Artistul e singur pe scena, în fata microfonului, cu instrumentul în mîna, cu fruntea lucind de transpiratie, cu privirea pierduta undeva în fundul salii. Ofteaza, expirînd zgomotos pe nari. Îsi salta un brat si, înclinîndu-si capul, îsi sterge fruntea cu mîneca.

Oamenii din sala îl privesc în tacere. Artistul din fata lor urmeaza pe scena unui alt artist, care si-a sustinut cu brio partea lui de spectacol. Acel prim artist l-a laudat nemasurat pe cel care îi urmeaza acum. Asteptarile oamenilor sînt mari, vor sa fie fermecati, dupa cum li s-a promis.

„Nici nu stiti cît îmi e de greu sa ma aflu acum, în fata dumneavoastra, cu obligatia de a va cînta!”

Tacere. Spectatorii îsi spun ca au în fata un artist instrumentist dotat si cu talent de umorist, ceea ce nu poate decît sa ajute la reusita prestatiei lui.

“Îmi este teribil de greu. Te-ri-bil!”

Tacere. Oamenii îsi spun ca artistul asta e într-adevar un tip original.

„Stiti de ce?”

În sala, vecinii de scaune încep sa se priveasca unul pe altul, saltînd din sprîncene.

„Pentru ca artistul nu e un automat care cînta fara efort, imediat ce i se cere. Artistul traieste ceea ce cînta!”

Un spectator îsi pierde rabdarea si sopteste: „Bine, domnule, am înteles... Cînta odata!” Dinspre cei care-l înconjoara se aud cîteva chicoteli.

Cînd atmosfera destinsa e pe punctul de a bascula în debandada, artistul îsi duce instrumentul la gura (da, e vorba de un instrument de suflat) si se pune pe cîntat. În urmatoarea jumatate de ora onoreaza pe deplin promisiunile facute de artistul dinaintea lui.

Am asistat la aceasta întîmplare anul trecut, la un spectacol sustinut la Montreal de doi artisti români, unul din România, altul stabilit în Statele Unite. Motivul pentru care am povestit-o? În timp ce cautam un subiect pentru textul pe care-l cititi acum, m-am trezit spunîndu-mi: “Îmi este teribil de greu. Te-ri-bil! Cititorii nu stiu cît îmi e de greu sa-mi scriu textele!”

***

M-am gîndit mai întîi sa forez în memoria personala, sa identific o amintire sensibila, pe care înca n-am exploatat-o literar, si sa o torn într-o scurta poveste, neaparat în nota comica. Am încercat, dar n-am reusit. M-am ales doar cu cîteva idei si faze, stocate pentru mai tîrziu.

Am hotarît atunci ca a sosit momentul sa trisez si eu, asemenea multor prozatori (ori chiar poeti) cazuti în pana de inspiratie... Sa-mi exprim opinia personala despre o afacere, un caz, ceva care framînta meningele multora si care, în consecinta, a fost deja reflectat generos în gazete.

Si n-am stat mult pe gînduri, pentru ca un asemenea caz mi s-a impus de la sine. Impunere favorizata, e drept, de un potop de mesaje e-mail aterizate întîmplator în cutiuta mea internauta, dar si de unele reverberatii ale celor citite în memoria proprie.

Ati auzit, desigur, de noul caz Goma, cazul Goma din luna septembrie. Goma din sintagma “cazul Goma” nu este celebrul dizident anticomunist din anii ’70, nici prolificul prozator (despre opera caruia n-am o opinie, pentru ca nu i-am citit-o nici macar partial), ci autorul de pagini de jurnal si de scrisori deschise, zvîrlite de pe malul Senei în ogorul presei din România ca niste grenade împachetate în cuie. Un Goma suparat pe toata lumea, dezamagit de toti si de toate, pozînd mereu în instanta morala suprema. Un Goma care a visat, poate, sa fie pentru România ce a fost Havel pentru Cehoslovacia, dar care nu are nici cea mai mica banuiala ca Havel a avut ceva în plus, o fire toleranta. Un Goma plîngîndu-se ca editorii îi topesc pe furis cartile nebagate în librarii. Un Goma cu idei putine, expuse maniacal, într-un limbaj, de multe ori, suburban. Un Goma care crede ca imprecatia echivaleaza cu talentul literar. Un Goma populist. Un Goma care a pierdut contactul cu realitatea.

Noul caz Goma are legatura cu paginile de jurnal ale autorului publicate în numarul dublu, 6-7, al revistei Viata Româneasca. Cazul n-a izbucnit odata cu publicarea paginilor de jurnal, ci atunci cînd, la sfîrsit de august, un comunicat al Uniunii Scriitorilor a atras atentia asupra lor. În comunicat era criticata revista pentru ca facuse loc în paginile ei unui text „antisemit” semnat de Paul Goma. Nu voi da aici toate detaliile “cazului”, pentru ca pot fi gasite pe internet, în arhivele principalelor ziare. Paul Goma, prin interventii publicistice ulterioare, a respins calificativul aplicat textului sau si a contraatacat cu o dare în judecata pentru “denunt calomnios”. Un numar de cetateni indignati au semnat un “protest” orientat împotriva comunicatului US.

Am citit paginile de jurnal incriminate. În ele, Goma reactioneaza la aflarea concluziei unei analize a „Comisiei Internationale pentru Studierea Holocaustului în România”: „Holocaustul în România a fost posibil ca urmare a antisemitismului cu radacini adânci în istoria politica si culturala a tarii”. Tonul ripostei lui aminteste frapant de revista România Mare. Membri ai Comisiei primesc calificative de genul: „profesionist al minciunii”, „traficant de documente”, „agitati în borcan”, “specialisti în <toaletarea> textelor”. Ideile ripostei sînt banalitati care nu contrazic concluzia Comisiei, de genul: „Faptul ca au fost (...) masacrati (...) nu le confera dreptul de a se prezenta ca victime eterne, absolute; nu îi absolva de pacatul crimelor comise de ei (...)”. Nu lipsesc nici apelurile venite din “O scrisoare pierduta”: “Unde ni sînt aparatorii demnitatii nationale?” Goma nu e antisemit. E doar...

„Agitat în borcan” este o expresie inexistenta în limba româna, pe care Paul Goma a preluat-o, banuiesc, din titlul unui pamflet faimos de L.F. Céline, avîndu-l personaj pe Sartre: „A l'agité du bocal”.

O reactie interesanta la comunicatul US a venit din partea unui anume Cristian Badilita, de profesie bibliolog, în ziarul Averea din 12 septembrie. Articolul lui a poposit în cutia mea de e-mail gratie bunavointei unei “agitate în borcan” româno-montrealeze, pe care am mustrat-o atunci, dar careia îi multumesc acum, pentru ca mi-a permis sa-mi rotunjesc prezentul text. Bibliologul a înteles sa-i ia apararea lui Paul Goma atacîndu-l pe Nicolae Manolescu, actualul presedinte al Uniunii Scriitorilor. Dovedind o forta expresiva tipic vadimiana (totul, în acest “caz”, se învîrte în jurul României Mari, se pare), el îl eticheteaza pe reputatul critic literar cu sintagma “Adrian Copilul Minune al literelor românesti”.

N-am putut gasi pe internet opinia lui Adrian Copilul Minune despre toata tarasenia.

A l’occasion du Festival du Nouveau cinéma de Montréal, j’ai vu un petit film de 12 minutes, The naked and the Dane, fait par une jeune cinéaste canadienne, Eva Ziemsen. Dire que c’était une entrevue avec le grand réalisateur danois Lars von Trier c’est improprement dit, car le film m’a semblé plutôt une agression.

Après avoir gradué en cinéma à Londres, la jeune réalisatrice d’origine allemande, établie avec sa famille au Canada, voulait faire quelque chose de si osé que les films de von Trier. Tant que celui-ci n’a jamais de complexes devant ses acteurs et n’hésite pas à les pousser à des actes extrêmes, elle aussi se propose de l’interviewer à poil afin de lui montrer qu’elle comprend sa méthode. Mais lorsqu’elle appelle à Zentropa, une ancienne base militaire en Suède rendue en maison de production, sa demande est poliment refusée. On lui dit que le réalisateur vient de finir les interviews pour la promotion de son dernier film, à l’époque Dogville, et qu’il est très occupé avec son nouveau film, Manderlay. Mais la jeune femme prend cette réponse pour une invitation. Elle embarque tout court pour Copenhague et atterrit à Zentropa. Par hasard, à l’entrée elle tombe sur l’assistant de von Trier, Thomas, qui, bien amusé par sa démarche, accepte de présenter encore une fois son cas devant von Trier : celui-ci venait tout juste de traverser la cour, au bord de sa petite voiture de golf. Et l’interview se fait.

Pourquoi avoir accepté cette rencontre dans une matinée froide de novembre, lorsque ses yeux trahissaient encore une nuit tourmentée? C’était la curiosité de voir si la jeune femme allait se dévêtir pour de bon devant lui? C’était la gêne de refuser quelqu’un qui avait traversé l’océan pour le voir? Impossible à dire et, un an plus tard, Eva est aussi incapable de justifier le choix du réalisateur. Ce qui est sûre et certaine est que, devant la caméra, von Trier, la bouche sèche, plutôt bégaye des réponses à des questions quelconques, qui ne l’intéressent nullement et qui ne lui font aucun plaisir. Selon la réputation de von Trier, qui semble un véritable bourreau sur le plateau, on dirait qu’il a eu ce qu’il méritait. Il a subi ce qu’il fait subir aux autres : on dit que Bjork a renoncé pour toujours à jouer dans un film après le tournage de Dancer in the Dark.

Mais a-t-on vraiment le droit d’agresser les vedettes de cette façon? A-t-on le droit de surgir n’importe quand sur leur chemin et leur faire répéter des choses qui sont si évidentes dans leur œuvre que toute interrogation ou justification semblent superflues et ennuyeuses? Dans toute cette histoire, il ne s’agit pas que de leur droit d’avoir une vie privée, ce qui est déjà un cliché, mais du droit à ses pensées. Il s’agit du privilège de toute personne de ne pas exprimer ses convictions devant n’importe qui, qui vous réclame la confession en raison de son admiration.