![]() |
![]() |
| Magazine mensuel de dialogue culturel | Depuis 2001 • No 13 • Montréal • 15.09.2005 |
|
Felicia Mihali LA REINE ET LE SOLDAT Vers minuit, lorsque la solitude lui pesait le plus, la reine Sisyggambris pensait à sa première rencontre avec Iskenderun, après la défaite de l’armée perse. Elle revoyait encore le soir où Iskenderun était entré sous la tente qui logeait la famille royale, attiré par les cris des femmes à qui on avait dit que Darius était mort. Le roi des rois avait payé chèrement son impatience de gagner. À la tête de la plus grande armée de tous les temps, Darius avait fait le choix fatal de s’avancer jusqu’au défilé étroit qui séparait la plaine de la mer. Sisyggambris, la reine des Perses, assiste impuissante à l’écroulement de son royaume. Darius est mort pour avoir manqué de clairvoyance dans l’art de la guerre. Il faut dire qu’Alexandre le Grand (que Sisyggambris nommera Iskenderun après en avoir fait son fils), est un guerrier redoutable et glorieux. L’auteure
XYZ Éditeur vous propose : LE FACTEUR ÉMOTIF, de Denis Thériault
On peut être un facteur modèle et, malgré tout, se laisser prendre au vice de la curiosité. Comment Bilodo aurait-il pu deviner qu’en ouvrant une lettre qui ne lui était pas destinée, il s’embarquait dans une galère dont il ne soupçonnait vraiment pas les conséquences ? Bilodo est un facteur modèle. Il adore son travail et le remplit avec un zèle et une ardeur peu communs. Il est pour ainsi dire parfait, sauf qu’un jour lui prend l’idée de vouloir connaître le contenu de certaines lettres. Il cède. Il en décachette une. Le mal est fait. Impossible de ne pas recommencer. Chaque jour, il subtilise des lettres, les ouvre le soir dans le plus grand secret de son appartement puis les recachette pour les remettre comme si de rien n’était à leur destinataire. Ce ne serait pas si grave si Bilodo ne mettait pas la main sur la correspondance de Ségolène avec Gaston Grandpré. Une correspondance si particulière, faite de haïkus, que non seulement il en reste bouche bée, mais il tombe sur le coup amoureux de cette femme exotique qui vit à Pointe-à-Pitre à la Guadeloupe. Les événements se précipiteront de telle manière que Bilodo sera pris dans un engrenage dont il ne pourra plus se sortir. Son destin sera dès lors brutalement dévié de sa course, prévue depuis la nuit des temps. Il découvrira que la vie est faite de boucles… Pour le meilleur, mais aussi pour le pire ! L’auteur L’iguane, roman précédent de Denis Thériault, a remporté les prix France-Québec Jean-Hamelin 2001 et Anne-Hébert 2002, ainsi que le prix Odyssée 2002 du premier ouvrage littéraire. Poursuivant dans un registre plus intimiste l’exploration des thèmes de l’imagination et du rêve, Le facteur émotif s’inscrit dans la continuité d’une démarche visant à sonder les dimensions inconscientes de l’esprit humain.
XYZ Éditeur vous propose Bossalo, un roman Un personnage à la poursuite de son auteur « Ce soir, Il a décidé que je ne rentrerais pas tout de suite à la maison. Je ne demande pas mieux. Et je ne peux pas m’y opposer. C’est Lui qui décide où je vais, comme Il décide de la couleur de mes vêtements et du nombre de mes cheveux. Il a aussi décidé que j’ai prévenu Patricia de mon retard. Patricia, c’est ma femme, si j’ai bien compris. Elle n’a pas protesté. Je travaille sans doute souvent tard le soir. » Pas facile quand on est un personnage de roman d’y trouver son bien-être, surtout quand on est aux prises avec un Auteur qui fait comme s’Il ne savait rien de nous ! Bossalo — c’est le nom détestable que son Auteur lui a donné — doit vivre l’angoisse de son inachèvement : chaque acte qu’il pose, c’est dans l’ignorance la plus absolue qu’il le fait, l’Auteur n’ayant pas eu la décence de lui en apprendre plus sur son état. Et puis, Il aurait pu être un peu plus disert quand Il l’a conduit auprès de cette femme à l’œil de verre bêtement assassinée par une brute au moment où Bossalo s’échinait sur elle ! De même, n’aurait-Il pas pu lui faciliter la tâche en l’informant de son véritable travail chez Tatou éditeur? Vraiment, être un personnage de roman dans ces conditions, c’est invivable ! Bossalo, c’est le monde à l’envers. Le personnage doit constamment refaire le fil de sa vie. Cela donne un roman amusant, vif et qui a l’avantage d’étonner autant le personnage que les lecteurs. L’auteur François Barcelo a pratiqué presque tous les genres littéraires : polar loufoque et saga historique, science-fiction et roman érotique, satire sociale et récit pour la jeunesse. Et voilà qu'il se lance dans le roman trash, genre qui lui permet de pousser son sens de la dérision quelques crans plus loin que jamais auparavant. Il livre ici l'histoire à la fois drolatique et dégoûtante d'un personnage de roman aux prises avec un auteur qui le déteste. Victor Bossalo commettra l'adultère et le viol, attrapera des maladies honteuses, boira sa propre urine, perdra la vue, bref se débattra dans la vie comme un diable dans l'eau bénite. Tellement que vous ne pourrez vous empêcher de demander à François Barcelo : « Quelles mésaventures de votre Bossalo sont inspirées de votre vie personnelle? » Il répondra simplement : « Ça ne vous regarde pas.»
Sergio Kokis La gare Perdu au fond de nulle part Il suffit d’un geste, parfois vraiment anodin, pour que notre vie soit radicalement changée. C’est le cas d’Adrian Traum, ingénieur au service de son beau-père dans la ville de S. Pendant un arrêt imprévu, il est descendu du train dans lequel il se trouvait avec sa femme et son fils… Adrian s’est disputé avec sa femme dans le train. Pour fuir cette atmosphère irrespirable, il a décidé de sortir du wagon pendant un arrêt dans une steppe déserte, le temps de se délier les jambes. Assez longtemps pour s’assoupir un instant et découvrir après coup que le train est parti sans lui. Perdu au fond du nulle part et prisonnier d’un village en ruines, Adrian découvre avec effarement qu’il sera forcé de vivre avec les tarés de la place : Pancacre l’idiot, Mathias l’aubergiste poilu, Otto, le sergent paranoïaque, M. Théodor, arrivé par hasard comme Adrian et qui n’a jamais pu quitter ce bled perdu, et puis Mila et sa fille Maria chez qui il habite. À mesure que le temps passe, Adrian en arrive au terrible constat qu’il est fait comme un rat. Aucune sortie, et le sentiment que personne ne parviendra à le retrouver… L’auteur România europeană Marius Dobrin Cine-ar fi crezut că acea femeie care suporta cu stoicism raptul comunist de la începutul anilor '50 petrecuse bună parte din tinereţea ei la curtea ultimului Kaiser al Germaniei? Că se mişcase printre personaje istorice? Că dăruise cu generozitate din talentul ei şi din disponibilitatea de implicare civică? Născută la Nantes, ajungând într-un târziu în România, în casa soţului ei, a fost purtată de destin prin Europa de la vest la est. Europa nu avea formalismul de astăzi şi un asemenea traseu era atât de firesc! Cécile Lauru a fost franţuzoaică, a îndeplinit cu brio rolul de educatoare şi profesoară de franceză a fiicei împăratului Wilhelm II al Germaniei şi s-a căsătorit cu V.G. Paleolog, acela care avea să devină mai apoi celebru prin ceea ce a făcut pentru Brâncuşi. Ei bine, din jurnalul ei se desprinde o uimitoare împletire de rezonanţe franţuzeşti, germane, româneşti. Ba chiar este o scenă în care la nunta prinţesei au participat regele Angliei, ţarul Rusiei şi alte capete încoronate, încât Kaiserul s-a pregătit ca la un înalt summit din zilele noastre. Era 1913 şi în scurt timp s-a încheiat acea 'belle epoque'. "Cécile pleca să se căsătorească la Londra. Pentru ea începea alt capitol al vieţii, ca pentru toată lumea veche odată cu izbucnirea primului război mondial." Cea care consemnează acestea, Sanda Ionela Georgescu, i-a fost nepoată, a cunoscut-o de la vârsta de 3 ani şi a ţinut să-şi motiveze demersul: "...faptul de a fi trăit în anturajul unei împărătese, al unui împărat, a unor prinţi, doamne de onoare, şambelani şi artişti, a locui în palate care nu mai există sau au devenit muzee, ar putea prezenta interes pentru anumiţi cititori..." "Am iubit-o pentru inteligenţa şi integritatea caracterului şi curajului cu care a acceptat lungile avataruri ale unei lungi existenţe." Aşa s-a născut această carte* bazată pe memoriile scrie în 1956 de Cécile Lauru, memorii destinate fiilor şi nepoţilor, dar care au fost citite şi apreciate chiar şi de prinţesa Viktoria Luise (Sissy) care i-a păstrat toată viaţa o caldă apreciere. Cécile a studiat la Conservatorul din Paris şi apoi, pe când era deja la Curtea Kaiserului, a fost invitată adesea să concerteze, vocal sau la violoncel sau să compună. Între ea şi prinţesă s-a legat de la bun început o frumoasă relaţie, pornind de la lecţii de franceză şi până la lecţii de viaţă. Cécile a fost alături de prinţesă în fiecare etapă a adolescenţei ei, până la căsătorie. Iar mai apoi se revăd după primul război mondial când Viktoria Luise, conducând-o acasă de la gară, o roagă să vorbească franţuzeşte: "căci văzându-te nu-mi este posibil să folosesc altă limbă." Lumea descrisă în aceste pagini este fermecătoare, de un farmec deloc desuet pentru că nu sunt doar personaje istorice, sunt şi caractere şi modele de rafinament. Este descrisă o parte din suita de castele celebre, de la Sans-Souci la Neues Palais, Cadinen sau Rominten, cu o seamă de referiri la arhitectură şi decoraţiunile de artă dar şi la strălucirea evenimentelor de gală sau mondene de acolo. Avem prilejul să citim detalii inedite privind evoluţia civilizaţiei în Europa. Pe tărîm social Cécile s-a preocupat de soarta fetelor din Franţa care urmau să studieze în Berlin şi prin efortul ei de a captaşicanaliza resurse, a luatfiinţă un cămin care le-a fost rezervat. Societatea civilă are astfel rădăcini adânci. Pentru noi este fascinant cum povestea acestei franţuzoaice a fost pigmentată cu o serie de repere româneşti. Pe când era încă la Paris, la conservator, a asistat la un concert în care debuta cel care avea să devină violonistul Jacques Thibaud. Iar acompaniamentul la pian era al tânărului George Enescu! Peste câţiva ani Kaiserul o întreba despre Edgar Quinet. Un vas francez fusese botezat cu acest nume şi el voia să ştie despre această personalitate. Or acest om de litere francez primise şi cetăţenia română, devenise membru de onoare al Academiei Române şi se căsătorise cu fiica lui Gheorghe Asachi, un alt vector de la vest la est în Europa. Din nou Enescu, cu ocazia unor concerte susţinute la ambasada franceză de la Berlin. Că în mediul acela principar l-a întâlnit şi pe, la vremea aceea, prinţul moştenitor Carol, viitorul rege al României, Carol II, este un fapt firesc. Uimitor este însă cum Cécile şi mama ei ajung să cunoască familia lui Ion Luca Caragiale, stabilit deja la Berlin. O bună prietenă, Ulla Bardeleben, dădea lecţii de germană fiului de 18 ani al scriitorului. Memoriile consemnează că în seara vizitei la familia Caragiale mai erau acolo doamna şi domnişoara Delavrancea. Cella terminase studiile de pian la Paris şi venise să concerteze la filarmonica berlineză. Concert la care asistă şi Cécile care urma să povestească entuziastă printesei despre pianista româncă. Aşa se face că vine de la sine invitaţia de a concerta şi la Neues Palais. Cécile îşi aminteşte cu emoţie duminica în care fratele ei, care obişnuia să joace tenis cu Gerda Bardeleben şi familia Caragiale, intrigat de întârzierea acestora, ajunge la locuinţa lor spre a afla tragica veste a morţii acestuia. Apoi urmează finalul poveştii, un final care nu poate fi altfel decât ca al tuturor poveştilor cu printese: o nuntă strălucitoare. Sanda Georgescu consemnează apoi lapidar cum drumurile personajelor acestea, istorice sau însoţitoare a celor istorice, s-au despărţit, geografic şi prin destin. Cécile Lauru a ajuns în România unde şi-a purtat cu demnitate povestea în ciuda vitregiilor soartei. Şi ca un făcut, a avut parte de un accident fatal exact la Paris unde i se îngăduise să ajungă după 20 de ani. 'Ţărână din ţărână'.... Aceasta este povestea celei care a fost 'Lehrerin und Erzieherin' pentru o printesă a Germaniei. O poveste despre 'la belle epoque'. Faţa luminoasă a unei părţi de istorie. Despre cealaltă jumătate a vieţii ei rămâne de scris o altă carte, dramatică. Cécile Lauru rămâne acum imaginea unui cetăţean european ca mulţi alţii ai acelui timp, de la un capăt la altul al continentului. "Excerpte din memoriile lui Cécile Henriette Lauru- Relatarea sejurului (1903-1913) la curtea ultimului Kaiser al Germaniei", selecţie alcătuită de Sanda Ionela Georgescu |
| Littérature | Poesie | Essai | Prose | Livre | Politique | Arts Vis | Événements | Archives | Musique | Contact | Interview | ||||
Droits de reproduction et de diffusion réservés © TERRA NOVA 2005. Tous droits réservés |
|||||||||||||||
|
|
|