Pentru mine, 'strada mea' înseamnă cei 200 de paşi de la o intersecţie la alta, în sus şi-n jos de casa în care m-am născut. Când ambulanţa a venit s-o ducă pe mama la maternitate, toate gospodinele ieşiseră la poartă s-o vadă. Era doar vorba de o primă naştere la 37 de ani! De ce tocmai atunci? Nu ştiu argumentele tatălui meu, care pe atunci avea 41de ani, ştiu doar ceea ce mi-a povestit mama, cum a rămas gravidă păcălindu-l după sfatul uneia dintre surorile mai mari ale lui. Dar despre tuşa Ileana voi mai vorbi pe strada mea.
Deşi nu era mezinul, tata era ocrotit şi răsfăţat nu doar de surori ci şi de fraţii mai mari. Unchiul Valer, maistru de aviaţie, ajunsese cu misia tocmai la Craiova şi a locuit cu chirie ani de zile, alături de ardeleanca lui, pe o străduţă liniştită, nu departe de aici, pe lângă fostul târg de săptămână. Aşa au ajuns a se cunoaşte cu familia mamei, ce se mutase în vecini pe când se construia casa. Se construia un destin.

Au îndrăgit-o pe Paula de când au văzut-o prima dată, fetişcană, şi tot timpul până a devenit o domnişoară cu vise romantice dar şi cu vădite calităţi de gospodină încât li s-a părut exact ceea ce i s-ar fi potrivit lui Gabi. Mai greu a fost să-i aducă faţă în faţă. După terminarea şcolii comerciale din Turda el a plecat în armată şi în ciuda dreptului la termen redus, chiar când să pună uniforma în cui a venit mobilizarea în vederea războiului. Şi mobilizat a fost apoi până în ultima zi a războiului, ba încă şi ceva pe deasupra. Aşa că Valer şi Victoria au aşteptat o permisie spre a-l invita să le facă o vizită la Craiova. Atunci părinţii mei s-au văzut, atunci s-au plăcut, de atunci a început povestea noastră. Într-un sertar discret am găsit câteva scrisori păstrate de mama.

6 februarie 1943

Dragă Paula
Sosit abia de câteva zile pe meleagurile îndepărtate ale Rusiei, profitând de un moment în care liniştea şi singurătatea m-au înconjurat, stăpânindu-mi fiinţa întreagă, deschid cu amândouă mâinile larg de tot poarta gândului şi în zbor uşor şi repede, străbătând depărtările, îl trimit ca să se oprească la fereastra inimei tale. Şi acolo, încet, încet de tot, ca murmurul liniştit al apelor, ca freamătul lin şi dulce al pădurilor, să-ţi şoptească în fredonări de cânt romanţa dorurilor mele. Tu să-l asculţi micuţa mea şi să-l înţelegi. El aducea dierea sentimentelor mele calde şi sincere pe care ţi le port. El îmi este prietenul şi confidentul care mă însoţeşte pretutindeni, transportându-mă în lumea trecută a amintirilor, hrănindu-mi prezentul cu iluzii, ţinându-mi tovărăşie în lungile nopţi de veghe.
Dragă Paula, deşi timpul pe care l-am petrecut împreună a fost aşa de scurt, încât abia ne-am cunoscut, totuşi a fost suficient pentru a ne apropia sufleteşte mai mult decât într-o simplă prietenie sau o cunoştinţă ocazională. Faptul care a determinat sau mai bine zis a făcut ca în cele câteva zile să ajung să rup acea convenienţă socială, care nu-ţi dă voie nici să râzi când vrei, şi prin aceasta să mi te apropii aşa de mult sufleteşte, a fost temperamentul tău moderatşi totuşi tineresc, seriozitatea ta matură şi totuşi naivă, asemenea unui copil emancipat la o vârstă prea tânără şi care, conştient de el însuşi şi de societatea în care trăieşte, caută să-şi ia o aliură cât mai serioasă în gândire şi discuţii şi totuşi copilăroasă în manifestări.
În general ai tu un "Tot" care deşi nu este perfect este totuşi armonios, degajând atâta încredere şi aşa de multă bunătate şi prietenie încât sincer să-ţi spun, pe mine nu numai că m-ai făcut să te consider ca pe o prietenă de demult, ca şi cum prietenia noastră ar fi existat de peste veac, continuâindu-se şi în această viaţă, cu o despărţire de câţiva ani la sfârşitul căreia revederea este puţin stângace, revenindu-şi apoi la vechea naturaleţe, ci a reuşit să se strecoare în odăiţa în care sentimentele se transformă din prietenie în iubire... Acolo punând stăpânire pe un colţişor, a început să făurească un basm frumos pe care am să ţi-l spun şi ţie când am să ajung acasă. ... Până atunci, al tău Gaby te sărută pe tine şi pe toţi ai tăi.

Privesc scrisul frumos al tatei, caligrafia inegalabilă a peniţei înmuiate în cerneală, ordonarea paginilor încât prima filă a scrisorii avea numerele 1/3 şi următoarea 2/4, mă uit la plicul cu adresa elegantă:
"Domnişoarei
Paula Dumitrescu
Str. Domnul Tudor Nr. 73 bis
Craiova"
La expeditor este adresa militară standard, doar gradul tatei mai creşte puţin, iar plicul este acoperit de ştampile şi uneori de parafa 'Cenzurat'.
O iubire înfiripată mai degrabă prin scrisori în vreme de război. Scrisori care treceau prin cenzură şi străbăteau distanţe, înfruntau timp.
Nunta a venit firesc tot într-o permisie. În 20 ianuarie 1944.
Cu câteva zile înainte s-a orânduit şi ceea ce avea să-i ajute material pe noul lor drum: actul dotal, aşa cum era legea, cea scrisă ca şi cea nescrisă, din generaţie în generaţie. Prin actul acesta de temelie părinţii declarau: "la trecerea în căsătorie a fiicei noastre Paula cu domnul Gavril Dobrin, îi constituim ca dotă în condiţiunile prevăzute de codul civil, referitoare la regimul dotal, următoarele...
Subsemnata Paula Dumitrescu mulţumesc cu recunoştiinţă părinţilor mei pentru dota constituită iar subsemnatul Gavril Dobrin declar că am primit dota în numerar şi mobilierul şi trusoul aşa cum sunt arătate mai sus iar ambii declarăm că acceptăm regimul dotal în privinţa dotei constituite astfel cum este reglementat de codul civil român."
Nunta a fost simplă, aici, acasă. Fără fast, fără invitaţi, doar cei din familie care se aflau în Craiova. Şi ca şi cum asta nu era de-ajuns, au avut parte şi de o alarmă de atac aerian încât s-au ascuns cu toţii în pivniţă, în adăpostul improvizat. Mama ofta peste ani că nu au avut parte nici măcar de o zi de miere pentru că tata a plecat din nou pe front. Spre a reveni abia la câtvea luni de la terminarea războiului încât mariajul lor a continuat prin scrisori.

Dragă Paula,
Am ajuns cu bine la Focşani... azi se împlinesc trei săptămâni de când uniţi în faţa legii am pornit amândoi pe un drum nou pentru un început de viaţă nouă. Să dea bunul Dumnezeu ca acest început să fie spre fericirea noastră şi spre mulţumirea celor care ne iubesc...
De la plecarea din Craiova nu am încetat o clipă de a măgândi la tine şi de a-ţi dori prezenţa. Nu pot să îndepărtez de la mine gândul care fuge mereu spre depărtările tale, unde tu, micuţa mea, în mijlocul ocupaţiunilor tale zilnice, aştepţi reîntoarcerea mea. Poate că nu peste mult timp bunul Dumnezeu ne va ajuta şi vom fi din nou împreună..."

Timp a trecut însă tare mult... Frontul s-a întors, tata a trecut spre Apus şi a ajuns până în Cehoslovacia, acolo unde şi-a făcut prieteni. Îmi povestea de ziua victoriei, îmi povestea de un camarad de arme, Theodor Constantin, care va scrie mai apoi un roman inspirat de întâmplările războiului, "La miezul nopţii va cădea o stea".
Reîntoarcerea spre casă a fost parcă şi mai lungă, tata oprindu-se adesea pentru a urca să cânte pe scene improvizate la spectacole pentru soldaţii răniţi. Aşa se face că, după spusele răbdătoarei mele mame, tata s-a întors ultimul de pe front. Cunoscuse şi ea în mod direct grozăvia războiului atunci când, invitată de socrii ei la Turda, s-a trezit în iureşul refugiului iscat de mişcarea neprevăzută a frontului. Au ajuns cu toţii la Tureni, în casa unui ungur bogat. Ce a fost acolo îl las pe bunicul Romulus să povestească.

"...care am suferit timp de 5 săptămâni urgiile frontului, căci noi am fost chiar în mijlocul frontului. Casa noastră a fost ţinta atât a ruşilor cât şi a germanilor. Nu altfel veneau proiectilele, gloanţele şi bombele ci gândeai că e grindină. Ce e drept, pereţii au rezistat la toate daruşi, fereşti, coperiş - nimic, ca-n palmă. Şi noi, 34 de persoane (15din familie şi 19 refugiaţi din Tureni), ne mutam cu cortul când sus în camere şi când jos în pivniţă, după ordinele soldaţilor."

Şi după toate astea, când în sfârşit puteau începe cu adevărat o viaţă de familie, a urmat nebunia anilor de după război, cu drama cutremurului social datorat comunismului, cu sărăcie şi instabilitate.
Au ajuns astfel într-o comună sau alta unde tata găsea câte un post de secretar sau notar la primărie.
Despre acei ani mama povestea cu amărăciune despre condiţiile rudimentare în care trebuiau să trăiască, de colo-colo, departe de casa lor şi de rostul lor. Iar când a apărut un serviciu mai bun, s-a dovedit a fi la peste 100 de kilometri de casă, la Piteşti. Mama a rămas atunci în casa lor iar tata a fost nevoit astfel câţiva ani să facă naveta la interval de săptămâni. Nu-şi putea permite să piardă serviciul, chiar dacă însemna şi 10 ore pe zi, aşa cum nu-şi putea permite să piardă nici familia. Au trecut anii, au dispărut cei doi bunici ai mei, pe care astfel nu i-am cunoscut deşi fiecare mi-a dăruit câte ceva esenţial pentru povestea mea. Şi abia venirea mea pe lume a însemnat, uşor, uşor, îmblânzirea vicisitudinilor şi aşezarea familiei noastre, în sfârşit, în rostul ei.

Scrisorile se înteţeau, purtând dintr-o parte în alta grijile fiecăruia despre celălalt: mama de a-l ştii departe, singur, uitând de orele de masă, tata de a o ştii departe, sensibilă în faţa unei sarcini care aducea emoţii. Mama, meticuloasă, făcea planuri, drămuia resursele, mergea la medic şi se alina simţind deja copilul ce sta să se nască.

"Ştii că aveam 200 de lei pentru lemne: le-am luat pe toate, adică 1400 kg. Au costat 161 lei, cărbunii 21 lei pentru că am avutadevereinţă că sunt gravidă. Sunt dispoziţii numai pentru bolnavii de plămâni şi de inimă. Transportul 50 lei, în total 232 lei. Le-am luat tăiate. Pe bază de cartele s-au dat şi butuci cu 150 lei mia de kilograme. Cartele de lemne nu se mai dau, rămân la liber şi m-am gândit că fac bine şi am luat şi eu 1000kg. Butucii sunt foarte buni şi au costat 150 lei, apoi 15 lei cărbunii, 15 lei spartul şi 30 lei transportul, în total 210 lei. Atunci când am fost la lemne am plecat la 5 dimineaţa şi am venit la 3 după-amiaza, căruţa mergea prea tare şi-a trebuit să mă urc şi eu. Acasă am pus şi eu mâna la cărat şi cu tot ajutorul abia seara la 10 am terminat. Noaptea nu am avut nimic dar a doua zi aveam impresia că nu mai mişcă. Eram distrusă. Am fost la doctor şi mi-a spus că din cauza oboselii prea mari. Am stat la pat, am făcut 6 injecţii, am luat pastile şi acum sunt complet refăcută. După câteva zile de repaus a început să mişte mai tare. Am plâns de bucurie...I-am spus doctorului că trebuie să am un copil sănătos şi frumos. El mi-a zis: cu cine să semene frumos? Eu am zis: cu mine şi cu taică-său. Dar el a zis că oare cine mi-a spus mie că sunt frumoasă? Iar eu i-am răspuns că tu mi-ai declarat că sunt frumoasă. Am spus adevărul sau nu?"
Şi scrisoarea are notat undeva pe margine "Îţi trimit o lăcrămioară din grădină".
Pădurea aceea de lăcrămioare din care mama a cules una, spre a o trimite tatei, acum nu mai este.

Multe nu mai sunt cum erau. Doar casa durează. Casa construită de bunicul, mecanic de locomotivă, cu soţia casnică şi înconjurat de 5 copii. A construit pentru, iată, deja, a treia generaţie şi cine ştie câte vor mai urma.
Privesc tocurile uşilor, intacte. Lemn ce pare fără vârstă. Mânerul clanţei, masiv, lustruit, broasca alunecând şi acum impecabil. În timp, fiecare adăugăm câte ceva.
De acolo, din trecut, în afară de moştenirea care ne poartă, au rămas puţine mărturii. Puţine acte, puţine însemnări, puţine fotografii şi puţine amintiri. Îi cunosc prea puţin pe cei dinaintea mea. Poate nu au ţinut nici ei să lase mai multe urme dincolo de ceea ce este covârşitor semnificativ. Poate că vremurile care au urmat după război au apăsat atât de tare încât oamenii înşişi au acoperit toate acele urme de teamă să nu fie o povară. Poate nici eu nu am ştiut pe atunci să desluşesc ceea ce poate încă se mai putea regăsi.
E o lume care a dăruit şi care s-a retras discretă. Actul lor dotal este nescris dar cu timpul se conturează tot mai pregnant, aşa cum ni se conturează munţii despre care nu doar legendele vorbesc a fi o legătură cu trecutul.