Parintilor mei, Marin si Aristita.

Moto:”Ah, când cladeau aceste ziduri, cum de nu mi-am dat seama?
Totusi, n-am auzit zvonuri de mistrii, si nici glasuri.
Pe nesimtite m-au închis în afara lumii.”
Constantin P. Kavafis

cu nervii la vedere
stau cu nervii
iesiti afara mult
de sub piele
sa simt orice adiere
a vântului
orice trecere
a lui Dumnezeu
prin lume

traiesc aici
traiesc aici
la limita unde zidul
devine cer
si plamânul flutura
în aer
ca un steag
traiesc aici unde
tristetea este curcubeu
de sentimente
si ia pentru sine totul
iar mie nu-mi lasa
decât un zid gol
pe care cineva
a desenat
un copil
fara inima

poezia e-o dezgolire

poetului Liviu Antonesei

poezia e-o dezgolire
o scoatere a sufletului
din teaca lui de carne
cum ai scoate un cutit
pentru a face o crima
asa se scoate sufletul
si se înfige
în frumusetea lumii
pâna la sfâsiere
pâna la sânge
pâna ce sufletul
si frumusetea
totuna vor fi

extragerea din om
noaptea
când nimeni nu ma vede
rusinat
ma extrag din om
si ma transform
în poet
atunci Dumnezeu
îmi pune cerul deasupra
ca pe o palma
protectoare
si ma tine aprins
cum tine aprinse
lumânarile
de sarbatori

sa cunosti o femeie
sa cunosti o femeie
cum ai cunoaste
un înger
cu aripi de diavol
sa cunosti o femeie
e mult mai greu
decât sa cunosti
lucrurile ascunse
de la facerea lumii
pe sub pietre
de Dumnezeu

singuratate
în lume
fiecare text
e singur
cum singur este
orice om în univers
si daca tristetea mea
nu are lacrimi
îndeajuns
plâng poemele
si pentru mine

speranta
poate ca poezia
nu este decât ultimul
test
la care Dumnezeu
ne supune
înainte de-a ne transforma
în îngeri

asteptare
astept mereu în camera mea
un Dumnezeu ce nu mai vine
îl astept si-l desenez
în joaca
asa cum cred eu ca ar fi
un tip cu joben si mustati
descins din Paris în camera mea
astept un Dumnezeu
cum astepti o iubita
si tot ca ea si el întârzie
poate se dichiseste
poate-si pune lornionul
ori poate-si caneste mustata
astept un Dumnezeu din alt veac
nici nu stiu daca va fi în stare
sa se adapteze lumii noastre postmoderne
ori daca oglinda si camera mea
vor fi suficient de mari
pentru mustata lui uriasa
cum numai un Dumnezeu întâmplator
si timid poate avea

sufletul meu este
sufletul meu este un obiect casnic
lampa de birou stiloul de scris
cratita gospodinei, pe aragaz
în asteptarea mâinilor folositoare
sufletul meu e felia de pâine
ce i-a cazut copilului pe jos
cu untul pe podea si acum el plânge
disperat dupa ea
sufletul meu este câinele ud
care latra stingher pe afara
sufletul meu e soarecele ce rontaie
cu teama în hambar asteptând
sa-l înhate pisica
sufletul meu e omul plângând
singur pe-o banca
sufletul meu e strigatul furios
aruncat spre cer de un poet fara destin
sufletul meu e rugaciunea
ce singura în biserica sta
lânga o lumânare aprinsa
poate de sufletul meu

neputinta
exista în mine
o neputinta truditoare
neputinta de-a scrie
decât cuvinte
chiar daca ele
scuipa sânge
pe gura
sufletul lor este doar
o palida iluzie
a ceea ce vreau sa spun
atunci când
ma înec
în pagina
alba

absenta
sfios ca o iubita
câteodata îngerul
nu mai vine la tine
oricât l-ai chema
oricât l-ai ruga
ramâne acolo
în pagina goala
ori dincolo de ziduri
în tara trista
unde ploua mereu
si copii numai
noaptea
au voie
sa râda

 

Liviu Antonesei

Ceea ce îmi place în poezia lui Ion Maria este faptul ca, desi elaborata, nu este nici contrafacuta, nici supusa modelor. O poezie esentiala, pentru ca poetul stie foarte bine sa-si controleze elanul liric si ca un text poetic câstiga infinit mai mult „taind” decât adaugând. Nu am avut prea multe surprize poetice în ultimii câtiva ani, dar lectura manuscrisului Dincolo de zid a fost, cu siguranta, una dintre cele mai placute. Pentru ca, zice autorul: „noaptea/ când nimeni nu ma vede/ rusinat/ ma extrag din om/ si ma transform/ în poet”. Îl asigur pe Ion Maria ca nu are motive sa se rusineze! Daca nu l-as intui foarte retras, retinut, as spune ca dimpotriva.

Ion Maria – nascut la 28 octombrie 1961. Absolvent al Facultatii de Litere si Istorie din Craiova cu specialitatea Istorie si Limba si literatura latina. Profesor de Istorie la Liceul „C.D.Nenitescu”din Craiova.

Volume de versuri:

”PATMOS”,editura „Ramuri”,2002.Volum premiat cu premiul de debut al Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor.

„BALENE ZBURÂND”,editura „Ramuri”,2003.

Tant de désir

Seule une voix grisée
en creux de l’image
dévoile timidement la blancheur de son sein
lorsque allongée dans sa robe vermeille
comme placée dans l’attente éternelle
l’absence de la chose
sous cette épaisse lumière

un cri dans la nuit noire
originel comme les empreintes sur la paroi érodée
ces mains
libérées du jour
comme cet appel à mourir
qui glisse sur la brise saline
qui fait écho à la pluie d’été

aux abords du château déserté
à l’aube du jour
alors que monte la mer sur les roches noires
je me penche pour ramasser
ce qui reste de ça
de vous
de cet éclat lumineux de votre amour

l’oubli de la chose miroite
écrite
dite
lue
vue
sur une plage de l’Atlantique
muette de ce qui n’a pas eu lieu

tant de désir
tant de mirage dans cette chaleur
que le désert blanc n’a pu soutenir
tant de misère dans cette poussière humide
que le vent n’a pu balayer
tant de souvenirs qui se meurent
enfouis dans les bras chargés d’une mer sombre

Poème publiée aussi en Echo