Magazine mensuel de dialogue culturel Depuis 2001 • No 12 • Montréal • 15.08.2005

 

ARCHIVE

août 2005

Calinic Toropu

Pianista Mihaela Ursuleasa
cucereste publicul Festivalului
de la Lanaudière

Intre toate evenimentele care se petrec in si in jurul Montrealului, cel care mi-a produs cea mai mare fascinatie si atractie, este Festivalul de muzica clasica de la Lanaudiere. Si as continua, al reverendului Fernand Lindsay care in urma cu 28 de ani reusea sa organizeze primele trei-patru concerte in biserica din Joliette in Lanaudiere, o regiune magnifica la nord de fluviul Saint-Laurent si de Montreal.

 

De-a lungul anilor festivalul a castigat o aura cum nu mai gasesti la nici unul dintre evenimentele de gen din Canada. Cu un director artistic – l-am numit iarasi pe reverendul Lindsay – care stie sa gaseasca un echilibru intre ce vrea publicul in cea mai mare parte din afara cazanului cultural care este Montreal si ce trebuie sa asculte, festivalul a castigat respectul celor mai importanti muzicieni din lume. Sa mentionam doar cativa dintre cei care au fost in Lanaudiere : Cecilia Bartoli, Frederica von Stade, Itzhak Perlman, Mstislav Rostropovitch, Orchestra Festivalului din Budapest, Charles Dutoit si Orchestra simfonica din Montreal.

 

In unele editii ale festivalului am regasit printre invitati si muzicieni sau dirijori romani. Ca si anul acesta de altfel, cand biserica din Saint-Sulpice a gazduit concertul de pian al Mihaelei Ursuleasa, concert intitulat Propos et confidences.

 

Fostul „copil minune” al pianului, acum o energica tanara de 27 de ani, s-a nascut intr-o familie de muzicieni si a copilarit in Brasov; desi putem doar cu greu sa ne inchipuim ca Mihaela ar fi avut o copilarie stiind ca la sapte ani concerta Haydn. Ca eleva a profesoarei Stela Dragulin (parintii au preferat sa ramana doar parinti pentru Mihaela) a trebuit sa munceasca. Si nu doar sa munceasca, ci sa osandeasca cate sapte zile pe saptamana, cate 8 ore pe zi; sa-si inghita plansul starnit de palmele profesoarei sale; sa-si ascunda lacrimile de parintii care faceau eforturi financiare dipserate pentru ca ea sa reuseasca.

 

Chiar daca relatia cu „descoperitoarea de talente” Stela Dragulin a fost extrem de tensionata, si de multe ori insuportabila, chiar daca aceasta a profitat si material si ca faima de talentul Mihaelei, chiar daca este in total dezacord cu metodele pedagogice pe care le-a indurat, ne spunea ca fara ea poate nu ar fi ajuns la performantele de astazi si nici la traiectoria pe care o urmeaza. Datorita relatiilor si insistentei profesoarei sale a ajunsa sa se intalneasca la 12 ani cu dirijorul Claudio Abado, director artistic al Filarmonicii din Berlin, care a incurajat-o sa studieze la Conservatorul din Viena. A ajuns acolo dupa o despartire brutala, dura de fosta sa profesoara pentru a lucra cu Heinz Medjimorec.

 

A continuat cariera concertistica, insa adevarata consacrarea a imensului sau talent a venit in 1995, la varsta de 16 ani, odata cu castigarea prestigiosului Concurs international Clara Haskil. De atunci Mihaela Ursuleasa a fost aplaudata in cele mai importante sali de concert ale lumii in Amsterdam, Londra, Viena, Zurich, New York, Torino, Paris...

 

Si, desi locuieste la Vienna, bineinteles ca nu uita sa se intalneasca cu publicul din Romania. De altfel in toamna anului acesta va fi din nou in Bucuresti, dupa ce tot anul acesta a prezentat un program foarte apropiat de cel de la Lanaudiere. Adica 15 variatiuni si fuga in mi bemol major, op. 35 de Beethoven, Fantesie in do major de Schumann si Trei Intermezzi si Sapte Fantezii de Brahms. Si in tara si aici a incheiat, la insistentele publicului, cu Toccata de Paul Constatinescu, „un compositeur de mon pays, la Roumanie”, cum l-a prezentat melomanilor din Saint-Sulpice.

 

La fel de energica este Mihaela si pe scena si in afara ei. Am intalnit-o dupa concert, la un cocteil organizat in onoarea sa. Fara sa se formalizeze bea bere direct din sticla si raspundea cu amabilitate, neobosita si cu un permanent zambet pe buze tuturor celor care o asaltau cu intrebari sau o felicitau pentru o performanta despre care reverendul Lindsay, si el prezent, spunea ca „este una dintre cele mai remarcate din intreg festivalul. Mihaela Ursuleasa este o pianista nu numai talentata, dar si inteligenta si in posesia totala a mijloacelor de care are nevoie atat pentru a interpreta, cit si mai ales pentru a re-interpreta in maniera sa lucrari atat de diferite. Ea da un suflu nou, o versiune proprie, unica unor opere de mare dificultate interpretativa.”

 

Bucuroasa sa afle ca suntem romani, Mihaela si-a petrecut mai tot timpul cu noi, dornica sa afle despre compatriotii nostri din Montreal. Ne-a vorbit despre ea si despre evenimentele importante din cariera ei asa cum le-ati citit mai sus. Apoi ne-a vorbit despre proiectele de viitor : concerteaza in medie o data pe saptamana (a doua zi „fugea” la Talin) si studiaza in fiecare zi cateva ore. „Poate voi mai rari concertele – nu pot sa renunt la ele; asta este viata mea – pentru ca vreau sa-mi adaug in repertoriu noi lucrari ale compozitorilor romani si sa adaptez, impreuna cu prietenul meu, muzica romaneasca. Ori asta cere timp si concentrare.”

 

Placerea intalnirii cu vulcanica Mihaela Ursuleasa despre care ai crede mai degraba ca face parte dintr-o formatie de rock (de altfel si rochia cu care a urcat pe scena, suntem obisnuiti sa o vedem la spectacolele de acest gen, nu la cele de muzica clasica!) nu a fost umbrita decat de faptul ca a trebuit sa se incheie. Dar Mihaela Ursuleasa era deja pe fusul orar al noului sau concert. Nu a uitat insa sa ne spuna inainte de a iesi din sala sa-i imbratisam pe romanii din Montreal si ca spera sa concerteze pentru ei toti.

dès le 23 août 2005

du rock alternatif

aKido – PLAYTIME

Un premier mini-album disponible

Fullspin annonce la sortie du mini-album d’aKido, PLAYTIME, qui sera disponible en magasin part out au Canada dès le mardi 23 août prochain. aKido alias Kim Gab oury, contrairement à ce que les humains p ourraient croire, n’est pas une fille et il n’est pas asiatique. Et ça s’écrit bel et bien avec un « a » minuscule, un « K » majuscule et « ido » minuscule à la fin.

 

Les pieds bien plantés dans les racines du rock alternatif, aKido présente PLAYTIME, son premier mini album : un univers électronique lumineux orné d’arrangements solides, simples et méticuleux, peuplés de guitares planantes. Un bricolage musical fabriqué à partir d’un ordinateur portable et de sa guitare.

 

En ouverture, HAPPINE$$, un morceaux house en 7/4 avec une douce ligne de mellotron, et quelques guitares distorsionnées devraient en surprendre plus d’un par son contraste.

 

LA MÉMOIRE DE L’ONDE conduit l’auditeur à travers une jungle de beats lourds et syncopés, de lignes de basses écorchées et de la taille d’un éléphant, et une mélodie générée par un Commodore64.

 

CHINA BABIES est déjà une favorite des radios alternatives au Canada – une fibre orientale, un beat hip hop hypnotisant et une riff de guitare enjouée, ce morceau évolue tranquillement dans un univers progressif qui surprend à chaque tournant.

 

NEURONES MIROIRS, joli numéro de mise en couche de mélodies et ritournelles. Imagines ce que donnerait Nine Inch Nails et le fils illégitime de King Crimson et vous avez MONOCULTURE.

 

PLAYTIME qui est aussi la pièce titre de l’album est un hommage au cinéaste Jacques Tati. SUCH A WASTE, tout en piano, une batterie de style « chill-out » et une ligne de basse où tout vient s’appuyer.

 

En piste boni, LES HUMAINS (avec la voix de Pierre Falardeau) propose un exercice inusité de copier/coller. aKido charcute un discours de notre intellectuel québécois le plus en vue pour construire une chanson aux allures engagées et lui donne une rythmique tout près d’un Rap nouvelle vague sur fond musical Hip-Pop. Le résultat est étonnant et prend les airs de la trame sonore d’un manifeste quasi philosophique de la condition humaine des petites cultures distinctes et fortes.

 

La première vidéo d’aKido est produite par Aviva Communications. Quatre jeunes réalisateurs ont planché sur le concept de LES HUMAINS en abordant la chose avec la même idée de copier/coller qu’aKido a pris p our concevoir sa chanson. C’est donc à partir de vieux films russes appartenant au domaine public et d’images originales créées par les quatre réalisateurs qu’ils ont construit un scénario qui suit les thématiques abordées par Falardeau. Le résultat est phénoménal, au point où le clip a été sélectionné par les festivals NXNE à Toronto (juin 2005), Up&Coming à Hamb ourg en Allemagne, et Indy Music Video Festival (automne 2005), a été le buzzclip de la semaine du 1 er août à MusiquePlus.

création et réalisation par Cristian Nistor

Droits de reproduction et de diffusion réservés © TERRA NOVA 2005. Tous droits réservés