Lungul somn, blajin spus, al raţiunii din timpul comunismului a generat fiinţe care, forţând puţin termenii, par a fi monştri. Asta ar fi prima impresie ce se reţine din filmul lui Corneliu Porumboiu, 'Visul lui Liviu'. Tinerii anilor 2000 analizează propriul trecut prin raportarea la un timp istoric aberant, se simt marcaţi de o politică sinistră şi de comportamentul social deformant impus de acea politică. De fapt filmul acesta deschide, poate involuntar, subiectul principalei arme a comunismului: pervertirea ideilor corecte, sub a căror faţadă se ascund de fapt ideile criminale. S-a vorbit ani în şir de acea generaţie a 'decreţeilor', pe măsură ce ei avansau în vârstă ca un val care poate schimba geografia.

Corneliu Porumboiu porneşte concret de la o plenară a PCR, de la 'preţioasele indicaţii' ale tovarăşului secretar general Nicolae Ceauşescu, prin care se punea temelia unei politici demografice aberante. Încurajarea creşterii natalităţii nu era un lucru rău în sine, despre avorturi se discută pozitiv şi în spaţii democratice. Rezultatul real al politicii declanşate atunci a fost de fapt teroarea instituţionalizată asupra a tot ceeace înseamnă naştere. Amintesc aici admirabila mărturie despre acel timp aşternută în paginile cărţii 'Între două lumi, povestirile unui medic de femei' de către Adrian Sângeorzan (Editura Scrisul românesc, 2004).

Liviu, eroul principal al filmului, este un produs al aceluiaşi decret. Născut din entuziasmul dar şi din confuzia acelui timp, descrie în câteva cuvinte destinul părinţilor săi, piese mărunte într-o inginerie socială la scara întregii ţări. Iar acum este frământat de întrebarea: în ce măsură el şi fratele său mai mic au fost doriţi? În ce măsură fratele nenăscut este victimă a aceleiaşi politici?

Ceea ce ajunge Liviu în viaţă transcede politica. Într-un anume sens el este un 'exemplar' zămislit de somnul raţiunii, atâta timp cât alege infracţiunea ca mod de întreţinere, ba chiar de reuşită în viaţă. Este un exemplar din specia socială a celor 'de după blocurile gri', o sintagmă ce descrie perfect o parte din societatea românească dezvoltată de 20 de ani încoace.

Ineditul adus de regizorul Porumboiu este amplasarea 'taberei': nu în spatele blocurilor aliniate ca într-o butaforie pentru a ascunde lumea normală, ci sus, pe aceleaşi blocuri. Pe acoperişurile de bloc. Undeva la periferie sau poate într-un oraş mic. Pentru că de acolo de sus se văd dealurile din jur, se vede natura...Semn că spaţiul mizeriei nu e departe totuşi de o alternativă salvatoare în ciuda sordidului bine instalat, exhibat cu voluptate ca în mai toate filmele postdecembriste.

Liviu e dur cu tatăl său, depăşind obişnuita răzvrătire a generaţiei tinere, judecând fără milă, reproşându-i că s-a ratat, că dă vina pe sistem pentru ratarea sa, că după '89 este incapabil să se desprindă dintr-o stare abulică. Numai că, paradoxal, Liviu acţionează şi el ca un produs al sistemului şi perverteşte termenii: vorbeşte de muncă dar de fapt pentru el munca este infracţionalitate.

Cum sună în aceste condiţii cuvintele Marianei, cea care visează cumpărarea unui teren la marginea oraşului, acolo unde, din salariu, cu efort, în timp, să-şi ridice căsuţa lor de vis?! Ea este cea care crează emoţia. Nu, nu are puritatea Albei ca Zăpada, da, este femeia dintre doi bărbaţi, dar sentimentele ei dau strălucire unui mediu maculat. Bărbatul care îi este logodnic a plecat la muncă în Italia, dar ea are un relatie cu unul dintre prietenii acestuia. Liviu aşteaptă în umbră clipa târzie când la terminarea serviciului ei o poate lua în braţe. Gândul lui este cu bătaie scurtă: să strângă bani şi să meargă la mare (marea, ca simbol al evadării şi al libertăţii, valabil şi înainte dar şi după ‘89). Gândul ei pleacă de la o întrebare capitală: "Mă iubeşti?" Este prima dată când Liviu se loveşte de un zid. Nu răspunde, dar o sărută. Ea îşi asumă limpede o decizie: "vreau să rămân cu tine".

Când rămâne însărcinată, tot ea este cea care dezvoltă simplu şi firesc visul unei familii cu tot ce le împlineşte viaţa. Este cea mai frumoasă scenă din film, cu glasul ei curgând alene în proiectarea unui viitor frumos împreună, pe lângă tăcerea lui, cu privirea pierdută în gol. Liviu descoperă brusc un obstacol pe care tatăl său îl trecuse într-un anume fel. ACUM intervine comparaţia, referinţa. Abia acum este marcat de soluţia 'decretului', de toată suita de de gesturi sociale, de educaţie, de destin. Este momentul în care şi el trebuie să aleagă, aşa cum îndemna la rândul său pe alţii. Este drumul de la "dacă eşti dobitoc de ce l-ai mai făcut?" până la "ce-o să-i spun copilului meu?" Liviu fuge. Este răspunsul său. Cum ? Dur. Extirpându-i dragostea printr-o scenă care s-o îngreţoşeze. Iar replica ei este neaşteptată, tăioasă: din Italia, Liviu este sunat de prietenul său care entuziasmat ţine să-l anunţe că se va căsători cu Mariana, sosită acolo, că vor avea un copil şi nu cumva el să lipsească de la nuntă. Este un alt tip de răspuns la provocarea anunţării unui copil.

Ce se întâmplă însă cu visul? Finalul acestui film de 35 de minute este brusc provocator. Copilul nenăscut îi este călăuză în demersul propriei cunoaşteri: "Hai Liviu, hai Liviu... Ţi-e frică să trăieşti?" Ieşirea la mare este oare un început de drum (libertate, deschidere) sau un capăt de drum (imensitatea apei, absenţa vreunui punct de sprijin)?

 

‘Visul lui Liviu’, 2003 - Un film de Cătălin Porumboiu

Cu:

Dragoş Bucur - Liviu
Luiza Cocora - Mariana
Mirela Cioabă - mama
Gheorghe Visu - tatăl
Cerasela Iosifescu - patroana de bar
Coca Bloos - vecina

Crew List: Visul Lui Liviu
Director and Screenwriter-Corneliu Porumboiu
Director of Photography-Marius Panduru
Art Director-Daniel Raduta, Mihai Ionescu
Editor-Roxana Szel
Sound Editor-Alexandru Dragomir, Sebastian Szemlye
Executive Producer-Mihai Orasanu
Gaffer-Cristi Roncea
Assistant Camera Operator-Marin Gheorghe