Interview avec Shola Doummar - auteur, compositeur
et interprète des chansons de la joie intérieure
et de l’amour inconditionnel
Par Otilia Tunaru
Elle est seule sur la scène, en embrassant
délicatement sa guitare. Les chansons s’enchaînent
l’une après l’autre. Shola chante les yeux
fermés, sa voix nous emporte dans un pays lointain
au nom de Libertà, où l’amour est maître
absolu. Une larme glisse sur sa joue, en brillant dans la
lumière de la scène; la prochaine chanson c’est
le lever du sourire, l’autre c’est l’éclat
de la joie. Personne n’est plus là, son amour
de vivre et son plaisir de chanter sont irrésistibles,
envahissent la salle de spectacle. Elle parle au public, puis
elle nous offre un autre moment de rêverie en chantant.
Entre la scène et le public les échanges s’établissent
avec aisance. Shola est devenue notre amie qui parle à
chacun à l’oreille des sentiments, de l’amertume
et de la beauté de ce monde. J’ai voulu prolonger
ce moment d’une douce complicité, l’enchaînement
des émotions qui couronne son récital et la
chaleur de son témoignage. Sur le site www.sholadoummar.com
on peut se renseigner sur l’artiste et son album Libertà.
Je vous invite à lui rendre visite et à découvrir
cette interprète assez discrète, qui fait des
spectacles dans de petites salles accueillantes, pareilles
à ses chansons...
Regizorul CRISTIAN MIHAILESCU lanseaza proiectul
Brasov – Montreal
Par Simona Hodos
Revederea cu regizorul si directorul general
al Teatrului de Opera din Brasov, domnul Cristian Mihailescu
(datorata exclusiv prietenei noastre dragi Ioana Voicu !)
a fost o mare si frumoasa surpriza, de la un capat la altul.
In primul rand pentru ca nu mai statusem de vorba, in tihna,
de ani de zile. In decembrie, in iuresul ametitor al Bucurestiului,
am trecut repede unul pe langa celalalt, fiecare fiind preocupat
de ce avea de facut in ziua aceea. Sincer vorbind, nu aveam
idee despre activitatea domniei-sale din ultimii ani, mai
ales de cand conduce Teatrul de Opera din Brasov. dar si munca
asidua la ridicarea noului teatru de opera, nu l-au adus pe
prima pagina a ziarelor sau la buletinele de stiri cu varf
de audienta. Asa ca intalnirea de la Montreal, in chiar sambata
sosirii sale aici, intr-una din saptamanile din Postul Pastelui,
a fost ca o Inviere culturala. Tot ceea ce mi-a povestit despre
activitatea sa si a teatrului pe care il conduce, despre demersurile
si proiectele pe care le infaptuieste si despre care nu stiusem
nimic, absolut nimic, mi-au dat trezit constiinta si sentimentul
ca lipsa de comunicare este ca un neant in care, daca te adancesti
prea mult, chiar daca poti inca sa respiri, nu mai traiesti.
Ioana Voicu, care ne-a spus si unuia si celuilalt ca avem
ocazia sa ne vedem la Montreal, a facut sa sune clopotelul
agatat de marginea uitarii ; marginalizarea prin noncomunicare
; punandu-ne fata in fata, intr-un interviu uluitor, pe care
sigur l-as fi ratat daca nu era aceasta conditie speciala
de a ne afla amandoi in alta tara. Iesirea din mediul propriu,
temporara sau pe termen lung, conjuncturala sau asumata, trezeste
instinctele de autoconservare...