestor meleaguri mioritice.
Cel mai proaspăt exemplu, în sensul afirmaţiilor de mai sus, îl reprezintă modul în care au acţionat autorităţile centrale şi locale ale statului la inundaţiile catastrofale care au afectat mai mult de trei sferturi din teritoriul ţării, începând din luna aprilie a acestui an. După cum se ştie, înainte de a se extinde, dezastrul a cuprins mai întâi sud-vestul ţării, lovind Bihorul, Aradul, Timişul, Caraş-Severinul şi Mehedinţiul, judeţul Timiş fiind, de departe, cel mai afectat dintre acestea. Tărăgănarea evacuării apei din zonele inundate în Timiş a reprezentat o mostră clară de imobilism şi lipsă de profesionalism, veche meteahnă de care nu reuşim să scăpăm, iată, nici la nivele înalte. A fost nevoie de intervenţia promptă a statului ungar (care a trimis atât pompele, cât şi specialiştii necesari pentru montarea şi supravegherea acestora), pentru ca să se trezească din amorţeală şi autorităţile române şi, cu o anume nonşalanţă, să recunoască faptul că şi noi suntem posesorii unor astfel de pompe, aflate în stoc la întreprinderea Aversa, din Bucureşti. Directorul de la Aversa chiar a apărut la un post de televiziune declarând că întreprinderea pe care o conduce fabrică aceste echipamente, le are în stoc, dar că nimeni nu i le solicitase oficial până atunci! Cinism? Birocraţie excesivă? Lipsă de preocupare pentru soarta oamenilor? Probabil că toate acestea la un loc!
După părerea unanimă a comentatorilor acestui eveniment dramatic (inundaţiile din acest an), cea mai controversată prestaţie în teritoriu a avut-o, până în prezent, Sulfina Barbu, ministrul Mediului şi Gospodăririi Apelor, care, în virtutea unei „bune” tradiţii a reprezentanţilor clasei noastre politice, îşi explică nerealizările profesionale prin prisma dezastruoasei moşteniri primite de la guvernarea anterioară, în domeniul mediului. Dacă parcurgem în totalitate seria acuzelor pe care le-a adus predecesorilor, putem trage concluzia că doamna ministru s-ar putea să se fi bazat şi pe unele informaţii corecte, referitoare la activitatea celor învinuiţi de către domnia sa. Altfel, nu s-ar explica duritatea declaraţiilor făcute la adresa foştilor miniştri ai mediului Aurel Constantin Ilie şi Speranţa Ianculescu:”Am mers pe <firul apei> şi am găsit deja lucruri interesante. Am înţeles că s-au găsit chiar vile ale foştilor miniştri ai mediului Aurel Constantin Ilie şi Speranţa Ianculescu”. De fapt, acuza se referea la faptul că respectivii miniştri şi-a fi construit vilele din fondurile destinate consolidării digurilor care au cedat la recentele inundaţii. Dar, acum, vile construite din economiile salariale are toată lumea! Nu e foarte relevantă această învinuire. Pe Aurel Constantin Ilie l-a acuzat că în perioada 2000-2004 a cedat majoritatea contractelor de refacere a digurilor firmei Aquaproiect, unde acţionar principal este Leontina Ilie, chiar soţia fostului ministru al Mediului şi Gospodăririi Apelor din perioada respectivă! Valoarea celor 133 de contracte obţinute de către Aquaproiect, se ridică la frumoasa sumă de 136,9 miliarde de lei, conform calculelor făcute de către Aurel Pană, directorul Administraţiei Naţionale Apele Române.
Dar, potrivit declaraţiei reprezentantului Regiei Apele Române, mai grav se dovedeşte a fi faptul că firmele care au făcut lucrări hidrotehnice în acea perioadă (Aquaproiect, Apasco şi Repcon Oradea) au reuşit să obţină în mod ilicit bani publici folosindu-se de aşa-zisele „procese-verbale de calamitate”. Cu alte cuvinte, societăţile în cauză au pretins de la stat sume de bani suplimentare pretextând false avarii apărute la lucrările hidrotehnice pe care tot ele le executaseră! Parcă funcţionarii statului ar fi obligaţi să meargă pe teren să verifice! Ei doar au aprobat (din birouri) devizele de lucrări. După cum se vede (dacă vor exista confirmări, bineînţeles), cazul se poate transforma dintr-un subiect de presă într-unul care ar putea intra în vizorul organelor de cercetare penală. Oricum, în perspectiva integrării europene, astfel de fapte nu ne fac deloc cinste, ba mai mult, aduc imense deservicii imaginii ţării noastre în afară.
Cum un necaz nu vine niciodată singur, din sud-vestul ţării, inundaţiile s-au mutat în sud, apoi, cu o virulenţă fără precedent, au făcut ravagii în judeţele Moldovei, unde viiturile de pe Siret, Râmnicu Sărat şi Bârlad au rupt digurile de apărare, lăsând câteva mii de familii fără locuinţă, disrtrugând şosele şi poduri, reţele electrice, zeci de mii de hectare de teren agricol. Potrivit declaraţiei Luciei Varga, secretar de stat în Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor, debitele râurilor au depăşit cu circa 1000 mc/s pe cele din perioada inundaţiilor devastatoare din 1970, culminând cu debitul Siretului, care a ajuns aproape de 6000mc/s, faţă de numai 3190 mc/s, în 1970. Conform unei declaraţii aparţinând ministrului Mediului, Sulfina Barbu, „debitele râurilor sunt cele mai mari din ultima mie de ani”.

In timp ce ţara este sub ape, guvernul se dedă deliciilor semantice si politicianiste

Şi, cu toate acestea, guvernul nu a decretat instituirea stării de urgenţă, dar a apelat la sprijinul armatei şi al trupelor Ministerului de Interne, care, în stare de normalitate, nu au astfel de atribuţii în statul lor de funcţiuni.
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 reglementează situaţiile în care se pot institui starea de urgenţă sau starea de asediu. Astfel, conform Articolului 1 din Ordonanţă, aflăm că: „Starea de asediu şi starea de urgenţă sunt măsuri excepţionale care se instituie în cazuri determinate de apariţia unor pericole grave la adresa apărării ţării şi siguranţei naţionale sau a democraţiei constituţionale, ori pentru prevenirea, limitarea şi înlăturarea urmărilor unor dezastre”. Or, după părerea multor specialişti, situaţia de-a dreptul apocaliptică prin care a trecut România, are din plin atributele unui dezastru. Numai că politicienii noştri nu au sesizat (poate s-au „făcut” că nu le văd!) aceste atribute evidente, ocupaţi mai mult cu pregătirea alegerilor anticipate. Pentru că, fie vorba între noi, cum am fi fost priviţi de către Uniunea Europeană dacă, în timp ce în ţară era decretată starea de urgenţă, politicienii noştri se pregăteau de alegeri anticipate sau chiar le declanşau!
Oricum, actualul Executiv a dat dovadă de slăbiciune în multe momente legate de înlăturarea efectelor calamităţilor, culminând cu fluctuaţia premierului Tăriceanu, care ba îşi anunţa demisia, ba revenea asupra deciziei. Iar ideea alegerilor anticipate, vehiculată şi, totodată, întreţinută chiar de la Cotroceni, s-a dovedit a fi una total neavenită, în condiţiile în care ţara trecea prin acele momente de-a dreptul dramatice. Exacerbarea luptei politice dintre Putere şi Opoziţie, având ca teatru de operaţiuni fundalul sumbru al unei Românii înghiţite de ape, a părut, dacă nu hilară, cel puţin o stratagemă politică de calitate îndoielnică.
Recenta demisie a ministrului Culturii, Mona Muscă, vine să amendeze, dacă mai era nevoie, prestaţia destul de ezitantă, inconsecvenţa premierului Tăriceanu. De fapt, Mona Muscă nu votase în Delegaţia Permanentă a PNL pentru susţinerea lui Tăriceanu nici ca prim-ministru, nici ca preşedinte al liberalilor. În aceste condiţii, demisia sa poate fi privită ca fiind una de onoare, chiar dacă partenerii de coaliţie bagatelizează acum gestul.
S-a văzut astfel destul de clar cum interesele de grup ale clasei politice încep să difere de interesele generale ale imensei mase a populaţiei. În timp ce în emisiunile de ştiri ale televiziunilor apăreau imagini apocaliptice cu aşezări înghiţite de ape, cu oameni disperaţi care, plângându-şi pierderea agoniselii de-o viaţă, reclamau lipsa de operativitate a reprezentanţilor autorităţilor administraţiei publice, comunicatele oficiale ale Biroului de Presă al Guvernului încercau să inducă o stare de linişte aparentă şi de normalitate, anunţând cu seninătate: „Autorităţile administraţiei publice judeţene şi locale monitorizează cu maximă atenţie evoluţia fenomenelor meteorologice pentru a lua măsurile ce se impun. Efectivele Ministerului Administraţiei şi Internelor acţionează, în continuare, în colaborare cu prefecturile şi autorităţile publice locale, pentru ajutorarea populaţiei şi limitarea pagubelor materiale cauzate de căderile abundente de precipitaţii”. Dar şi în acest caz, ca în atâtea altele petrecute în România post decembristă, adevărul s-ar putea să se afle undeva la mijloc! Cel mai bine a sintetizat situaţia creată o bătrână sinistrată dintr-un sat din Moldova, care, pierzându-şi avutul sub furia apelor, îşi găsise adăpost pe un gard, şi acela doborât de ape. Chestionată de un reporter în legătură cu drama la care lua parte, bătrâna a concluzionat: „Ei, maică, ei cu politica lor, ce le pasă de necazurile noastre!” Fără comentarii!
De fapt, în urma evaluărilor pagubelor produse de inundaţii, s-a constatat că din totalul celor aproape 4000 de case distruse complet, în jur de 95% erau case construite din paiantă, aparţinând, evident, unor locuitori cu venituri modeste, deci păturii sărace a populaţiei.
Şi, totuşi, la noi este posibil orice. România e ţara tuturor posibilităţilor. La noi sunt unii care profită de pe urma oricărui eveniment, oricărei situaţii ivite, inclusiv a acestor nenorociri de dată recentă. Dacă secretarul Prefecturii Vrancea a fost surprins cum îşi burduşea portbagajul maşinii cu conserve provenite din ajutoare, ce pretenţie am avea la nişte trepăduşi mult mai neînsemnaţi decât ilustrul personaj! Nu e de mirare să aflăm că unii dintre funcţionari, care au ca sarcină împărţirea ajutoarelor, se mai ocupă, peste orele de program, cu comercializarea acestor ajutoare sau că îşi construiesc vile din materialele destinate construcţiei de case pentru sinistraţi! Cum spuneam, la noi e posibil orice.

Padurea furată – consecinţă a actului legislativ iresponsabil

Dacă nu veneau anul acesta, inundaţiile tot nepregătiţi ne surprindeau, indiferent când ar fi venit.
Premizele apariţiei lor există de mult, de când au început să fie defrişate cu sălbăticie suprafeţele împădurite, sub privirile ocrotitoare ale autorităţilor. S-a tăiat în neştire, cu acte şi fără acte, fără să se gândească nimeni la consecinţe. Şi, iată, ni s-a demonstrat încă o dată că natura nu iartă.
Potrivit secretarului de stat în Ministerul Agriculturii, Vasile Lupu, la sfârşitul anului trecut se defrişaseră în totalitate în mod ilegal peste 30 000 de hectare de pădure, din care 2 000 de hectare în judeţul Bacău şi 1 400 de hectare în judeţul Vrancea, tocmai acolo unde inundaţiile au făcut prăpăd. În acelaşi mod criminal, peste 95 000 de hectare de pădure au fost tăiate masiv. Torenţii de apă formaţi pe versanţii golaşi ai munţilor au fost una din cauzele producerii inundaţiilor din acest an.
De fapt, pădurea, ca una dintre cele mai importante bogăţii ale României, a început să fie exploatată haotic şi abuziv începând cu anul 1991, deşi legislaţia română are prevederi care ar trebui să protejeze pădurea de cei care se lăcomesc să scoată profituri imense într-o perioadă scurtă de timp. Speciile deosebite sunt ocrotite şi ar trebui tăiate cu grijă, şi numai cu autorizaţii speciale cum se întâmplă în toate ţările civilizate.
După 1990, afacerile cu lemn au devenit o sursă de îmbogăţire fantastică pentru unii, mai ales în cazurile când s-au făcut la limita legii şi, mai ales, dincolo de aceasta. Ca o consecinţă directă a tăierilor necontrolate, România este prima ţară din Europa atinsă de spectrul sumbru al deşertificării. Aşa s-a întâmplat în Moldova, dar şi în Podişul Mehedinţilor, unde au aparut singurele enclave deşertice din Europa, pe locurile pe care, în urmă cu numai 200 de ani, pe hărţile imperiale austro-ungare figurau păduri uriaşe de fag, înalte de zeci de metri.
Abia acum, autorităţile au tras linie şi au ajuns la o concluzie-şoc: începând din 1991, de când a intrat în vigoare Legea nr. 18, au dispărut peste 300.000 de hectare de fond forestier. În portul Constanţa se pot vedea zăcâd mii de tone de cherestea românească, care aşteptă să fie exportată la preţuri de dumping. Străinii, protejându-şi fondurile forestiere din ţările lor, o achiziţionează, o prelucrează şi ne-o revând de zeci de ori mai scump. Asta da afacere pentru statul român! Cu cheresteaua românească ungurii au clădit cea mai performantă industrie de mobilă din Europa Centrală; industria mobilei din Egipt se bazează, în mare parte, pe importul de lemn românesc; firme arabe şi ungureşti fac averi de milioane de dolari pe seama exportului de buşteni şi cherestea românească, în timp ce unităţile noastre de exploatare a lemnului falimentează în lanţ. În timp ce firme dubioase exportă buşteni şi cherestea, piaţa românească este plină cu mobilă din Italia, Germania, Ungaria. Întrebarea care s-ar putea pune este: De ce guvernul nu finanţează întreprinderi mici şi mijlocii care să proceseze la standarde înalte lemnul şi să exporte ele mobilă în Europa?
În zonele împădurite, gaterele au răsărit ca şi ciupercile după ploaie, creându-se astfel condiţii propice şi pentru tăierile ilegale. Bucovina şi Ardealul au fost, în aceşti ani, zonele cele mai afectate de tăierile aberante ale pădurilor. Potrivit ministrului Administraţiei şi Internelor, Vasile Blaga, în câteva sute de cazuri sunt cercetaţi primari sau pădurari care au favorizat exploatarea ilegală a gaterelor. Peste două sute de dosare penale vizează funcţionari sau administratori de firme ce se ocupă cu tăierea şi debitarea lemnului, după verificarea a puţin peste jumătate din cele 7707 de gatere care funcţionează în România. „Dorim să iniţiem un control privind provenienţa masei lemnoase, pentru că am sesizat că aceiaşi patroni care taie lemnul, îl debitează, îl transportă în port şi au propriile vase cu care mai departe îl duc, în special în ţările arabe. Avem mari dubii faţă de concordanţa dintre documente şi adevărata cantitate de material lemnos care părăseşte România”, a declarat ministrul de Interne.
După cum ne amintim, în urma alunecărilor de teren şi inundaţiilor din judeţul Bacău, din luna august a anului 2003, soldate cu pierderi de vieţi omeneşti şi distrugerea mai multor gospodării de pe Valea Trotuşului chiar preşedintele Ion Iliescu trăgea un semnalul de alarmă, privind consecinţele acestei defrişări criminale. Cu acel prilej, şeful de atunci al statului, aflat, într-o vizită în judeţul Bacău, a dezvoltat pe larg tema forestieră, atenţionându-i pe localnicii din Agaş despre pericolele la care s-au expus practicând o tăiere iraţională a pădurilor.

Mafia lemnului lucrează cu cei care ar trebui să o anihileze

Majoritatea defrişărilor s-a făcut de către proprietarii repuşi în drepturi, secondaţi de o seamă de afacerişti veroşi, care acţionează în zonele respective. E posibil ca unii dintre propietari să fi tăiat pomii din cauza sărăciei, ca să nu moară de foame, iar alţii ca să nu-i mai vadă furaţi de către haitele de hoţi ce mişună prin preajmă, însă e clar că marile defrişări criminale reprezintă „rodul” mafiei lemnului.
Din anchetele de presă publicate în ultimii ani, având ca temă defrişările masive şi, multe dintre ele, ilegale, aflăm că în activitatea de exploatare şi valorificare a masei lemnoase de la noi există şi acţionează o adevărată mafie a lemnului, responsabilă pentru furtul a sute de mii de metri cubi de lemn din pădurile României. Dar această mafie nu ar putea acţiona dacă n-ar exista corupţie, dacă n-ar fi protejată sau chiar dirijată de persoane sus-puse, cu funcţii în administraţie sau oameni politici influenţi.
Pe unde trec, aceşti aşa-zişi „oameni de afaceri” distrug totul, precum termitele sau lăcustele. Lasă în urma lor munţi golaşi, dealuri pline de cioturi, un peisaj apocaliptic, dezolant.
Iată cum procedează unele firme private, care se ocupă cu exploatarea şi valorificarea lemnului, multe dintre ele ajunse în vizorul Poliţiei, a Gărzii de Mediu şi a Gărzii Financiare. Acestea cumpără lemn furat, la nici jumatate de preţ, dar îl introduc în documente la preţul pieţei. Cheresteaua, care apoi este exportată, aduce un beneficiu dublu faţă de cea care s-ar face din lemn cumparat la preţul real, practicat de Romsilva.
Lemnul furat din pădure a fost „spălat” prin firme fantomă care, la controlul Gărzii Financiare, nu au prezentat nici un document care să îi ateste provenienţa, dar a fost vândut mai departe, ca marfă cu acte în regulă. Facturile emise nu au avut alt rol decât să acopere banii negri ai firmelor, pentru a-i transforma în bani ce au putut fi scoşi la lumină, sub formă de plată a unor facturi. În termenii finanţiştilor, dar şi ai codului penal, o asemenea operaţiune poartă denumirea de spălare de bani.
Este evident faptul că lemnul se fură din pădurile statului cu complicitatea celor care ar trebui să îl păzească. Nu se poate invoca necunoaşterea de către pădurarii şi poliţiştii din zonă a fenomenului infracţional, pentru că în momentul când se taie un copac în pădure, zgomotul făcut se aude la 2-3 kilometri depărtare.
În ultima vreme au apărut procedee mult mai subtile, mai greu de controlat de către cei abilitaţi. De exemplu, în loc să se taie pădurea de pe un hectar, atât cât a fost stabilit, procesul se extinde pe o suprafaţă de două sau de trei ori mai mare. În acest caz, e clar că se lucrează mână-n mână cu pădurarii şi cu poliţia.
Masa lemnoasă este de multe ori subevaluată (copacii sunt văzuţi mai subţiri şi mai puţin înalţi decât în realitate) pentru a se obţine un preţ mai mic de exploatare. Acolo unde pădurea s-a deteriorat (atunci când vârfurile brazilor, molizilor sau fagilor s-au rupt) suprafeţele calamitate sunt, de asemenea, o mană cerească pentru aceşti abili „întreprinzători privaţi”. Decizia de tăiere a copacilor stelaţi, aşa cum sunt numiţi cei cu vârfurile rupte, este de cele mai multe ori contestată şi lasă loc suspiciunii. Asta, pentru că nimeni n-o sa stea să măsoare dacă s-a rupt o bucată de 6-7 metri din fiecare arbore, care poate să se degradeze, sau mult mai puţin.

Căruţaşul cu mobil

Dacă cineva îşi închipuie că hoţii acţionează la întâmplare, se înşală amarnic. Reţelele sunt atât de bine puse la punct, încât prima verigă a reţelei - căruţaşul este dotat cu telefon mobil şi ţine permanent legătura cu ceilalţi membri ai lanţului. De aceea, prinderea hoţilor este anevoioasă, dacă nu imposibilă. Astfel, în situaţia în care au încărcat marfa şi au fost avertizaţi că vin controale, căruţaşii lasă baltă căruţa şi lemnele, deshamă caii şi se fac nevăzuţi în pădure.
Zeci de mii de metri cubi se taie de către firmele care au câştigat licitaţiile organizate de către Direcţia Silvică. După tăiere, buştenii se depozitează la marginea pădurii. Noaptea, cu complicitatea paznicilor, se fură sute de metri cubi de lemn. De asemenea, furturile sunt încurajate şi de salarizarea mizeră a paznicilor şi a tăietorilor de lemne, cei care participă, în multe dintre cazuri, la furturi. Pe de altă parte, furturile încuvinţate chiar de patronii firmelor sunt prezente mai ales la cele care se ocupă de industrializarea şi comercializarea lemnului. Aceştia apelează în special la avize contrafăcute.
Cea mai periculoasă categorie de firme mobilizate în industria lemnului sunt cele care doar comercializează lemnul. Ele sunt cele care intermediază tranzacţii de miliarde de lei. Oficiale sau pe piaţa subterană. În general, toţi aceştia au în spate tot felul de „pile”. Forma cea mai comună pe care aceştia o utilizează pentru a justifica furturile este eliberarea de mai multe ori a avizelor. Pentru că pe celelalte declară că le-au pierdut. Astfel, transporturile ilegale sunt acoperite cu avize care, printre altele, au şi toate cele 12 elemente de siguranţă, inducând în eroare organele de control.
Permiţând exportul de material lemnos, guvernul a respectat o cerinţă importantă a Uniunii Europene, privind liberalizarea comerţului, dar a dat ,,apă la moară” unor afacerişti fără scrupule, pe care nu-i interesează urmările dezastruoase ale modului în care exploatează pădurile României. Considerând pădurea doar o sursă de câştiguri rapide, pe aceşti oameni nu-i interesează ce lasă în urmă, nu-i interesează viitorul urmaşilor lor.
În concluzie, inundaţiile catastrofale din anul 2005 pot fi privite şi ca o urmare firească a jafului fără precedent la care au fost supuse pădurile ţării.
Din vina cui a fost România înghiţită de ape? Iată o întrebare bună, dar şi o temă de meditaţie pentru autorităţile statului român!

* Subtitlurile aparţin redacţiei