Pour ceux qui croient tout connaître sur histoire du Petit Chaperon rouge, Hoodwinked est une véritable surprise. D’après le modèle du scénario policier, très à la mode dans les séries télévisées et que le film semble d’ailleurs parodier, chacun des protagonistes a sa propre version de l’histoire et personne n’est ce qui paraît être à la première vue. La petite fille à capuche rouge, le grand méchant loup, le bûcheron, la grand-mère et encore d’autres personnages plus ou moins excentriques, chacun a un petit secret à dévoiler. Dans la forêt, qui n’a rien de la magie des contes de fées et qui est par contre bien encrée dans le monde moderne, tout se passe sous le signe de l’inattendu et de la surprise.

En mélangeant la technique d’animation sur ordinateur avec le flashback, l’enquête policière et la comédie « caper », Hoodwinked donne une tournure inouïe au bien connu conte de notre enfance. C’est un mélange qui inclut également le jeu de mots, les dialogues facétieux et un arrangement musical aux rythmes de jazz, country, rock et rap. Une invitation à redécouvrir l’histoire du Petit Chaperon rouge tout en s’amusant à dénicher la vérité sous l’apparence des choses.

A l’aube de la deuxième guerre mondiale, une veuve riche et intrépide, Laura Henderson (Judi Dench) achète un petit théâtre, le Windmill, dans le fameux quartier londonien Soho. A l’aide de son talentueux directeur artistique, Vivian Van Damm (Bob Hoskins), elle transforme le Windmill en un théâtre de revue, devenu rapidement populaire par ses spectacles musicaux « Revudeville » et surtout par ses savoureux « tableaux vivants » où des danseuses nues posaient complètement immobiles, afin de ne pas trop heurter la censure londonienne de l’époque. Seul théâtre de Londres resté ouvert pendant la seconde guerre mondiale, le Windmill est devenu légendaire par son slogan « We Never Closed », symbole de la résistance par l’art face à la force destructrice de la guerre.

Inspiré d’un épisode réel de l’histoire londonienne des années 30-40, le film évoque l’atmosphère au sein de l’équipe du théâtre, les auditions, les spectacles mais aussi l’esprit de l’Angleterre en temps de guerre, la vie mondaine, et notamment l’effondrement des tabous, marquant la fin d’une ère d’une soi-disant innocence. Mais tout ce canevas d’images d’archive de la guerre, de coutumes d’époque, de réunions mondaines reste une toile de fond d’une texture assez discrète par rapport au conflit entre les deux protagonistes, que le réalisateur met en avant-scène. L’affrontement continuel entre les deux tempéraments forts, qui n’exclut pas toutefois d’affinités secrètes, si bien nuancé par les deux interprètes, constitue l’attrait principal de ce film très « British style ».

Au début de l’année 2003, la guerre civile en République démocratique du Congo (RDC), qui dure depuis 5 ans déjà, connaît une nouvelle escalade de la violence et d’importants massacres de civils sont perpétrés dans l’est du pays. Tandis qu’à la capitale, Kinshasha, et dans l’ouest du pays, un gouvernement de transition tente de prendre le contrôle, la partie de l’est, très riche en or et diamantes, est disputée par des milices rebelles et convoitée par des pays voisins qui maintiennent ici des effectifs militaires, officiellement pour protéger leurs frontières. Dans un contexte international mouvementé par la guerre en Irak et par les confrontations au niveau diplomatique y impliquées, l’équipe de l’ONU responsable des opérations de maintien de la paix essaye d’attirer l’attention de la communauté internationale sur le danger d’un nouveau épisode de type Rwanda dans l’Afrique Centrale et sur la nécessité d’une intervention concertée dans la zone.

Par une suite d’allers et retours entre les bureaux new-yorkais de l’ONU et les conflits armés sur place, menés à la Kalachnikov et à la machette, Paul Cowan nous fait découvrir le monde compliqué et fragile, où les échecs se comptent en vies humaines, des négociations de la paix. Les réunions d’urgence, les vidéoconférences, les pourparlers, souvent assez durs, entre les représentants de l’ONU se superposent aux images choc des enfants massacrés à la machette, des visages ravagés par la peur ou par le désespoir, des camps de réfugiés, des enfants affamés devenus soldats ou des obsèques des Casques bleues tués dans les affrontements sur le terrain. Le documentaire crée l’image terrifiante d’une réalité qui se déroule sous nos yeux, répétée durant les derniers ans à plusieurs endroits de la planète, en posant des questions inquiétantes sur la capacité d’une organisation comme l’ONU de préserver la paix dans le monde et sur le prix d’une telle entreprise.

Mai degraba as fi ales titlul 'Trufia' pentru filmul lui Radu Muntean. Pentru ca Luca, personajul interpretat de Dragos Bucur, nu este deloc furios. Gestul din finalul filmului, când ajunge sa-l omoare pe soferul violator, este un gest de furie. O furie aparent surprinzatoare fata de atitudinea sa de pâna atunci. Care se acumuleaza treptat în el pe masura ce este agresat de o lume interlopa ce-si dezvaluie brusc fata.

Si totusi... Luca este un naiv? El crede ca daca apeleaza la mediul interlop sa împrumute bani va fi tratat cu indulgenta? Nu stim de ce a împrumutat 2000 de dolari. De ce a facut asta de la un personaj din underground? Probabil nu putea îndeplini criteriile cerute de o banca. Numai ca în cazul camatarilor din underground criteriile sunt si mai dure. Asa cum procedeaza unul dintre ei, Gabonu, când îi cere scurt 3000 de dolari acum pentru cei 2000 de luna trecuta. Si daca lucrurile s-ar fi oprit aici tot ar fi fost mai usor. Luca traieste mai degraba în aceasta lume de dincolo de lumina zilei. Participa la curse clandestine de masini. Are îndemânare, are orgoliu de a nu se lasa înfrânt într-o cursa aranjata, drept care Gabonu îl taxeaza o data în plus.

"-Deci... 3.000 datoria, banu' care ti l-am dat în mânã. 2.000 cursa...
-Dar v-am zis de cursã...
-1.000 deranjul, 1.000 daune morale,7.000 totalul. Sumã rotundã! E în regulã?"
În câteva ceasuri totul s-a schimbat. De-acum lucrurile capata sensul de viata sau moarte.
"-Uite ce vã sfãtuiesc eu pe voi...Stiti ce-mi poate pielea, nu? Pânã mâine searã sã faceti rost de toti banii, ca sã nu vã tai sã vã dau la porci. Ca-n filmul ãla, Canibal...
- Hannibal.
- Sã-i corectezi pe mã-ta si pe tac-tu! Ai înteles? Da sau nu? Verificã pânã mâine searã sã facã plata. Dacã nu e, mã anunti."

Este oare naivitate în comportamentul lui Luca? La începutul filmului oricum asista la o scena de agresare a unui ziarist care încercase sa faca o poza la un concert la care Gabonu se ocupa de organizare. Semnalele sunt limpezi. Si totusi, Luca ia lucrurile cu lejeritate. De aici pâna la fatalitatea de final el afiseaza o siguranta pe sine care de fapt este o exteriorizare a trufiei. A trufiei de a se crede atât de abil încât sa poata pacali lumea interlopa. A trufiei de a crede ca îsi poate permite jocul cu destinul. Al sau dar, mai grav, al altora. Felie, partenerul sau, este atras în vârtej de inconstienta lui Luca. El simte deja pericolul care-i paste de la cursa câstigata desi trebuia pierduta.

"-Mai bine intrai dracu' într-un stâlp si pierdeai!
-Calmeazã-te!
-N-aveam masinã, da' nu ne lua nimeni glanda.
-N-ai vãzut cã mi-a luat ãla fata si mi-a spart oglinda? Am vãzut negru si am uitat de chestia asta cu banu'.
-Nu stiu, bã...Dacã la curul tãu nu te gândesti, cã esti inconstient, barem la mine sã te mai gândesti.
-Asa-i, mã. Bravo! Stii ce? Treci tu de-acum încolo la volan.
-Ce sã conduc? Masina e fãcutã praf. Repar-o tu, cã te pricepi.
-Ti-e fricã, bãi...
-Normal cã mi-e fricã.
-Te caci pe tine de fricã.
-Da, mã cac pe mine."

Luca este de fapt un demon cu chip de înger. Oricât ar fi de simpatic, greseala de a ajunge la cheremul unui personaj precum Gabonu' este începutul unei alunecari spre infern. Alunecare în care Felie cade victima în ciuda încercarilor sale de redresare. Solutiile imaginate de Luca nu se pot mentine in limitele legalitatii si de aici totul se cufunda dupa criteriul moralitatii. El nu are scrupule nici în raport cu prietenii sai. Ar însela pe oricine numai ca sa iasa din impas. Si totusi priveste lucrurile cu nepasare, cu o încredere nefireasca în sine, desconsiderând pe cei care controleaza lumea aceasta de dincolo de normalitatea legala în care ne miscam majoritatea dintre noi. Dintre cunoscutii lui nu mai sare nimeni sa-l ajute cu bani. Probabil ca deja fiecare dintre acestia era deja patit dintr-o relatie cu el. Încearca sa vânda cu suprapret o masina masluita. Pâna si cu Felie relatia ajunge tensionata, ascunzând banii atâta vreme cât unul simte primejdia si vrea sa scape cuminte, pe când altul vrea sa scape printr-o istetime. De fapt printr-un gest de trufie pentru ca arunca în joc si sentimentele altora. Prietenia cu Felie este exploatata printr-o atitudine de sef iar îmbratisarea finala este doar tardiva. Drama se naste când Mona devine victima acestor speculatii. Privind oamenii precum piesele de sah pe care le poate manevra cum vrea el, pe fata aceasta întâlnita întâmplator o vede ca pe solutia salvatoare. Mica de statura, caci parintii ei sint de fapt pitici, Mona apare ca perechea potrivita pentru Copilul Minune. Surprinzând declaratia lui despre asteptarea unei printese, Luca spera sa i-o plaseze pe Mona, doar-doar datoria sa va fi stearsa. Ce conteaza ce ar zice ea? Nici o clipa nu-si pune problema ei, asa cum nu-si pune problema altuia. O amageste pornind de la o vaga imagine pe care o au unul despre altul din liceu. Asezati la o masa, fata în fata, uiti parca de ceea ce fusese pâna atunci în film. Vezi doar un EL si-o EA. Care fac primii pasi în a se descoperi unul pe altul în ceea ce au ei mai natural. Toata scena lor de la bar este încântatoare. Filmata de aproape, cu jocul luminii, cu privirile lor si cu zâmbetul lor, este o scena care demonstreaza ca filmul românesc poate sa ofere si romantism. Efectiv pot sa fie alte personaje, doi tineri care încep o idila, departe de lumea infractorilor. De partea noastra, a celor care privim filmul.

Dorina Chiriac face un rol superb, cucereste din priviri, din gesturi, din vocea cu care fredoneaza în noapte "Tu esti femeia visurilor mele". Ea traieste în lumea normala, are încrederea pe care o acordam de regula celorlalti ca noi. Doar ca Luca e fara scrupule. O harazeste ca pret al unei achitari iluzorii de datorie. Amagind-o. Chiar si dupa ce Mona devine martora unei agresiuni mafiote, chiar si dupa ce este urmarita o noapte întreaga de cel care vrea sa stearga orice marturie, chiar si dupa scena lor de intimitate, Luca nu s-a clintit deloc din proiectul sau de a o vinde. Mona pare a fi o fata realista, care si-a sumat in primul rind conditia sa. Naivitatea ei poate fi numita asa doar daca rasturnam valorile morale. Noaptea traita la maxim, de la cochetaria primei întâlniri pâna la adrenalina goanei vulpe-vânator si daruirea din refugiul ei, nu o face decât sa-i propuna sa plece din tara, pierzându-si urma printr-un job pe un vas de croaziera.

Este mai naiva solutia ei? Luca ramâne consecvent în trufia lui de a crede ca poate decide destinele altora si, surprinzator pentru câte se petrecusera, persista în proiectul sau nebunesc de a o oferi pe tava ca pret al stergerii datoriei. Nici când Felie, acelasi sprijin prietenesc chiar si în momentele dure, este omorît de recuperatori, Luca nu se opreste. O duce pe Mona în fata lui Gabonu. Numai ca lucrurile nu se pot petrece dupa cum vrea Luca. El nu poate manipula totul asa cum crede. Copilul rasfatat al lui Gabonu si-o doreste. Este naruirea întregului esafodaj. Este alunecarea decisiva. Este pasul spre crima. Spre crime, când nici o evadare nu mai poate fi posibila. Apa murdara nu-i scoate la un liman decât spre a ajunge la alt criminal. Spatiul pierzaniei îi înghite. Totul din trufia lui Luca care crede ca poate specula o lume. Ignorând orice urma de regula. Poate la început a fost naivitate. Subestimarea spatiului underground. Supraestimarea propriei dexteritati de a specula cu destine l-a pierdut. Violenta criminala de final este apasatoare. Poate de aceea a fost filmata de la distanta. Lasa spectatorul cu inima grea. Furia este mai degraba a celui care priveste. A celui care vrea sa înteleaga rational. De ce? De ce dorind mai mult sa nu tina seama de reguli? De ce sa creada ca poate mereu sa însele destinul? Al sau si al celor din jurul sau? De ce aceasta irosire? De ce?

"Furia". Un film foarte bine facut. Un film în care fiecare protagonist a jucat impecabil, de la Adrian Copilul Minune pâna la Bogdan Uritescu. Cu Dragos Bucur mai degraba în contre-emploi având în vedere chipul sau zâmbitor, cu Andi Vasluianu perfect în Felie, personajul înspaimnântat de ceea ce presimte, dar mai ales cu Dorina Chiriac. Ea este cea care lumineaza filmul. Cadrele de la Carrefour sunt bijuterii. Fiecare fotograma poate sa vorbeasca de la sine despre o fata frumoasa si pura. Care are un presentiment, "când te-am vãzut, am zis cã ãsta a venit sã facã misto de mine", dar care prin firea ei este înclinata sa mizeze pe buna credinta. Se joaca, este parca liceeana de la G de vorba cu un baiat simpatic de la H. Se joaca, mizând pe maxim 5 secunde pentru gestul cuiva de a arunca tigara, desi se nascuse deja dorinta ei pasionala pentru Luca. Cu capul pe umarul lui, în ultimul tramvai care se retrage la depou, descoperind treptat ca si-l dorea înca din liceu.

"-Dacã ne-am fi întâlnit în 10 ani, ti-ai fi amintit de mine?
-Cred cã da.
-De ce?
-Nu stiu.
-Cã-s ai tãi pitici, cred...
-Stii cã sunt oameni care-si aduc aminte în amãnunt toate chestiile din viata lor?
-Da? Se poate.
-Nu, serios. Îti zic eu. Dar io nu-mi aduc aminte nici mãcar ce-am fãcut în seara asta."

Scenele cu Luca si Mona, din bar si din tramvai, sunt cele mai frumoase scene romantice din fimul românesc de dupa 1989. Ar trebui sa urmeze un film cu o poveste din lumea obisnuita, acea clasa de mijloc unde ne plasam cei mai multi dintre posibilii receptori. O poveste de dragoste asa cum Dorina Chiriac si Dragos Bucur au dovedit ca se poate vedea si într-o productie româneasca.

"Furia"
regia: Radu Muntean
scenariu: Radu Muntean, Ileana Constantin, Mircea Staiculescu
imagine: Vivi Dragan Vasile
muzica: Electric Brother, Vlaicu Golcea
montaj: Valentin Obretin
decor: Calin Papura, Adrian Cancer
interpreti: Dragos Bucur - Luca;
Andrei Vasluianu - Felie;
Dorina Chiriac - Mona;
Adrian Tuli - Gabonu;
Bogdan Uritescu - Suca;
Adrian Minune.
productie: MediaPro Pictures
producator: Andrei Boncea
durata: 83 min.