 |
 |
| Magazine mensuel de dialogue culturel | Depuis 2001 • No 11• Montréal • 15.07.2005 |
 |
|
|
|
|
|
Julie Beaulieu Une sorcière pour deux ailes d’ange Elle était convaincue que ce qui la rongeait de l’intérieur, cet être hideux, presque difforme, portait des ailes d’ange avec des pointes dorées. Elle disait aimer la pluie, les jours gris, le froid et le tonnerre. Elle se disait une sale et vilaine sorcière. Son balai la transportait où elle voulait, sous leur emprise elle allait où ils voulaient.
Figure angélique, elle était pourtant persuadée de son imposture lorsqu’on l’arrêtait sur la rue pour lui dire: Comme vous êtes belle, comme vous êtes charmante ! Mademoiselle, celle qui vole au-dessus de vos têtes, clamait oh combien elle était ivre de vous, ces ombres floues. Elle se disait une sale et vilaine sorcière alors que son désir la conduisait tout droit vers le bûcher. Partout, dans l’ombre des coins sombres, elle s’ouvrait.
Des pétales de fleur dorés aux pieds de celle qui porte des ailes d’ange, en apparence. Comme vous êtes belle ! Et charmante, lui répondit-t-elle, dans un souffle. Comme je suis désirable ainsi vêtue, ainsi montée sur vous. Les jambes écartées, ma jupe écarlate relevée jusqu’à ma taille, comme une féline sur mon balai que je chevauche, je suis vos mouvements sous la pluie, haletante, mes cheveux humides fouettent mes seins lacérés par l’ivresse, frappent mon visage, Frappe mon visage ! Blesse-moi jusqu’au cœur que mon désir se meurt enfin, qu’il disparaisse entre mes lèvres lorsque des ombres se glissent en moi.
De jour comme de nuit elle s’ouvre sans gêne, son corps offert à vous qui prenez, qui touchez le fruit défendu, baisez. Un monstre horrible – oh désir ! – se tapie dans son bas ventre, lui arrache violemment ses ailes meurtries, tachées de sang. Elle est désormais convaincue de son imposture, et plus que jamais elle rôde autour de vous, vous respire vous aspire vous mange. Elle succombe de désir lorsqu’elle monte sur son balai, la salope du village, la vilaine sorcière aux mœurs trop légères.
traducere de: Catalina Iliescu NUEVOS POEMAS (Para Terra Nova) Vârtejul şi seninătatea
I
Există un om care sapă şi sapă În maidanul memoriei sale. Sapă sub nobila-i crustă Caută ape mai limpezi. Visează poate să dea peste prima uimire intactă, să lase paragina înstrăinării, dar n-o găseşte şi sapă lumii nu-i pasă de chinul său iar el încrezător insistă căci crede ca nimic n-a murit că rodnica-ntoarcere e cu putinţă. Visează la întoarcerea-n luncă unde a băut din substanţa zorilor, ca ploaia-nvierii să-l scalde. Şi stăruie disciplinat în munca lui inutilă.
Dorinţa e o ordine halucinată.
II
Încerc adesea să lipsesc din peisaj, să mă dezmărginesc îmbrăţişându-l, să uit treptat până devin tăcere în tăcere văzându-mi trupul ca un miraj în depărtare. Piatră, să fiu, ori muşchi, apă stătută, crâng, traversare şi să primesc lumina muribundă, mă micşorez până la filamentul fin materie exilată într-un colţ pierdut, şi infiltrându-mă în adâncuri să gust din pacea care-i deopotrivă gravitaţie în uitare, în uitare, ar putea fi moartea, nimic mai simplu.
III
Există clipe de nemişcare clipe de nemişcare lăuntrică când toate lucesc mai cu viaţă. Mă scufund temător în aceste ore de somn când cântul sticletelui şi desişul devin întuneric şi mă prind în mreaja de seninătate. Şovăi între hotar şi umbriş Deschizând porţile toate, înăuntru şi afară nu se mai disting, sunt doar punţi peste care latitudinile defilează.
IV
Descompunerea apei este frumoasă contemplând-o de pe acest pod. Îmi asigur reşedinţa în nămol, Sicriu de nesfârşite dorinţe. Nu mi-este teamă de fragil Mestec în apă cu privirea şi dau formelor lipsite de viaţă, identităţi.
Cui să-i mai pese de ce visez eu?
V
Privesc la apa smeadă şi tăcută A fost cândva limpede şi răzvrătită; şi la amurg în ea mă înspăimânt când cerul se apleacă şi se pierde în cernelurile ei. Ascult în jgheabul mohorât un ţipăt de substanţe fără nume Un soare muribund scobeşte-n amintiri readucând imagini dispărute în liniştea vâscoasă a nămolului. Privesc vitraliile întunecate şi atât: lumina verde-ntunecată e un vârtej lipsit de timp.
Umbrele mă strigă pe nume. |
|
|||||||||||||||
| Littérature | Poesie | Essai | Prose | Livre | Politique | Arts Vis | Événements | Archives | Musique | Contact | Interview | ||||
|
|||||||||||||||
|
|||||||||||||||
Droits de reproduction et de diffusion réservés © TERRA NOVA 2005. Tous droits réservés |
|||||||||||||||
|
|||||||||||||||
|
|
|